În decembrie 2014, SUA și Cuba au anunțat o destindere a relațiilor dintre ele.
Statele Unite sînt relativ slabe.
Statele Unite, realmente, nu au de ales. După atacurile turnurilor gemene, America ar fi trebuit să rabde și să plîngă. A ales să intervină militar contra unui act terorist, uitînd că terorismul, prin definiție, e un act de ostilitate asimetrică.
Tot ceea ce Statele Unite au izbutit a fost să extindă și să intensifice conflictul. Două treimi din Siria și Irak se află sub ocupația ISIS, un grup terorist. În Afghanistan, situația nu s-a ameliorat nicidecum. În Pakistan, talibanii dau atacuri de intensitate fără precedent. În Nigeria, Boko Haram a ocupat o parte din țară. Libia e în pragul războiului civil. Războaiele duse de unsprezece ani de către Statele Unite n-au dus decît la morți – puțini morți americani, mulți morți musulmani – sute de mii de refugiați, tortură, Abu Ghraib și Guantanamo. Pînă și în orașul meu, Timișoara, americanii au transferat oameni răpiți pentru închisorile secrete ale CIA. A, și a costat trei milioane de milioane de dolari. Pentru răzbunarea fiecărei victime din turnurile gemene s‑au cheltuit, da, un miliard de dolari. Și au fost uciși peste 150 000 de civili, cinzeci de musulmani pe cap de american ucis.
În mai 2011 era ucis Osama ben Laden. În august 2011 primii membri ai Isis intrau în luptă în războiul civil din Siria.
Statele Unite nu sînt mai în siguranță acum decît înainte de 9/11. Siguranța precară în care se găsesc costă foarte mult. După 9/11, serviciile de informații americane au angajat în neștire, au subcontractat în neștire. Sute de mii de oameni lucrează în (sau pentru) serviciile de informații americane. E greu să-i selectezi, greu să le supraveghezi mofturile, bosumflările, umorile, frustrările. Au fost de ajuns doi, Bradley Manning și Edward Snowden, ca întreaga lume să afle o grămadă de chestii. Departe sînt timpurile în care Vasili Mitrohin transcria pe hîrtie secrete de stat în arhivele KGB, le mototolea, le punea în pantofi și le ducea acasă. Acum, stickurile USB au 256 de giga. Ajunge un angajat nemulțumit din 800 000 ca un serviciu secret să devină agenție de presă.
Cuba e relativ puternică.
Cuba se află sub embargo american de aproape cinzeci de ani, ceea ce îngreunează masiv situația economică. Economia slabă a Cubei s-a prăbușit în anii 1990. A fost o catastrofă. Capitala Cubei, Havana, are sute de clădiri dărîmate, arată ca orașul Detroit. Mîncarea e pe rație – și asta, din 1960 încoace.
Asta pare să fie tot. Privită mai de aproape, Cuba e puternică. De cinzeci de ani rezistă celui mai puternic stat din lume, aflat la cinzeci de kilometri distanță. De cinzeci de ani repară mașini vintage, care funcționează. Relațiile Cubei cu țările sud-americane, care au de un deceniu o majoritate de guverne social-democrate sau socialiste, sînt bune. Sînt, și unii și alții, vorbitori de spaniolă (deși accentul hămăit cubanez, fără consoane, e o povară). Are relații bune cu Venezuela – prea bune – și cu Brazilia. Are o școală internațională de medicină, care îi crește influența internațională indirectă. Există douăzeci de mii de medici cubanezi în țările Americii Latine și în Africa. Cam toată lumea are tricouri cu Che Guevara. Anti-colonialismul nu e un subiect găunos. Cuba are un ascendent moral asupra Statelor Unite : Nixon a făcut sluj în fața lui Mao, SUA au cele mai bune relații cu China ; cînd americanii afirmă că embargoul contra Cubei e anti-comunist, ei sînt ipocriți. Pe vremea cînd Mandela și partidul său, ANC, se aflau pe lista organizațiilor teroriste interzise în SUA, Fidel Castro era unul din puținii săi susținători. Timp de trei decenii, între 1960-1990, Statele Unite au susținut apartheidul. Embargoul contra Cubei e ultima rămășiță a războiului rece, anacronică și brutală.
Speranța de viață în Cuba, 78 de ani, e ca cea din SUA.
Un subiect tabu – nu-l discută nimeni, nici pro-comuniștii, nici anti-comuniștii – sînt negrii din Cuba, aproximativ jumătate din populație. Există o imensă, bogată, puternică și influentă emigrație cubaneză în Florida. Sînt toți albi. Fie că fac parte din fosta clasă de patricieni, fie că sînt oameni de rînd, sînt toți albi. Puținii negri cubanezi din Florida trăiesc segregați, în ghettoul lor, și sînt practic invizibili în politică și în mass-media. Exodul a un milion de albi, în Florida, o zecime din populație sau peste, a mărit proporția negrilor în ansamblul populației.
Negrii din Cuba au o situație relativ normală. Populația e relativ metisată. Comunismul a creat o situație de egalitate între albi, negri, și zecile de nuanțe intermediare. În condițiile în care poliția din Statele Unite împușcă un negru pe săptămînă, fără ca vreun polițist să fie deranjat în vreun fel, jumătatea neagră din populația Cubei preferă egalitatea și sărăcia lucie unei prosperități relative, în care negrii să se regăsească la periferia societății, săraci și izolați în ghetto sau prin închisori. Jumătate din populația Cubei, jumătatea despre care nu vorbește nimeni, stabilizează sistemul. E greu de identificat, într-o țară cu regim totalitar, numărul de oponenți ai regimului. Dar și reciproca e valabilă : e greu de cuantificat, de asemenea, numărul de susținători ai regimului. Și el nu e neglijabil.
Raul, Francisc, Obama
Papa Francisc a intermediat un acord de schimb de spioni. Barack Obama și Raul Castro se apropie, lent, de o normalizare a situației.
Paradoxal, cel care are cea mai mare nevoie de un succes este papa Francisc. În secolul XIX, în America Latină, guvernele republicane francmasone au dus o luptă nemiloasă împotriva Bisericii Catolice. Insurecțiile marxiste de tot felul au subminat și ele influența catolică. Toate aceste conflicte foarte vizibile au mascat situația reală : catolicismul își pierde, de două secole, influența în America Latină. Căldura umedă, care intensifică viața sexuală, practicile magice africane ale foștilor sclavi – santeria, candomble, babalao, voodoo, orisha, creștinarea superficială și crudă a amerindienilor – toate acestea fragilizează poziția catolicismului în America Latină. Cultele neo-protestante, mai ales cel penticostal, se răspîndesc și capătă putere politică. Iar latino-americanii de stînga n-au fost niciodată prea catolici.
Amerindienii cu religiile lor autohtone, negrii cu ceremoniile lor africane, marxiștii cu umanismul lor agnostic sau ateist, și adolescenții, cu viața lor sexuală intensă, săracii dezrădăcinați din favellas, cu penticostalismul lor folcloric – toate erodează catolicismul sud-american. El se desprinde încet de America Latină ca vopseaua de pe un perete jilav. Guvernul cubanez a cumpărat pacea politică tolerînd religiile africane. Catolicismul, în această țară tropicală, e doar o pojghiță. Pentru papă, a-și recîștiga influența în Cuba are o importanță tactică.
Pentru Raul Castro, de asemenea : Raul e bătrîn, are 83 de ani. Fidel Castro a fost președinte în același timp cu Eisenhower, Kennedy, Lyndon Johnson, Nixon, Gerald Ford și Reagan. I-a îngropat pe toți șase. Dar și Fidel, și Raul sînt foarte bătrîni, – mai bătrîni ca 99 % din populația cubaneză, și, mai ales, sînt din altă epocă. Longevitatea lor e un solecism, cum ar spune Borges. Embargoul american a fost strivitor, desigur, dar guvernul cubanez l-a folosit ca explicație pentru propria sa ineficiență. Obama însuși, și o bună parte din partidul său, consideră embargoul contra Cubei ca un experiment crud, ipocrit, eșuat. Ridicarea embargoului e o idee bună. În acest moment, în care Rusia intervine militar în Ucraina, și își caută aliați, reactivarea stației de supraveghere radar din Cuba e o idee periculoasă pentru americani.
Structurile profunde
Sînt greu de explicat relațiile dintre SUA și Cuba, în care fiecare acțiune și declarație strident ideologică ascunde altceva. Structura familiei sud-americane – ca și a familiei africane dealtfel – e una instabilă și laxă. Părinții se separă frecvent. Recăsătoririle sînt frecvente. În societatea americană, individualistă, copiii din familii dezagregate părăsesc școala devreme și se integrează în ganguri infracționale. În cea cubaneză, școala îi integrează, preia roluri pe care familia nu și le poate asuma. Cuba are o rată a încarcerării foarte înaltă, una din cele mai înalte din lume (aproape cît Statele Unite) ; dar acest lucru trebuie pus în legătură cu rata infracționalității din Caraibe și America Latină : Cuba nu are criminalitatea din Honduras, Salvador, Venezuela, Columbia și Mexic.