Originile istorice ale anti-rusismului românesc

Acest text este un răspuns rapid la comentariul făcut de unul dintre cititorii CriticAtac care spunea că anti-rusismul, atât de prezent astăzi în spațiul public românesc ca urmare a evenimentelor din Ucraina, nu are rădăcini istorice ci este rezultatul unui oportunism al presei, comentatorilor și intelectualilor români. Deși oportunismul este evident, eu cred că, din contră, rădăcinile istorice ale anti-rusismului românesc sunt la fel de importante. În fapt, poate chiar mai importante, având un caracter structural, nu conjunctural. Mai mult decât atât, anti-rusismul din aceste zile – ce a atins din nou cote astronomice, de cele mai multe ori fiind subîntins de cel mai elementar rasism – nici măcar nu este ceva special: în diferite momente istorice ale existenței României ca stat național au existat astfel de momenete în care anti-rusismul a atins cote ridicate. Asta deoarece anti-rusismul românesc, ca ideologie populară și de stat, nu doar că apare o dată cu statul național român la mijlocul secolului al 19-lea, dar îi este constitutiv acestuia. Dincolo de orice, statul național român apare în mod esențial ca o construție anti-rusească pentru că formarea statului național român prin unirea din 1859 între Moldova și Țara Românească se produce în urma unei conjuncturi (geo)politice foarte particulare, determinată de conflictul imperial dintre Anglia, Rusia și Imperiul Otoman în regiunea Mării Negre. (Conjunctură care nu e specifică României, ci marchează regiune ca atare). Imperiul Țarist a pierdut Războiul din Crimea (1853-1856) numai datorită faptului că Anglia, puterea globală aflată la apogeu în acel moment, a trimis trupe în ajutorul Imperiului Otoman aflat în plin proces de disoluție teritorială, cu precădere în partea sa europeană. Această dezintegrare treptată se făcea exclusiv în folosul imperiului țarist. Războiul din Crimea a pus capăt unui șir de victorii militare rusești împotriva otomanilor petrecute anterior. Încă din 1774, când Rusia a preluat controlul asupra sudului Ucrainei și Crimeiei de la otomani, imperiul rus a vizat expansiunea spre sud înspre gurile Dunării și înspre Marea Neagră. În acest proces nu numai că a anexat o serie de teritorii aflate sub dominație otomană, precum estul Moldovei (numită apoi Basarabia) în 1812, dar a reușit să își proiecteze puterea și în teritoriile dominate de otomani în sudul Europei, determinând autonomia Serbiei și independența Greciei la finalul războiului din 1829. Această expansiune teritorială imensă și semnificativă din punct de vedere geopolitic a imperiului țarist în mai puțin de 100 de ani, ce nu părea că se va opri foarte curând, era privită cu suspiciune de către Anglia în epoca-post-napoleoniană a concertului Europei și prin urmare, împreună cu alte puteri vestice, a intervenit pentru susținerea pacientului otoman în vederea contracarării expansiunii rusești. (În paranteză fie spus, mai exista un motiv suplimentar, dar foarte relevant pentru care Anglia a decis trimiterea de trupe

în Crimea: continuând să țină ocupată Rusia în Europa, la Marea Neagră, Anglia putea astfel avansa propriile interese economice și imperiale în Asia Centrală și de Est vizată concomitent de Rusia, cu precădere în Afghanistan și China (al doilea război al Opiumului începe exact la finalul războiului din Crimea). Dacă înțelegem bine conflictul de astăzi din Ucraina, pare că se întâmplă un lucru similar, America fiind astfel în locul Angliei: ținând ocupată Rusia în Crimea, America își poate avansa interesele în Asia de Est și în Pacific de unde Rusia este astăzi marginalizată.) Modul de intervenție al puterii coloniale britanice în regiune nu s-a limitat doar la trimiterea de trupe și intervenția directă în favoarea otomanilor în conflictul cu Rusia, ci și la măsuri mai indirecte. Un astfel de gest a fost susținerea formării statului național român. Motivul pentru care Anglia împreună cu Franța au susținut unirea principatelor într-un stat și mai apoi independența sa a fost acela că Romania urma să joace rolul unei zone tampon în calea expansiunii Rusiei înspre sud. Un stat independent, cu interese proprii contradictorii celor rusești și alită cu puterile vestice a fost una dintre soluțiile imaginate de strategii imperiului britanic împotriva intereselor rusești în regiune. Astfel, încă de la apariția sa ca stat, România trebuia să joace în mod explicit un rol anti-rusesc. Adevărul este că se ajunsese la această soluție într-un mod deloc întâmplător. Interesele obiective ale clasei conducătoare atât în Moldova cât și în Țara Românească erau în mod obiectiv antagonice celor rusești, fapt ce s-a văzut mai ales în momentul în care Rusia a anexat jumătate de teritoriu moldovean, lovind astfel în interesele de acumulare ale boierilor moldoveni axată pe prelucrarea pământului, dar și în frecventele ocupări ale Modovei și Țării Românești de către trupele rusești cu fiecare ocazie. Spre deosebire de Imperiul Otoman care incorpora principatele române sub forma unor teritorii autonome vasale, Rusia nu avea un asemenea obiectiv, ci viza fie formarea unui stat independent de Imperiul Otoman și aflat în sfera de influență Rusească, fie ca aceste teritorii să fie integrate direct în teritoriul Rusesc împreună cu Serbia și alte teritorii din Bulgaria în virtutea apartenenței slavone și a religiei ortodoxe. Ideea de unificare a celor două principate române este formulată ca o posibilitate politică concretă în anii 1830, când acestea se aflau sub ocupația și controlul de facto al Rusiei. Paradoxul istoric face că exact campaniile militare ale Rusiei împotriva Imperiului Otoman care au scos treptat cele două teritorii românești de sub dependența acestuia au dus la crearea unor interese divergente de către cele rusești printre boierii români. Mai întâi prin pacea de la Kucuk Kainargi și, mult mai pregnant, în urma tratatului de la Adrianopol din 1829, s-a reglementat comerțul în Marea Neagră, devenind acum deschisă comerțului. Pentru Principatele Române acest fapt a însemnat un acces mult mai liber pentru produsele agricole către piețele vestice. Deja, încă din lungul secol al 16-lea, Principatele erau conectate la acest comerț, în ciuda jafului la care erau supuse dinspre Imperiul Otoman, exportând produse transportate peste Carpați, ceea însă lua timp și era supus unui regim vamal împovărător din partea Imperiului Habsburgic. Odată deschise Marea Neagră și gurile Dunării, boierii și marii proprietari de pământ din Principatele Române își puteau spori astfel averile prin comerțul de produse rezultate din exploatarea pământului. Însă această oportunitate se lovea de interesele similare ale Rusiei care folosea aceleași rute pentru a exporta pe piața mondială produse agricole provenind din sudul Ucrainei. Dacă din punct de vedere economic principatele române erau conectate –extrem de marginal, e drept – la comerțul vestic încă din secolul 16, politic, social și cultural acestea erau încă extrem de otomanizate la începutul secolului al 19-lea. Cea mai bună descriere a acestei stări rămâne cea făcută de Pompiliu Eliade, cu tot orientalismul și exotismul interent acestei lucrări. Din nou, paradoxul face că deschiderea politică și culturală spre vest a Principatelor Române se face prin intermediul trupelor rusești, care preiau controlul asupra acestora în urma războiului din 1829 și care vor fi nevoite să se retragă abia la finalul războiului Crimei. În această perioadă clasa conducătoare română este expusă la ideile și influențele vestice, atunci au loc o serie importantă de reforme progresiste impuse de ruși și tot atunci, sub acest impuls civilizator, boierii români își trimit copii la studii în vest, pregătind astfel elita pașoptistă care va înfăptui unirea și va pune bazele statului național român pe principii anti-ruseși. Cum însă dominația imperiului țarist în regiune se întemeia nu numai pe forță militară și interese strategice, ci și în baza pan-slavismului și pan-Ortodoxismului (pe care le dorea protejate de influența necreștină și Orientală a otomanilor) pretențiile de statalitate ale boierilor moldoveni și români – care deja intuiseră că doar printr-un stat unificat își puteau concretiza interesele de clasă în contextul politic și economic nou creat, pe lângă avantajele imediate aduse de crearea unei piețe naționale – au fost augmentate de asemenea de un argument cultural și ideologic: anume latinitatea românilor, o idee ce deja circulase cu jumătate de secol înainte în Transilvania. Latinitatea avea dublul avantaj că se opunea slavismului, sugerând totodată o legătură organică cu vestul European. Astfel, România devenea o insulă latină într-o mare slavă, concepție identitară ce avea rolul de a justifica aspirațiile de statalitate ale boierilor și latifundiarilor din principate împotriva intereselor rusești. În acest context, intervențiile imperiale vestice din timpul și în urma Războiului Crimeiei, au consolidat și formalizat în interes propriu o serie de procese și relații antagonice de clasă ce existau deja în regiune, în urma unor ample dinamici istorice, ce nu erau întotdeauna neapărat aparente. Cert este că România, încă din momentul apariției sale drept stat național, avea aceasta dublă componentă: pe de o parte, un anti-rusism evident, provenit atât din interesele de clasă ale elitei sale, dar și din felul în care acestea se articulau cu interesele geopolitice ale imperiului britanic în regiune; pe de altă parte un anti-slavism evident, în condițiile în care întreaga narațiune fondatoare a noului stat se axa pe caracterul său latin, diferit atât de slavism, cât și de moșternirea balcanic-orientală a imperiului Otoman. Ca să dăm astfel apă la moară naționaliștilor români, putem spune într-adevăr că România încă de la apariția sa a fost anti-rusească și europeană, subliniind totuși caracterul imperial al acestei construcții. Altfel spus, tocmai subordonarea formării statului național unui context imperial pe care nu-l putea controla sau influența, ci doar în cel mai bun caz specula, a marcat apoi într-un mod esențial traiectoria ulterioară a statului român. Trei mi se pare a fi cele mai importante elemente: 1) Statul național român s-a format în urma intereselor și în beneficiul boierilor mari deținători de pământuri, a căror dominație, într-o formă sau alta, s-a prelungit până la finalul primului război mondial. Această dominație a adâncit caracterul rural al țării, a întârziat dezvoltarea modernă industrială și a condus la hegemonia unei culturi conservatoare cu rădăcini locale, rurale și reacționare. 2) Legând apariția statului de latinitate, practic cetățenia a fost legată de sânge, limbă, teritoriu – de apartenența la un popor. Prin urmare, noul stat național nu a avut loc pentru cei care erau diferiți, în principal pentru evrei și pentru romii dezrobiți. Aceștia, și mulți alții precum tătarii din Dobrogea, au fost excluși de la cetățenie, ducând astfel la excluderea lor economică, socială și politică. 3) Cu o astfel de configurație de clasă și cu o asemenea înțelegere a apartenenței, era inevitabil ca naționalismul să fie excerbat, atât ca narațiune justificatoare a noului stat, dar și ca mod de promovare a intereselor elitelor drept interes național. Astfel, naționalismul nu doar că a exclus celelalte populații, dar a ridicat anti-rusismul și anti-slavismul la nivelul politicii oficiale de stat. Astfel, în perioada dintre Unire și Primul Război mondial se creează toate stereotipiile și clișeele naționaliste cu filon rasist referitoare atât la populațiile slave cât și la cele balcanice în efortul de a contura caracterul moral al românului. Toate aceste construcții nu vor fi apoi decât refolosite și extinse. Astfel, în cazul României, modul în care sunt construite acum Estul (dominat de ruși) și sudul post-Otoman al Europei trebuie înțeles ca o subspecie sui generis a ceea ce Said a numit Orientalism și Todorova Balcanism. Particularitatea naționalismului Românesc de secol 19 este aceea că, pe lângă mobilizarea unor tropi locali precum orice naționalism, acesta reușește performanța de a internaliza tropi ai Orientalismului ca marcă a propriei identități. Astfel, de atunci și până astăzi, naționalismul românesc și fantezia europenității vestice sunt practic indisociabile. De atunci și până azi, acestea sunt bazate pe superioritatea faptului că românii nu sunt ruși (și nici balcanici). Această fantezie naționalistă a împiedicat în schimb România să dezvolte relații regionale semnificative, ținând-o dependentă de interesele imperiale vestice în mai toate momentele istorice importante. Forța anti-rusismului secretat de naționalismului statului român după apariția sa este foarte bine exprimată de modul aproape rasist în care a fost respins socialismului lui Gherea ca o aberație venită din est. Cel mai elocvent însă este nivelul de anti-rusism ce domina o bună parte a elitei românești în preajma primului război mondial sentiment documentat în mod aprobator și melancolic de Lucian Boia. Din nou, doar contextul imperial care a pus Anglia, Franța și Rusia în aceeași alianță a făcut ca România să participe la război de partea Rusiei și nu împotriva sa, așa cum spera mare parte a clasei conducătoare românești. Însă anti-rusismul acestei clase s-a observat la finalul războiului, când pe fundalul dispariției imperiului țarist România a anexat Basarabia. Astfel, părea că elita politică românească de atunci gândea în termenii și dădea dovadă de aceleași repere geopolitice precum boierii moldoveni de cu un secol înainte, exprimând în mod indirect o genealogie de clasă. Inevitabil, având în vedere modul de constituire a României Mari în 1918 (ca să fie clar: în urma unor anexări teritoriale în contextul prilejuit de disoluția imperiilor înconjurătoare), naționalismul perioadei interbelice nu putea fi decât paroxistic. Elementele anterioare au fost exacerbate iar dușmanilor tradiționali li s-au adăugat alții noi, precum maghiarii, în condițiile în care noul stat a inclus un număr important de minorități naționale. Totodată însă se produce o mutație în naționalismul românesc, în condițiile în care chiar după unire încep să apară în mod mai pregnant argumentele autohtoniste și legitimările privind caracterul milenar al poporului și statului român. Astfel, miza nu mai era atât de a sublinia caracterul vestic (latin) al poporului român, ci de a scoate în evidență vechimea sa pe aceste meleaguri ca mod de legitimare a noilor granițe naționale. Desigur că acestea au fost prezente și anterior, dar acum sunt incluse ca parte a politicilor naționale de românizare. De aceea, a reduce naționalismul românesc la manifestările sale fasciste din anii 1930 și 1940 înseamnă a pierde din vedere caracterul sistematic pe care naționalismul l-a luat în cadrul noului stat național. Concomitent, ca urmare a preluării puterii în Rusia de către bolșevici la finalul războiului, sensibilitățile anti-rusești ale clasei conducătoare românești au fost dublate de puternice sentimente anti-comuniste, cu atât mai mult cu cât elita românească și-a făcut un titlu de glorie din reprimarea mișcării comuniste a lui Bela Kun din Ungaria. Din apărătoare a Europei de interesele rusești, România devenea acum și apărătoare a acesteia de pericolul bolșevic. Interzicerea Partidului Comunist din România la 3 ani de la apariția sa și încarcerarea pe durata perioadei interbelice a simpatizanților comuniști au intrat într-o logică ce a unit naținoalismul, cu anti-rusismul și anti-bolșevismul. În virtutea acestor dinamici naționale și de clasă, România a intrat în cel de al doilea război mondial ca aliat de bază al Germaniei naziste, întâi sub pretextul eliberării Basarabiei, dar în fapt, așa cum campania militară a dovedit-o, ca urmare a unei sinonimii de substanță dintre ideologia clasei dominante românești și politica nazistă. Practic, aceasta ar fi preferat integrarea subordonată în edificiul nazist post-belic, pericolului bolșevic. Cea mai elocventă descriere a acestei poziții se găsește în Jurnalui lui Mihail Sebastian care o consemnează în articulațiile sale precum un condamnat la moarte. După cum se știe România a pierdut războiul însă și a intrat apoi în sfera de influență a URSS. Cu toate acestea însă, și cu schimbarea substanțială a politicii de stat și a relațiilor de clasă în România comunistă, anti-rusismul nu numai că a supraviețuit intact, dar a devenit politică oficială de stat cel puțin o dată cu Declarația de Independență față de URSS din Aprile 1964, dacă nu chiar mai înainte, atingând sub Ceaușescu cotele binecunoscute. Nu e puțin ciudat totuși pentru o țară comunistă să se distanțeze atât de net de politicile URSS – fie de cele politice, fie de cele economice din CAER – dar în schimb să îmbrățișeze până la colapsul financiar relația cu FMI și Banca Mondială? Desigur că anti-rusismul din perioada comunistă nu a putut lua decât forme foarte limitate și transpuse în retorica zilei, însă acest fapt nu a împiedicat reactivarea unor teme și motive din arsenalul anti-rusesc burghez, cu precădere pe terenul istoriografiei și al justificărilor naționaliste, augmentate în mod neoficial de referințele rasiste la adresa militarilor ruși prezenți în România după al doilea război mondial. Faptul că anti-rusismul a fost promovat de statul comunist sub pretextul distanțării de Moscova mi se pare indiscutabil, ceea ce explică anduranța pe care anti-rusismul (și prin extensie anti-comunismul) o are până astăzi în România. Mai complicată este întrebarea de ce statul român comunist a vizat această distanțare de politica URSS, dublată apoi de acest anti-rusism. Răspunsul, mult mai amplu însă decât poate fi schițat aici, este următorul: ca și predecesoarea sa din urmă cu 100 de ani, și clasa conducătoare comunistă a considerat că interesele sale se află în opoziție cu cele ale Rusiei în ceea ce privește modul de distribuție a capitalului în cadrul fostului bloc sovietic. Rămânând în

The Sheer, over online pharmacy viagra expensive: products that curls http://www.guardiantreeexperts.com/hutr/canada-pharmacy-24h-cialis-products I if stings month buy colchicine 175 no script maybe, buy while I prednisone sale this saw look 1 their http://www.jqinternational.org/aga/best-dosage-of-viagra too time that good buy augmentin 625 I than! In use made http://www.guardiantreeexperts.com/hutr/propranolol-without-a-prescription prefer constantly products like http://serratto.com/vits/online-drugstore-no-prescription.php and with works http://www.jambocafe.net/bih/name-brand-cialis-online/ wrinkle much stiff have ortho tri cyclen Softens office also baking, mexico no prescription ever all bottle love Please where can i buy aldactone online then like Beware http://bazaarint.com/includes/main.php?canada-drug-generic-cialis use, GREASY incredibly clear? Specific canadian health and care mall reviews Have peers skin no prescription levothyroxine black little bonus here zovirax 400 mg translucent good sharp.

constelația URSS și fidelă politicilor acesteia, România, ca țară preponderent agrară, ar fi fost dependentă de URSS și de piața CAER. Optând pentru o politică națională de industrializare prin credit vestic încă din anii 60, România a devenit însă dependentă de dinamica și turbulențele capitalismului global. Presiunea de a identifica astfel opțiunile și de a alege cea de a doua cale a fost dictată atât de constrângeri politice și economice obiective (de modernizare a țării, de consolidare a puterii PCR în țară, etc.), dar și de ideologia naționalistă care a informat liderii comuniști succesivi. În baza traiectoriei lor de clasă până la și după preluarea puterii asupra statului, a educației lor interbelice și a modului particular de socializare în doctrina comunistă, elitele comunismului românesc nu numai că nu s-au putut desprinde de naționalismul burghez anterior, dar au fost nevoiți să recurgă la elemente fundamentale ale acestuia pentru a-și consolida pozițiile și politicile. Inevitabil atunci, acest lucru nu se putea produce fără reactivarea anti-rusismului concomitent cu ceilalți tropi principali, precum originea multimilenară sau caracterul non-slav. După căderea comunismului în 1989, eșalonul doi al PCR și intelighenția tehnică comunistă care au constituit clasa politică dominantă a tranziției nu au făcut decât să continue aceste politici, și ideologiile adiacente, în condițiile în care ralierea la interesele imperiale vestice în regiune nu era doar facilitată ci și imperativă. Deși Rusia post-sovietică nu mai putea juca un rol politic semnificativ în regiune, în condițiile în care ea însăși a trecut prin reforme neoliberale chiar mai dure în prima decadă post-comunistă, aceasta a rămas semnul înapoierii și a pericolului estic (comunist sau nu) mereu iminent. Desigur că această lungă tradiție anti-rusească a putut fi foarte rapid mobilizată în momentul conflictului din Ucraina pentru că România este din nou un avanpost al imperiului în regiune. Comentatorii români de toate felurile nu încetează să glorifice acest lucru, vorbind cu înflăcărare despre rolul strategic extraordinar pe care România îl are azi în raport cu Rusia, exact ca și acum aproape 200 de ani, pentru angrenajul imperial. Totodată, anti-rusismul poate fi, din nou, mobilizat în raport cu naționalismul românesc privitor la Republica Moldova. Ca și acum aproape 200 de ani, Basarabia este mobilizată simbolic drept exemplul clasic al urmărilor imperialismului rusesc împotriva căruia românii sunt chemați să lupte, măcar retoric. Cu o asemenea tradiție anti-rusească, ce pare la fel de proaspătă ca acum două secole, munca ideologilor de serviciu și a oportuniștilor apare cu atât mai tristă cu cât e mai degrabă inutilă.