Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Aşa cum cei mai lucizi dintre noi vor fi priceput-o mai de mult, solidaritatea internaţională între muncitori a fost una dintre marile iluzii care au ocupat finele secolului al XIX-lea şi aproape trei sferturi din secolul al XX-lea… Ştiu, asta nu le-a prea plăcut tovarăşilor din Partid, care ajunseseră să repete ca papagalii această frază devenită slogan sec şi totalmente ideologizat şi nu mai era bună decât să ascundă strategiile şi tacticile URSS-ului de a-şi impune absoluta dominaţie internaţională. O dovadă este faptul că a II-a Internaţională n-a reuşit să împiedice războiul din 1914-1918. În Franţa, cu excepţia lui Jaurès, care s-a opus ferm intrării Franţei în război şi a fost, ca atare, asasinat, socialiştii au votat cu mult entuziasm declaraţia de război; social-democraţia germană, şi ea la fel de entuziastă, cu excepţia lui Karl Liebknecht şi a Rosei Luxemburg, a dat tot girul războiului… Toţi, cu rarisime excepţii, au consimţit la ceea ce avea să devină prima dintre marile hecatombe ale istoriei contemporane, cu victime fără precedent din rândul claselor populare, şi una dintre cauzele – poate cauza principală – a revoluţiilor bolşevice din Rusia, Germania şi Ungaria. De fapt, nicio organizaţie muncitorească, partid politic sau sindicat socio-democrat nu s-a desolidarizat autentic de interesele Statului – ca formă abstractă şi concret-transcendentă care întruchipa lupta pentru putere a claselor burgheze dominante din statul-naţiune (1).

La fel s-a întâmplat în 1939, în ajunul celui de-al doilea măcel mondial, unul de o şi mai mare amploare: nimic nu s-a pus în calea inexorabilei dinamici a războiului, tatonat printr-un triplu joc de repoziţionare al englezilor, francezilor şi germanilor contra sovieticilor (2), căruia naziştii i-au pus capăt declanşând brusc ostilităţile, cu scopul de a obţine controlul total asupra Europei şi a Uniunii Sovietice. De această dată, încă şi mai puţin decât în 1914, din cauza instrumentalizării concrete şi simbolice a siglei URSS ca patrie a proletariatului internaţional, organizaţiile muncitoreşti – care fuseseră aproape reduse la tăcere în Germania nazistă – au fost incapabile să mai întreprindă ceva în afara clămpănelilor pacifiste curente. Non-intervenţionismul social-democraţilor, cu Blum în frunte, şi apoi retragerea Brigăzilor Internaţionale din Spania demonstraseră slăbiciunea mişcării muncitoreşti europene. Proletarii care, în Franţa, în 1936, formaseră Frontul Popular, s-au lăsat ameţiţi de opiaceul concediilor plătite (existente deja în Germania şi în URSS); e adevărat că „fuseseră câştigate săptămâni de odihnă binemeritată”, dar e tot atât de adevărat că această victorie socială a obnubilat enormele tensiuni internaţionale şi pericolele generate de frustrările acumulate de perdanţii Tratatului de la Versailles, Saint Germain şi Trianon.

De aci încolo, istoria a început să-şi agite talazurile. Războaiele au curs unul după altul, dezvoltarea economică şi consumul s-au intensificat – la un asemenea nivel încât ameninţă să devină unicul orizont de aşteptare al indivizilor. În cursul celebrelor, glorioaselor decenii ’30 şi ’40, ţări ca Franţa, Italia, Belgia şi parţial Spania au trecut de la stadiul unui arhaism în acelaşi timp rural şi industrial, la un capitalism de tipul al treilea – acela al dominaţiei absolute a banului şi al consumului de masă generalizat: maşină, televizor, aparate electrocasnice, concedii plătite şi călătorii de tot felul. S-a ajuns la generalizarea unei economii a dezmăţului consumist sprijinit pe o politică de credite din ce în ce mai relaxat distribuite, care alimentează iluziile de independenţă ale indivizilor, dar, în acelaşi timp, fragilizează sistemul bancar mondial îndată ce, dintr-un motiv sau altul, apare deficitul de plată.

Şi apoi, buf! URSS-ul implodează, iar Occidentul, aflat în plin proces de restructurare a capitalismului său financiar la nivel planetar, nu mai de făcut faţă modelului alternativ şi puternic contradictoriu al capitalismului de stat redistributiv. Drumul îi e larg deschis şi astfel îşi intensifică procesul de dominaţie (unii îl numesc mondializare, alţii – globalizare). Rezultatul a fost o interpenetrare, o simbioză între forţele economice dominante, puterea politică şi administraţie, plus vicioasele relaţii cu banul murdar (3). Scandalurile politico-financiare care au urmat nu sunt decât partea vizibilă a unui aisberg mult mai complex şi mai adânc… Această mondializare se traduce, între altele, printr-o exacerbare a războiului comercial şi financiar dus de bănci şi de marile companii multinaţionale în scopul stabilirii unor monopoluri sau a unor acorduri globale de facto.

Ce se întâmplă, în aceste condiţii cu clasa muncitoare şi cu salariaţii ordinari? Restructurarea schemei financiare mondiale a generat o diminuare a controalelor de stat şi o intensificare a dominaţiei capitalului şi a acţionariatului în chestiunea opţiunilor strategice şi tactice din companiile multinaţionale, fapt care a dus, în Occident, la delocalizări masive, la pierderea garanţiilor financiare şi sociale câştigate în tot cursul secolului al XX-lea, la o intensificare a exigenţei de productivitate; iar în Orient – la o frenezie a producţiei, la o exploatare nemăsurată a mâinii de lucru, la radicalizarea unei agriculturi centrate tot mai mult pe producerea de materii prime (soia, rapiţă, cafea etc.), la ravagii ecologice fără limită (despăduriri masive, exploatare iraţională a resurselor marine şi a rezevelor de peşte), iar în unele ţări, la o dependenţă din ce în ce mai crescută a populaţiei de importul produselor de primă necesitate. Dacă ne limităm doar la cazul Europei Occidentale, vom fi surprinşi de proliferarea unei sărăcii demne de ţările lumii a treia: acum câteva zile, un important canal media francez semnala că un francez din opt trăieşte sub pragul sărăciei şi că unii copii suferă de foame! Şi nu era vorba de niscai emigranţi de primă generaţie… Capitalismul a intrat într-o fază voluntaristă, în care vânează mărirea profitului prin orice mijloc şi în care nimic nu pare a-l putea opri sau încetini: dezvoltarea sa e irepresibilă. Iată de ce încearcă acum să reducă la maximum orice organizare socială (cu excepţia armatei şi a poliţiei), să poprească tot ce e rentabil din gesionarea socialului în profitul capitalului privat, respingând rând pe rând toate garanţiile minimale pe care orice stat de drept le datorează cetăţenilor săi. Cine are mijloace va trebui să plătească o grămadă de bani pentru sănătate, pentru educaţia copiilor, pentru diverse alte servicii sociale de care orice persoană are nevoie în cursul vieţii sale. Cât despre cei fără bani – cu atât mai rău pentru ei! Pentru a obţine aceste servicii, salariaţii vor trebui să muncească mai mult, să activeze cât mai mult în câmpul muncii pentru a putea spera la o pensie cât de cât convenabilă. Este o situaţie care, în termen foarte scurt, va deveni dramatică dacă ne gândim şi că intrarea tinerilor pe piaţa muncii se face din ce în ce mai târziu – în cazul în care se întâmplă totuşi să scape şomajului endemic ajuns la cote alarmante. Dar pentru ce să ne mai întrebăm cum or să arate peste un sfert de secol ţările europene dacă ştim deja că Marea Britanie, mai mult încă decât Franţa sau Italia, a ajuns să semene cu o ţară din lumea a treia…

Ce face, aşadar, clasa salariaţilor? Avem o grămadă de ştiri, în fiecare zi: greve ici, greve colea, dar nimic substanţial. O adunare internaţională la Bruxelles cu consecinţe mai degrabă sarbede (4), fără perspectiva a ceva care să semene cu o ameninţare reală la adresa forţelor financiare şi politice. De ce această moleşeală? De ce aceste defilări rituale unde revendicări minimale sunt rostite pe un fond de carnaval, şi unde, în genere, nu se rezolvă nimic? De ce după atâtea eşecuri mai trebuie să credem în birocraţiile sindicale – când se ştie că sunt mână-n mână cu puterea politică şi cu patronatul, graţie unor pacte implicite de non-agresiune?

Popoarele Europei au fost determinate să creadă că progresul va fi nu numai unul al tehno-ştiinţei, dar şi unul al bunăstării. Or, e lucru surprinzător şi obscen să constaţi că, în zorii secolului al XXI-lea, capitalismul (şi capitaliştii) cer ca oamenii să muncească din ce în ce mai mult, cu randamente din ce în ce mai mari – dar cu o protecţie socială şi sanitară din ce în ce mai sfrijită! La fel de consternant e să constaţi şi că şomajul – şi mizeria inerentă lui –  sunt din ce în ce mai mult considerate normale, ca parte a unui destin inexorabil al oamenilor ordinari. Cu siguranţă e ceva profund putred în regatul postmodern al Danemarcei!

Că actorii capitalului sunt mânaţi de o singură determinare – cupiditatea – e un fapt care nu mai trebuie nici demonstrat, nici argumentat; este o evidenţă pe care chiar cinema-ul american a speculat-o (cf. admirabilul „There Will Be Blood”). Că acelaşi capitalism a creat o societate politic vorbind astenică, articulată strict în jurul apetenţei pentru consum – nici asta nu ne miră, faptul e vizibil la tot pasul. De mirare e însă că triumful acestui double bind se manifestă cu toată forţa taman în rândul clasei salariaţilor şi în incapacitatea sa de a genera mişcări sociale suficient de redutabile pentru a slăbi puterea capitalului. De ce această neputinţă? Care să fie raţiunile acestei – pe şleau spus – pasivităţi?

Pentru a ajunge la un răspuns, ar trebui, cred, să ne întoarcem la ceea ce s-a întâmplat după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nimeni nu poate să conteste că, în Europa de Vest, pe fondul declanşării Războiului Rece, pe de o parte, şi a propriei sale logici de dezvoltare, pe de altă parte, capitalismul a trebuit să accepte concesii importante privind nivelul de viaţă al salariaţilor. Trebuia arătat că în capitalism totul decurge mai bine decât în comunismul real (negociindu-se, în acelaşi timp, cu URSS-ul acorduri economice substanţiale), pe de o parte, iar, pe de alta, cetăţenii trebuiau dotaţi cu un minimum de mijloace financiare pentru a asigura cea mai rapidă creştere a producţiei. După război, producţia nord-americană s-a multiplicat masiv prin oferirea de credite enorme ţărilor Europei de Vest, prin Planul Marshall (URSS-ul şi ţările satelit au refuzat, se ştie, Planul – adică influenţa creditelor internaţionale asupra economiei lor). Consecinţa acestei politici a fost, în Vest, explozia consumului, generalizarea protecţiei sociale, a învăţământului secundar şi superior, industria de divertisment pentru mase, vacanţe la tropice şi voiajuri peste voiajuri – şi importul masiv de produse culturale nord-americane. Aşadar, vreme de vreo patruzeci de ani, din 1950 până la 1990, salariaţii Europei Occidentale, în marea lor majoritate, au trăit în puf, aşa cum arată toate statisticile, începând cu scăderea radicală a mortalităţii infantile şi până la creşterea fără precedent a speranţei de viaţă, de la utilizarea instrumentelor electrocasnice şi până la confortul apartamentelor sau al reşedinţelor de vacanţă. Această stare de lucruri e însă pe cale să se schimbe total, iar căderea regimurilor comuniste are de bună seamă un rol în asta, ca şi emergenţa noilor state concurente – China, India, Brazilia.

Dinspre Est, niciun pericol: URSS-ul a dispărut, la fel celelalte regimuri comuniste din statele-satelit (comunismul nemţesc, comunismul-gulaş, comunismul-mămăligă…). Toate fostele state comuniste est-europene s-au transformat într-un soi de lumea a treia, producătoare de materii prime sau furnizoare de mână de lucru calificată şi foarte ieftină, dotată în schimb cu o sumă de privilegiaţi care-şi expun ostentativ luxul sub nasul unei populaţii sărăcite şi lihnite. Pe de altă parte avem emergenţa, dezvoltarea fulgurantă şi puterea economică a Chinei, sub controlul PCC, în calitate de nou mentor al capitalismului mondial şi furnizor al celei mai ieftine mâini de lucru calificate de pe piaţă. De asemenea, emergenţa unei noi clase de bogaţi, al căror număr deschide orizonturi necunoscute bătrânului capitalism occidental: se pare că există în jur de o sută de milioane de bogătani chinezi care-şi pot permite Ferrari-uri, Porsche-uri şi cele mai puternice modele de Audi sau Mercedes… şi cinci sute de milioane care-şi permit o maşină familială de nivel mediu – un Peugeot 308, de pildă, sau un Citroën C4! Iată pieţe care nu au nimic în comun cu pieţele europene… Există acolo un potenţial de dezvoltare incomensurabil pe termen scurt. Iată de ce capitalismul internaţional îşi poate abandona liniştit o parte din clientela sa occidentală, pentru a o lua în vizor pe aceea financiar solvabilă de pe pieţele emergente: va avea cu siguranţă mai mult de câştigat.

Europa este tot mai puţin interesantă pentru capitalul multinaţional, cu excepţia poate a sectoarelor non-esenţiale precum comerţul de lux şi de mare lux, ori turismul economic şi de lux. Europa e în declin, spiritul ei cuceritor a trecut în Statele Unite, apoi în Japonia şi Taiwan, iar acum spre China, India şi Brazilia. Europa trăieşte din trecut, Europa e pe cale să se transforme într-un muzeu…

Capitalismul îşi face, aşadar, un calcul cinic. Salariaţii europeni nu mai sunt indispensabili, se găsesc alţii la fel de calificaţi oriunde în lume. Europa, incapabilă să se unească realmente şi să formeze o entitate politică, e neputincioasă. Pe de o parte, este o zonă supra-dotată, dar, din pricina scăderii profitului cauzat de costurile salariale şi de multiplele impozite, pe de altă parte, rentabilitatea sa scade din ce în ce mai mult (5). Or, capitalismul postmodern goneşte după un turn over din ce în ce mai rapid pentru obţinerea unor beneficii din ce în ce mai solide.

Acesta este cadrul obiectiv în care trebuie plasate conflictele salariaţilor europeni în clipa de faţă. Cât despre cadrul subiectiv, îmi pare că muncitorii nu au o viziune clară asupra situaţiei lor. Sigur, îşi dau seama că sunt o jucărie a şantajului patronal, care spune cam aşa: acceptaţi condiţiile de muncă şi salariale pe care vi le propunem, altminteri, delocalizăm! Economia fiind pe scară largă aflată la cheremul Băncii Mondiale, a FMI, a UE şi a marilor state capitaliste, aproape nimic nu mai interzice patronilor recursul la delocalizare. Dimpotrivă, puterile occidentale oferă pe loc din ce în ce mai multe avantaje similare condiţiilor pe care ţările din lumea a treia le oferă companiilor care vor să se instaleze pe teritoriul lor. Cu atât mai mult cu cât patronatul, prin intermediul guvernelor, e mereu gata să pună hamul pe clasa salariaţilor, cum s-a întâmplat deja în Marea Britanie în timpul epocii Thatcher… Muncitorii occidentali nu trebuie să aştepte reacţii din partea muncitorilor din ţările emergente: aceştia vor accepta cele mai dure condiţii de lucru şi orice salariu, cât de mizer, pentru a supravieţui; mai mult: cu cât vor fi mai multe delocalizări, cu atât aceştia vor fi mai avantajaţi. După cum se vede, situaţia e fără ieşire, căci nu se întrevede nicio premisă subiectivă de solidaritate internaţională. Sigur, a avut loc la Bruxelles, pe 29 septembrie 2010, o manifestaţie împotriva politicilor de austeritate, dublată de mişcări în diferite alte capitale europene, de la Vest la Est, şi de la Lisabona la Helsinki – dar participanţii au fost puţini, cu excepţia Spaniei, unde greva generală fusese decretată de sindicate. Toate aceste acţiuni nu sunt însă decât agitaţie pură, fără nimic din aerul unei revolte sau a unei mânii capabile să zguduie puterea politică şi să-i ameninţe pe manipulatorii de capital… Din acest punct de vedere, pot să doarmă cu toţii liniştiţi.

Ce-i inhibă totuşi pe salariaţi? De unde vine frica lor? Cum pot ei să stea cu mâinile-n sân când totul arată că nivelul lor de trai va scădea rapid şi dramatic? Ce speranţe ale viitorului le retează radicalismul? La toate aceste nelămuriri nu văd decât un răspuns: în Europa de Vest, cele patru decenii de hiperconsum şi sluj în faţa mărfii – graţie politicii de credite – au sugrumat orice simţ al revoltei radicale. Radicalitatea contestatară fără compromis a fost înlocuită de o gândire-acţiune orientată spre dobândirea unui trai mai bun în cât mai scurt timp, care s-a confundat prea adesea cu gustul consumului de inutil – cu atât mai mult cu cât aceea care blochează acţiunea este chiar ideea că mai-multul are un sfârşit. (Într-adevăr, deşi preocupat de aspectul ecologic, capitalismul nu pune pe roate o companie decât dacă aceasta poate garanta un profit ridicat, în cel mai scurt timp.) Or, în aceste condiţii, salariaţii se mulţumesc totuşi să cerşească ici-colo câţiva „euro în plus”, pentru a-şi exercita în pace fetişismul consumului. Acţiunile lor nu repun niciodată în cauză maşinăria nihilistă – care este esenţa însăşi a tehno-ştiinţei şi a modurilor de dezvoltare capitaliste, private sau de stat. Pe scurt, expresia luptei de clasă, necesara sa reînnoire pe calapodul noilor tipare capitaliste (inclusiv pe tema unei ecologii revoluţionare) şi intenţiile pe care le acoperă nu sunt niciodată prezente în discursul salariaţilor de azi. Ei nu fac decât să se agite lălâu, pactizând cu puterea politică şi economică şi, în consecinţă, să refuze lupta împotriva unei incontrolabile maşini producătoare de bunuri şi de bani (cauza crizelor economice anterioare şi a celei din 2008 fiind limpezi ca cristalul). Clasa salarială crede probabil că-şi asigură viitorul, semnându-şi de fapt pierzania – căci atunci când catastrofa se va produce, cea care va plăti preţul cel mare ea va fi. Iar dacă scrutăm în profunzime istoria modernităţii, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, vom observa că, de atunci şi până azi, burghezia n-a prea ieşit rău…

Într-unul dintre articolele anterioare, conchideam că unicul şi adevăratul subiect istoric al modernităţii a fost – şi continuă să fie – capitalul, în diferitele sale ipostaze. Cu alte cuvinte, capitalul determină nu numai diviziunea muncii, stratificarea socială, organizarea politică şi administrativă, paideia şi legile unui stat, distribuirea spaţială (urbanismul) a indivizilor şi ceea ce s-ar putea numi situaţiile obiective în care sunt angrenaţi actorii umani, dar, în acelaşi timp, capitalul le structurează subiectivitatea, respectiv maniera în care oamenii concep şi idealizează fiinţa-lor-în-lume, în prezent şi în cadrele viitoare. Dacă aşa stau lucrurile, e clar atunci că gesturile contestatare ale salariaţilor de azi nu fac decât să se plieze subiectivităţii capitalului; ei nu doresc distrugerea acestuia şi sunt gata să militeze pentru o aberaţie: capitalismul cu faţă umană – ca şi cum capitalismul n-ar fi ceea ce este taman prin zdrobirea omului îndărătul logicii implacabile a profitului maximal. Una peste alta: agitaţia sterilă îi transformă pe salariaţi – fără ca ei să-şi dea seama de asta – în colaboratori zeloşi ai capitalului – contestaţia nefăcând decât să legitimeze starea de fapt. Iată de ce nici nu le trece prin cap să facă din trecut tabula rasa

Paris, 11 octombrie 2010

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

NOTE:

(1) Marx subliniase de mai multe ori, în articolele sale din „The New York Tribune”, faptul că intensificarea luptei comerciale între naţiunile imperialiste îi va determina pe muncitori să devină părtaşi la interesele naţionale imperiale, împotriva ideii de solidaritate internaţională a proletarilor.

(2) Amintesc că, în primăvara lui 1939, britanicii plănuiau bombardarea regiunii petrolifere Baku.

(3) Una dintre primele manifestări ale acestei interacţiuni a fost afacerea Contras din Nicaragua, în care administraţia unui stat (SUA/ Pentagonul) era implicată prin trafic de arme, de droguri şi recrutare de mercenari contra-revoluţionari.

(4) Cu excepţia unui grup de tineri militanţi ai mişcării anticapitaliste care, dorind să se alăture coloanei principale a manifestanţilor, au fost violent împinşi de poliţie – cu complicitatea responsabililor sindicali care au refuzat să se solidarizeze cu tinerii şi tinerele agresate de poliţie. În legătură cu acest fapt, mai trebuie spus şi că – chiar dacă Belgia nu e cu adevărat un stat, chiar dacă se mai întâmplă să n-aibă guvern – poliţia sa funcţionează în schimb ca unsă…

(5) În China, în Brazilia, în India, perspectivele realizării unor infrastructuri gigantice deschid orizonturi inimaginabile acum 40 de ani.