de Oana Uiorean
Vă invit să vorbim despre filantropie. Belgia, unde locuiesc, e plină de organizații caritabile, care se îngrijesc fie de imigranți, fie de oamenii fără adăpost, fie de cei ce trăiesc sub pragul sărăciei. Nu demult, una dintre principalele bănci ale țării a început o campanie care ne invită să donăm monedele de 1, 2, și 5 cenți pentru oamenii nevoiași, care astfel vor primi o masă caldă pe zi. Monedele astea de culoare roșie tind să se adune pe colțuri de mobilă, sau să rupă, în număr suficient, buzunare. Ideea de a le dona ne place. Banca intermediază între noi, micii donatori, și ei, băncile alimentare, asociații non-profit care redistribuie săracilor gratuit surplusul de alimente donat de supermarket-uri, etc.
Majoritatea campaniilor de acest fel pun accentul pe ajutorul imediat, material, se limitează la aspectele punctuale ale sărăciei manifeste. Nu intervin pe lângă instituțiile statului ca situația acestor categorii de oameni să se îmbunătățească pe termen lung. Nu se implică într-o critică a sistemului care face sărăcia posibilă, continuă să activeze în interiorul lui. Intențiile sunt bune. În Belgia, care găzduiește capitala Uniunii Europene, o persoană din șase, iar în Bruxelles una din trei, trăiește sub pragul de sărăcie. Deci e nevoie, și aici, și oriunde, de filantropie. E nevoie să facem bine.
Dar să fim un pic atenți la bine. Alain Badiou, în Etica (1993) sa, subliniază faptul că o etică adevărată, o etică a adevărurilor, nu poate avea la baza sa animalul uman și drepturile lui, ci un subiect-substanță. Un subiect din care omul e doar un element, și care variază în funcție de caracteristicile individuale ale fiecărei situații în parte. În cazul filantropiei, subiectul nu ar fi săracul, nici donatorul, nici relația dintre ei, ci natura sărăciei în formularea celor care o percep, fie trăind-o pe propria piele, ca nevoiașul, fie nu, ca filantropul. Ca urmare, etica nu poate fi universală, nu poate precede evenimentul în funcție de care se constituie. Nu poate fi o doctrină. Ea va depinde întotdeauna, și va trebui să se adapteze, caracteristicilor punctuale ale fiecărei situații.
Din punctul de vedere al lui Badiou, în etic doctrinară a zilelor noastre Răul definește Binele, și nu invers, omul e văzut doar în condiția sa de victimă pasivă, iar drepturile omului devin drepturile la non-Rău. Statutul de victimă reduce omul la natura sa animală. Or, omul e în mod evident mai mult decât un animal. Mai exact, Omul apare acolo unde nu mai coincide cu identitatea sa de victimă, de muritor. Filantropia însă e chiar întruparea doctrinei conform căreia omul e o victimă. E vina sistemului că sunt victime. Dar uite că nouă ne merge bine, în același sistem, deci pe undeva e și vina victimelor că sunt victime. În cazul săracilor, sunt leneși, sau proști, sau incapabili. Ca să ne izbăvim de acest ultim gând, inacceptabil când te definești ca progresist, sărim să le ajutăm pe victime.
Consensul în această etică doctrinară pe care o critică Badiou se organizează în jurul recunoașterii Răului, blocând astfel de la început orice încercare de a uni oamenii în jurul unei idei de Bine. A unei idei reale de Bine ca origine, nu de Bine ca non-Rău. Astfel, nu se schimbă nimic niciodată cu adevărat. Rămânem blocați în starea de fapt, unelte ale conservatorismului. Așa cum filantropia, recunoscând a priori Răul reprezentat de sărăcie, folosește resurse impresionante care se concentrează pe înlăturat manifestările imediate ale sărăciei, adică ale Răului, și pierde din vedere, sau ignoră, crearea unor condiții de Bine real, care să blocheze posibilitatea Răului. Pierde deci din vedere posibilitatea, și necesitatea, unei schimbări fundamentale. Ignoră, de asemenea, faptul că această schimbare e de fapt singura cale de a bloca Răul.
Badiou propune în locul eticii doctrinare atot-cuprinzătoare o etică a adevărurilor, diferențiată, definită în trei teze: Omul e cel mai rezistent și paradoxal dintre animale datorită gândirii afirmative; pornind de la Bine definim Răul, și nu invers; și nu există etică în general, doar situații singulare, o etică de proces pe care o aplicăm felului în care tratăm o situație. Animalul uman al lui Badiou, înainte să fie pătruns de adevăr, deci înainte să devină parte din subiectul eticii unui adevăr, nu are capacitatea de a face judecăți de valoare. Îl mână doar interesul pur de supraviețuitor. Astfel, se situează dincoace de Bine și Rău, indiferent față de ele, incapabil să le evalueze, sau să le recunoască. Doar un eveniment disruptiv ne poate face să ne măsurăm viața de animal uman și în funcție de ceva ce ne depășește interesul. Așadar, Răul trebuie diferențiat de violența exercitată de animalul uman pentru auto-prezervare. Răul izvorăște din Bine, fie ca simulacru al Binelui, fie ca trădare a sa, fie ca dezastru, în cazul în care adevărul care determină Binele este văzut ca o forță totală, absolută, și nu ca una parțială dintr-o multitudine de adevăruri. În cazul filantropiei, avem de a face cu un simulacru de bine. E ușor să ne convingem că e așa privindu-ne cum intervenim în lumea victimei: te voi ajuta, îți voi da bănuții mei roșii cu care oricum nu fac niciodată nimic, ca să guști și tu dintr-un simulacru al nivelului meu de viață, și ca urmare să te convingi de avantajele felului meu de a trăi. Or, asta nu înseamnă nimic.
Etica doctrinară în viziunea lui Badiou consideră că singurul lucru care i se poate întâmpla cu adevărat unui om e moartea, astfel legitimând absența oricăror politici reale de emancipare, a oricăror cauze colective veritabile, în numele Răului. Aparentul consens pe care îl creează e doar o resemnare, o supunere la ceea ce este. Nu combatem sărăcia profundă și inegalitatea prin filantropie. Dimpotrivă, o ajutăm să se înrădăcineze și mai zdravăn, retezându-i doar din vârfuri. Nu ne opunem în mod radical opiniilor dominante, ci jucăm în contextul și după regulile create de ele. Opinii dominante care, în mod tradițional, servesc doar unora, nu tuturor. Filantropia e o formă de nihilism, retragerea din fața unei realități percepute ca fiind lipsită de sens.
Toate acestea nu înseamnă să lăsăm baltă filantropia și să nu ne mai ajutăm aproapele. Toate astea înseamnă că trebuie să fim conștienți ce facem și cât facem atunci când scoatem din buzunar bănuții roșii nedoriți, sau forme similare de implicare în mașinăria caritabilă. Ajutăm foarte puțin, și cel mai probabil aproape deloc, nevoiașii orașului, țării, sau lumii în care trăim, în același timp întreținând, prin neimplicare, structura și condițiile care fac din ei nevoiașii care sunt. Nu degeaba ideologia filantropiei, împreună cu respectul pentru autoritate, a fost promovată cu elan de biserică, o instituție profund conservatoare.
Și atunci ce să facem? Nimic cu valoare universală, așa cum de fapt nu facem nimic nici când donăm în scopuri filantropice. Nici nu avem cum, spune Badiou, pentru că nu am fost pătrunși de nimic, nu s-a întâmplat nicio ruptură în ființa noastră din cauza gândului trecător dedicat celor săraci. Un gând neplăcut, pe care în cele mai multe cazuri îl uităm cu ușurință și în puținele cazuri în care nu reușim să-l uităm îl îndepărtăm printr-un gest confortabil de donat bani, sau haine, sau timp. Dacă tot nu putem face nimic, atunci de ce să ne batem capul? Pentru că, așa cum spune Badiou, e nevoie de animalul uman pătruns de vreun adevăr, devenit Om, ca ceva să se schimbe vreodată.
Deci, ceea ce putem face, e să fim ceva mai atenți. Filantropia, neînsoțită de un proiect emancipator coerent,
nu-și pune problema originilor inegalității, ci, dimpotrivă, le maschează, dând impresia că ceva se întâmplă totuși pentru a face viața oamenilor ălora mai ușoară. Dând de asemenea impresia că sărăcia lor e una din acele dimensiuni inevitabile ale existenței noastre, pe care trebuie să o tratăm cu înțelepciune, adică pasivitate, și filantropie. Și într-adevăr viața lor e mai ușoară datorită bănuților noștri roșii, câte o zi, câte o lună, poate chiar câte un an. Dar genul ăsta de filantropie depinde prea mult de fluctuații asupra cărora oamenii care îi sunt obiectul nu au nicio influență. Nimic din darurile pe care li le facem nu le îmbunătățește situația fundamental, și nici nu le promite un viitor real. Existența lor rămâne în esență la fel de precară, cu negativul adăugat al impresiei că lucrurile s-ar fi îmbunătățit, care în loc să ațâțe furia transformatoare o adoarme, și deci servește stării de fapt. Nu-i de mirare că tot mai multe corporații fac tot ce pot ca să intre în lumea profitabilă a filantropiei și a privatizării ajutorului social (vezi MasterCard în Africa). Profitul e dublu, de imagine, și de neschimbare.