Uniunea Europeana a reintrat oficial în recesiune. Politica monetară a Băncii Centrale Europene (BCE) este principalul vinovat pentru această evoluție. De la începutul organizării structurii UE, oligarhiile financiar-corporatiste au introdus germenii dominației lor asupra statelor democratice ale Uniunii, prin tratatele de constituire. Astfel, actualul articol 123 din Tratatul de la Lisabona interzice BCE să devină sursă directă de capital pentru statele Uniunii. Justificarea pentru acest articol de importanță majoră a stat în mediatizarea tendințelor guvernelor de crea hiperinflație monetară. Din punct de vedere propagandistic, s-a creat în media occidentale o reacție similară psihozei germane față de hiperinflația din timpul Republicii de la Weimar. De fapt, ca să folosesc un termen din domeniul psihiatriei, a fost o traumă implantată în conștiința publicului german, lipsită însă de corespondent în realitatea istorică. Zic implantată deoarece hiperinflația din timpul Republicii de la Weimar nu s-a datorat acțiunilor guvernului Germaniei, ci băncii Reichsbank care a inflaționat marca, în scopul de a influența balanța de plăți a datoriilor de război. Deci, hiperinflația extremă din Germania nu s-a datorat unor condiții economice interne, ci unor presiuni financiare externe.
Transferul suveranității monetare a statelor din Zona euro către BCE a avut rezultate catastrofale pentru Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia și Italia. Datorită restricției introduse de articolul 123, guvernele acestor țări nu au putut sa monetizeze datoria națională și au fost lipsite de sursa principală de credit, necesară pentru stimularea economiilor lor. Ca atare, au căzut în capcana bancherilor și creditorilor, singurele surse de capital rămânând creditul băncilor comerciale cu dobândă și piața bondurilor. Băncile comerciale și investitorii în piața bondurilor se află la originea amplificării fără precedent a datoriilor statelor suverane. Creditul băncilor comerciale a devenit preponderent în economiile acestor state, generând datorie cu dobândă și dobândă la dobândă, escrocheria numita compound interest. Financializarea exclusivă prin asumarea de credit a băncilor comerciale cu dobândă a generalizat sistemul extractiv, direcționând surplusul creat în economie către sectorul financiar, în detrimentul sectorului productiv. Amplificarea datoriilor statelor suverane este o consecință directă a blocării băncilor centrale naționale în a deveni sursa primară de credit. Istoric vorbind, creditul generat de băncile centrale naționale a stat la baza finanțării infrastructurii din statele dezvoltate, fie șosele, căi ferate, instalații portuare, sisteme de comunicație, de electrificare etc. Infrastructura s-a datorat, în mare măsură, investițiilor de stat, sectorul privat folosind infrastructura în activitățile economice – costurile de producție sau servicii fiind reduse, datorită investițiilor statelor în infrastructură.
Aceasta abilitate a oligarhiilor financiare de a bloca creditul generat de băncile naționale se află la originea datoriei, în continuă creștere, a statelor suverane.
În ultimii 30 de ani, oligarhii europeni și-au redus participarea la taxe folosind influența pe care banii o au în sistemul politic al democrațiilor occidentale. Astfel, balanța taxării a fost schimbată: de la taxe pe proprietate (teren și realestate), venit rentier, finanțe, asigurări (în Occident sectorul FIRE) la preponderența taxării asupra muncii (labor), industriilor și consumatorilor (VAT). De asemenea, s-au amplificat toate strategiile de „ascundere” a veniturilor prin aranjamente contabile la limita legalității (companii offshore, loop pools în regulile de taxare, contabilitate neonestă de tip Enron etc.). Concomitent, surplusul de resurse salvat de la taxe a fost investit de oligarhi în bănci comerciale și instituții financiare de investiții non-bancare, hedge funds (the shadow banking) și pe piețele bondurilor. În acest mod, situația oligarhilor, a oamenilor extrem de bogați, s-a schimbat în acești 30 de ani: din plătitori de taxe, ei au devenit beneficiari ai dobânzilor și ai interesului generat de bondurile emise de națiunile suverane europene; din debitori au devenit net creditori. Piramida creditorilor și debitorilor a fost ridicată.
Suspendarea reglementărilor băncilor comerciale din SUA prin expirarea legii Glass-Steagal, datând din anii 30, a permis băncilor să participe pe piețele financiare la „cazinoul” specific capitalismului financiar, riscând banii depunătorilor privați și instituționali. Mai mult, așa-numitele instituții financiare de investiții, shadow banking sau hedge funds, care, datorită faptului că nu primesc depozite bancare tradiționale, nu sunt subiectul legislației financiar-bancare, au fost implicate în proliferarea pieței derivativelor, instrumente financiare noi, inventate de niște băieți deștepți de la Harvard.
Aceste instituții nereglementate reprezintă, de fapt, „privatizarea” generării de credit așa-zicând din burtă, prin mijloace financiare obscure, prin vehicule financiare sofisticate precum securitizarea împrumuturilor, swaps, off-balance-sheet operations, repo, mega-levereged etc. Este foarte adevărat că infuzia acestui capital fictiv poate genera creștere economică, dar, atunci când intră în revers, generează criză economică de lungă durată, la fel cu cea în care ne aflăm acum. De altfel, la baza declanșării crizei din 2008 stau aceste instituții financiare nereglementate. Conform raportului FSB, Financial Stability Board, capitalul acestor instituții din umbră în 2008, când s-a declanșat criza financiară, a fost de 62 trilioane de dolari. Astăzi, conform aceluiași raport, ele dețin 67 de trilioane de dolari, în timp ce PIB-ul mondial este de aproape 70 de trilioane. De necrezut, piața mondială a derivativelor este de 707 trilioane de dolari, marea finanță americană deținând 298 trilioane și având expunere pe încă 200 trilioane. Fiecare din cei patru mari (Bank of America, Citibank, JP Morgan și Goldman Sachs) are o expunere pe piața derivativelor aproape de valoarea PIB-ului mondial. Din aceste date sumare rezultă că pericolul unui noi crize financiare globale este iminent și că el se datorează succesului lobby-ului Wall Street de a bloca orice încercare de reglementare a acestor instituții. În acest moment, se produce o creștere artificiala, anormală pe piața derivativelor, a acțiunilor de bursă și a bondurilor. Cele 2.300 de pagini ale legislației Dodd Frank, adoptată de Congresul American pentru a stabili controlul agențiilor administrației americane asupra acestor instituții, au eșuat jalnic. Rechinii lobby-ului financiar au sfâșiat această lege la implementare, așa cum a fost sfâșiat peștele din Bătrânul și marea, romanul lui Hemingway.
Dată fiind instabilitatea financiară cu potențial extrem-destructiv asupra economiei României, consider că expectativa și neangajarea în tratate cu repercusiuni financiare și bugetare este calea logică de urmat. Economia românească are nevoie de stimulare efectivă. Pactul Fiscal blochează opțiunile guvernului în acest domeniu. Nu numai că, prin adoptarea Pactului, guvernul este pus în imposibilitatea de a stimula economia, dar mai există și riscul pierderii controlului asupra executării bugetului, birocrații UE devenind împuterniciți de condițiile Pactului de a rectifica bugetul României. Cred că este nevoie ca BNR să își reia rolul de bancă centrală națională, să redevină sursa primară de credit și să monetizeze datoria națională. Se impune o renegociere în profunzime a acordurilor cu FMI, bineînțeles, după un audit la sânge al datoriilor contractate de guvernul Boc. Datoriile băncilor austriece „socializate” de guvernul Boc și înglobate în acordul cu FMI trebuie repudiate. Tot în acest context, se impune stoparea intervenției străine în politica monetară și financiară a noului guvern. Privatizările forțate de FMI, executate cu creditul băncilor comerciale cu dobândă generează un sistem extractiv, rentier, un caz de toll booth economy, în care investitorii cresc prețurile produselor și serviciilor pentru a satisface cheltuielile de capital, dobânda către băncile comerciale – crescând astfel cheltuielile de producție ale factorilor economici și, în acest fel, scăzând competitivitatea economiei românești. Din aceste motive, privatizările la comandă străină trebuie evitate cu orice preț.
Noul guvern va trebui să accepte că așa-zisa integrare financiară europeană nu servește interesele României, ci interesele oligarhiei financiar-corporatiste care reprezintă, în momentul de față, puterea în UE. În aceste condiții, se impune reorientarea politicii monetare și financiare pentru evitarea, cu price preț, a colonizării României de către oligarhia financiară europeană.