Spiritul Istoriei la Pungești

claudiu gaiuZilele din urmă, disputa politică carpatină s-a mutat în jurul acestei importantei chestiuni: cine este preferatul lui Joe Biden? Premierul care a fost primit în vizită sau șeful statului care a fost chemat la telefon de vice-președintele american? O dispută de-a dreptul filosofică: cine e mai mult în grațiile Spiritului Istoriei? Sau cel puțin a locțiitorului său. Hegel după înfrângerea prusacilor la Jena vedea în Napoleon Spiritul Istoriei călare. Ordonanța împăratului i-ar fi putut contesta întâietatea filosofică, căci el îl încălțase și-l descălțase de atâtea ori pe pomenitul Spirit. O dezbatere luată în serios la noi, unde foști miniștri și reputați comentatori s-au grăbit să analizeze întrecerea de vistavoi. În afară de expertiza foarte prețioasă pe care oamenii noștri de stat au oferit-o Washington-ului cu privire la situația din Siria și din Afganistan, a mai fost vorba în dialogurile lor despre investitorii americani, între care mai ales remarcatul ultimelor săptămâni, Chevron. Și, bineînțeles, despre statul de drept. Pe scurt, treburi militare, economice și juridice.

În filmul său Hukkle, Pálfi György înlocuiește dialogurile cu sunete: bocete de înmormântare, muzică de nuntă, mașina de scris a polițistului rural bătând rapoarte, o ușă trântită, un jet de urină… Singurele resturi de replici sunt dublajul în maghiară la o telenovelă sud-americană și un cânt popular. Scenariul împletește o poveste polițistă cu un documentar etnologic într-un sat din centrul Ungariei. Cele două linii melodice sunt ritmate de sughițatul cronic al unui bătrân ce veghează de pe banca din fața casei zumzetul naturii și al locuitorilor. Toată această veselie bucolică din jurul unui caz de otrăvire este tăiată la un moment dat de fulgerul istoriei. Viteza unui avion militar american înspăimântă cloștile cu pui, zbârlește iarba văratică și tălăzuiește violent apa râului. Snoava cu vrăjitoare face loc istoriei mondiale. Războaiele iugoslave intrau în faza internațională. Dați naibii, sârbi! În rivalitățile est-europene, au fost mereu cel mai bine plasați pentru a resimți cei dintâi suflul Spiritului Istoriei. El a luat în România forma unei zile libere, oferită de guvernul Năstase pe 2 aprilie 2004, pentru a putea sărbători cum se cuvine intrarea în NATO. Celebrare prin ordonanță de urgență! Polonezii, mult mai serioși decât noi, chiar și când e vorba de ridicol, aderând la alianța militară apuseană cu un cincinal mai devreme, ajunseseră deja una din cele patru forțe de ocupație ale Irakului, alături de SUA, Marea Britanie și Australia. În 2003, scriitorul Andrzej Stasiuk consemna momentul:

„ După patruzeci de ani de viață, aveam impresia că ce era mai rău trecuse, că absurditatea și grotescul aparțineau trecutului, că au fost închise pentru totdeauna în piesele dramaturgului Sławomir Mrożek. Mi-am subestimat țara și-mi cer iertare.Țara mea ocupă Irakul. (…)”

Zece ani mai târziu, Spiritul Istoriei nu mai apare pe aici împopoțonat cu epoleți, decorații și vipușcă. Apuse par vremurile, nu demult trecute, când fostul primar din Deveselu se mândrea să fie parte a celei mai puternice forțe militare din istorie: „Fetele din zonă îi așteaptă cu brațele deschise pe soldații americani.” Apariția Chevron la Pungești nu s-a transformat în petrecere câmpenească. Ba chiar a pus surdină veștilor militare, a căror triumfalism devenise de prost gust. Chevron reprezintă Spiritul Istoriei, pe urmele prădătorului Bechtel, modelul eficienței în spolierea economică: 1,4 miliarde de euro pentru 52 de kilometri. Și după aceste învățăminte, ne mai oprim încă doar la simptomele corupției locale, uitând că mai trebuie să existe și un corupător. Câteva peticeli juridice, două-trei arestări, ochiul vigilent al ambasadei americane și a vreunui comisar UE asupra noastră și lucrurile ar trebui să meargă. Credința într-o instanță străină ce ne pune pe drumul democrației și bunăstării, în ciuda metehnelor noastre seculare, abia dacă-și ascunde sila profundă față de populație. Avem deja un portret al clasei de mijloc, împărțită între un dispreț de dreapta și unul de stânga față de sărăcime. Pentru cel dintâi, populația majoritară e neștiutoare, superstițioasă, trândavă, alcoolică, captivă unei mentalități comuniste, ba chiar proruse. Pentru al doilea, patriarhalismul difuz, vagul sentiment național-comunitar, trăirea încă vie a unor manifestări culturale străvechi, cum sunt pelerinajele, sunt rapid identificate cu fascismul și neolegionarismul urban. Cum să faci „societate civilă” cu ăștia?

Marșurile duminicale sunt puțin lucru. Sunt reacția pipernicită și punctuală în fața unui asalt general al capitalului asupra societății și resurselor ei. Cu alte cuvinte, deja am pierdut! În ianuarie 2012, un șir de proteste provocate de încercarea de privatizare în forță a urgențelor din sănătate și demiterea subsecretarului de stat care a încercat să se opună, eșua din lipsa unui program politic. După mai bine de un an, un nou șir de proteste se coagulează împotriva unei legi vizând accelerarea proiectului minier de la Roșia Montană. Unul din pericolele care pândesc mișcarea, dincolo de depolitizarea lor cronică, e punerea unei demarcații între împotrivirea la RMGC și lupta contra exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică. E o atitudine mai îngăduitoare față de prima, în timp ce a doua e adesea explicată prin neînțelegerea prostimii și frica ei față de progres. E posibil, ba chiar foarte probabil, ca departamentele juridice ale Bechtel și Chevron să funcționeze mai bine decât cele ale RMGC. Devastarea naturii și sărăcirea populației sub protecția legii e însă preferabilă jafului săvârșit prin atacului mediatic și forțarea legislației? Cei ce fac aceste raționamente se regăsesc într-un vocabular al judiciarizării raporturilor sociale. Elogiul statului de drept, a cărui coroană ar fi DNA, e preaslăvirea unui regim în care politica este redusă la urmăririle procurorilor, anchetele poliției și deciziile tribunalelor. Iar adoratorii libertăților individuale – din care nu a mai rămas decât numele, căci schimbările electorale nu au niciun efect politic – devin susținătorii unor mecanisme prin excelență antisociale.

Recent, Andrei Cornea, într-un articol intitulat Diavolul la Pungești, punea exploatarea gazelor de șist de către Chevron alături de culturile genetic modificate ale Monsanto. Două pârghii ale evoluției umanității! Așadar, compania Monsanto, după jumătate de veac de scandaluri juridice legate de agentul portocaliu și alte ierbicide cu efecte cancerigene, de aspartan, de dioxină sau de hormoni de creștere, e privită, împreună alte companii americane, ca factor al reducerii foametei în Africa. Autorul Istoriei neființei… dă glas cu bună-credință unei logici de comprador pe care nici agenții de PR și departamentele de comunicare ale corporațiilor nu mai îndrăznesc să o rostească atât de brutal: lenea balcanică sau africană are nevoie de biciul progresului Chevron sau Monsanto pentru a se preschimba în bunăstare.

Pentru a da o mică șansă demonstrațiilor, vom avea oare curajul să formulăm măcar o revendicare politică? Iar dacă suntem consecvenți cu protestul nostru aceasta nu poate suna altfel:

 Naționalizarea resurselor naturale!

Dacă tot iubim independența, în special cea energetică, să ne reamintim că există o rezoluție ONU (1803/XVII din 14 decembrie 1962) care proclamă „suveranitatea permanentă a popoarelor și națiunilor asupra resurselor naturale” și care autorizează „naționalizarea, exproprierea și rechiziționarea” lor, în vederea „utilității publice, securității și interesului național, care primează în fața simplelor interese particulare sau private, fie ele naționale sau străine”.