2010 de bine şi de rău sau de la epuizarea iluziilor la fascism social

Florin Poenaru, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu despre evenimentele sociale şi politice din 2010.

Despre 2010

 Florin Poenaru

 Trei evenimente semnificative ale anului trecut mi se pare că nu au primit reflectarea şi reflecţia necesare.

 Cazul simptomatic pentru trecere sub tăcere şi ignorare a fost şi este situaţia din Haiti. Pe 12 ianuarie 2010, Haiti a fost lovită de un puternic cutremur, urmat de încă 52 de replici. Bilanţul a fost devastator: peste 300.000 de morţi, 300.000 de răniţi şi peste 1 milion de oameni rămaşi fără case. Dezastrul natural a survenit în contextul unei grave crize politice în care ţara se afla încă din februarie 2004 când fostul preşedinte Jean Bertrand Aristide a fost înlăturat de la putere în urma unei lovituri de stat militare, coordonată de ambasadorul american în Haiti. Ce a urmat dezastrului natural indică în mod simptomatic falimentul indubital al ideologiei „umanitare” pe care s-a bazat intervenţionismul vestic (cu precădere cel american) în ultimul secol, cel puţin. Pe de o parte, toate ţările care au promis ajutor în perioada post-cutremur (nu întâmplător chiar cele care au participat la lovitura de stat din 2004, printre care SUA, Canada, Franţa) nu s-au ţinut de promisiune, fie pentru că nu au putut fie pentru că nu au vrut. Sumele au fost alocate doar pe hârtie, iar din banii strânşi de la contribuabilii vestici prin donaţii caritabile numai o mică parte au ajuns direct în Haiti. Împreună cu eşecul lamentabil al statelor de a oferi asistenţă umanitară, o serie de alte instuţii internaţionale şi-au dovedit de asemenea incapacitatea. Crucea Roşie, care a detaşat în zonă un număr infim de personal în raport cu necesităţile, nu numai că nu a reuşit să trateze răniţii, dar nu a fost capabilă să oprească epidemia de holeră ce a izbucnit la scurt timp, ameninţând acum să provoace la fel de mulţi morţi precum cutremurul. La fel, Naţiunile Unite şi alte organisme aflate în „relief mission” s-au înscris în aceeaşi notă a dezastrului: la mai bine de un an după cutremur, locuinţele temorare au devenit permanente, oamenii locuiesc în condiţii incalificabile, în timp ce singurele instituţii funcţionale din ţară sunt cele informale dezvoltate de haitienii înşisi. Desigur, pe acest fundal au fost organizate alegeri în toamna lui 2010 (ca urmare a presiunilor venite din partea Canadei) în vederea investirii cu legitimitate a noilor conducători favorabili a ceea ce haitienii numesc „ocupaţie”. Aici începe partea a doua. Practic, prezenţa forţelor străine în Haiti s-a transformat într-un adevărat regim de ocupaţie pentru locuitori. În lipsa unui guvern funcţional, conducerea este asigurată de diferite agenţii de „reconstrucţie” americane sau afiliate UN (dar subordonate intereselor americane) care au tot felul de idei năstruşnice, dar foarte cunoscute de altfel. De exemplu, privatizarea tuturor serviciilor şi resurselor statului; modificarea producţiei agricole care îi forţează pe haitieni să producă doar un numar specific şi limitat de produse, urmând ca necesarul de alimente să fie importat din ţările care participă la „reconstrucţie”, etc. Ajutorul promis în perioada post-dezastru s-a transformat de fapt în cucerire de piaţă: investiţiile, reconstrucţiile şi intervenţiile care se desfăşoară în Haiti de către misiunile de „ajutorare” sunt făcute doar în baza unui contract guvernamental serios. Altfel spus, s-a trecut rapid de la „ajutoare”, la bătălia dură pentru o parte cât mai consistentă din contractele de reconstrucţie. Ideologia umanitară se arată aşadar în adevărata sa dimensiune: un instrument colonial extrem de puternic şi de productiv, drapat în culorile sclipitoare ale „ajutorului”, „drepturilor omului” şi „democratizării”. Despre asta ar trebui să începem să vorbim mai mult.

În plan local, evenimentul care cred că a scăpat atenţiei şi discuţiei publice a fost descoperirea gropii comune din satul Propicani, judeţul Iaşi. Cele 16 persoane îngropate acolo sunt civili evrei împuşcaţi de armata română în timpul pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. Sigur, descoperirea acestei gropi s-a suprapus peste momentul morţii poetului Adrian Păunescu, ceea ce ar putea explica poate lipsa dezbaterilor în jurul acestui subiect. Cred însă că nu este singura cauză: acceptarea faptului că statul român, prin diversele sale instituţii, a organizat benevol deportarea şi exterminarea unei părţi a cetăţenilor săi (decăzuţi din drepturi), este încă un subiect tabu în multe zone. Mai mult, negarea publică a pogromului, reabilitarea lui Antonescu şi diversele „re-vizitări” ale lui Codreanu şi a legionarilor au căpătat o prezenţă publică din ce în ce mai pronunţată în ultimii ani. În fine, tăcerea din jurul acestei descoperiri poate avea şi cauze interne câmpului ştiinţific al cercetătorilor: victimele fascismului românesc ar putea intra în concurenţă publică cu acelea ale comunismului, periclitând astfel una dintre cele mai profitabile industrii locale post-decembriste.

În fine, după această serie macabră, ceva mai optimist. Oare? Campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud a reuşit o nouă performanţă: plictiseala ridicată la rangul de spectacol mediatic global. În timp ce muncitorii locali erau bătuţi cu sălbăticie de către forţele de ordine internaţionale plătite de FIFA pentru că au organizat greve în care îşi cereau drepturile salariale promise pe durata mondialului, Spania a câştigat prima sa cupă mondială chinuit şi cu mult noroc. Poate nu e în totalitate vina lor, întâlnind numai echipe organizate foarte rigid în defensivă. Însă acest aspect a fost răs-discutat, împreună cu presupusa moarte a clasicului sistem de joc „4-4-2”. Ce a trecut neobservat însă este că echipa câştigătoare a Spaniei a fost asamblată în proporţie covârşitoare pe scheletul echipei catalane Barcelona, împrumutând inclusiv filosofia de joc a acesteia. Practic, cu mici excepţii (portarul, un fundaş şi un atacant) echipa naţională a Spaniei a fost de fapt echipa regională a Cataluniei. Astfel, deşi cupa mondială a fost istoric o celebrare a statelor-naţiuni, victoria Spaniei indică poate intrarea într-o nouă eră, a regiunilor în căutare de autonomie sau independenţă, pentru care astfel de competiţii mai au încă un sens, nu atât în raport cu alte echipe similare, cât cu „guvernul central” împotriva căruia luptă.

Lucrurile bune din 2010

Costi Rogozanu

 Cel mai bun dintre toate: întrebările pe care parte din societatea românească a început să le scoată din tenebre, după o campanie de austeritate venită fără prea multe explicaţii şi împănate cu sute de bîlbîieli, gafe, perdele de fum. Uneori primitiv, alteori isteric, au început totuşi să fie chestionate lucruri grele, în alte vremuri de neatins public, mai sfinte decît deptul la proprietate şi drepturile omului. Mă refer la: laissez faire, libertatea „de piaţă”, cît de asiguraţi social sîntem etc.

A mai fost bună compromiterea definitivă a unor blocuri întregi de agenţi importanţi pe bursa culturală românească, bagatelizarea luptelor anticomuniste de tip electoral.

Marx se poartă din nou. Ziarele vestice urlau de acum trei ani că „Marx a înviat”, iar cei mai mulţi răspund şi acum în editoriale şi materiale elaborate prin reviste de idei „adevărat a înviat”. În România, pare că a deschis ochii anul ăsta. 2010 a fost primul în care nu am mai văzut zîmbete ironice la citarea unor gînditori serioşi care se revendică de la Marx sau care-şi spun „de stînga”.

Cele mai interesante publicaţii de idei, literare şi filozofice chiar, au rămas cele financiare. Unele cu un discurs de-a dreptul apocalptic, altele de-a dreptul milenarist. Ce e de reţinut însă în peisajul românesc e că Ziarul Financiar a propulsat materiale de critică reală la adresa capitalismului cu mijloace de stat. Stiglitz a devenit citatatul-obligatoriu-al-săptămînii…

În fine, criticatac a început să însemne coşmarul bulei de dreapta şi locul în care se pot regăsi acele idei care au stat atîtea decenii prin cotloanele exprimării publice. Sper să găsim căi de atac din ce în ce mai eficiente, luptele de dus sînt infinite, unele „globale” dar cu serioase nuanţe locale: de la noul cod al muncii, pînă la noua lege a educaţiei.

Dar ca să termin tot cu acest ton forţat optimist: acum un an şi jumătate nici nu puteam spera să putem purta genul acesta de dezbateri.

 2010: Epuizarea iluziilor

Ciprian Şiulea

 Din punctul meu de vedere, 2010 a fost un an important pentru o clarificare a relaţiei cu trecutul care să ne permită să înţelegem mai bine unde sîntem acum şi ce s-ar putea face în continuare.

 Politic, 2010 este primul an al unui mandat prezidenţial cîştigat, încă, graţie unei demagogii deraiate pe tema viitorului luminos democrat de dreapta versus trecutul (neo)comunist corupt şi ticălos. Este, însă, şi primul an în care puterea şi opoziţia împreună au discreditat categoric ideea de alternativă politică, cel puţin în cadrele actualului sistem politic şi în termenii vechilor alternanţe: atît cele „democrat-eliberatoare” din 1996 şi 2004, cît şi cea a „restaurării României reale” din 2000.

Este deci un reper important, pentru că paralizia sistemului politic actual impune găsirea unei noi căi. Nu la nivel formal: la acest nivel sîntem şi probabil că vom rămîne o democraţie mult timp de acum înainte, deoarece depinde prea puţin de noi. Însă va trebui să găsim o formulă concretă şi funcţională pentru această modalitate politică de organizare care, la nivel formal, înseamnă ceva foarte vag.

După părerea mea, această soluţie nu e a continua să investim direct în sistemul politic de acum, care e atît de autist şi de distrus încît orice investiţie în el se pierde ca apa în nisip. Soluţia e de a investi în orice formă de manifestare socială care produce sens politic şi poate avea influenţă asupra politicului explicit: critică socială, impunerea de noi standarde şi criterii, deconstruirea mitologiilor politice şi culturale acumulate în ultimele decenii. Şi a investi în orice forme de asociere.

Social-cultural, 2010 a fost anul în care mainstreamul intelectual din România a dat cele mai evidente semne de şubrezenie de pînă acum. Un moment simbolic a fost confruntarea Liiceanu – Müller, cînd s-a văzut că regele e nu doar gol, ci şi enorm de penibil. Sigur, e trist că această revelaţie evidentă se produce la o scară semnificativă atît de tîrziu, însă important e ce poate urma după ea.

În opinia mea, trebuie evitată, pe cît posibil, o exacerbare a conflictului în sensul unei radicalizări ideologice pe axa noua stîngă – vechiul neoconservatorism. Ar trebui să ne reamintim mereu că influenţa nefastă pe care cvasimonopolul cultural de dreapta din ultimii 20 de ani a avut-o asupra societăţii noastre se datorează nu atît conţinutului său ideologic, indiferent cum ar fi acesta, cît înseşi parazitării funcţiei de intelectual public prin estetisme ridicole şi moralisme ipocrite, ridicării apolitismului absolut la rang de implicare civică şi mentalităţilor feudale ale celor în cauză.

Artistic, din 2010 aş aminti doar capodopera Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Este un film nu numai despre Ceauşescu şi comunism, ci mai ales despre tranziţie şi despre subtilele şi nefericitele modalităţi în care societăţii noastre i-a plăcut să se autoiluzioneze în toţi aceşti 20 de ani. Autobiografia… este un excelent punct de plecare pentru oricine vrea să înţeleagă că această societate poate şi trebuie să se schimbe.

 2010 de bine şi de rău: solidaritate şi fascism social

Ovidiu Ţichindeleanu

 Evenimentul cel mai important al României anului 2010 nu e o fulguraţie, ci o transformare înceată, ca un fel de schimbare de voce, cu potenţial imens în viitorul apropiat, remarcabilă prin consistenţa cu care s-a diseminat în pliurile cele mai diferite ale societăţii. E o schimbare care a devenit vizibilă, în ultimul timp, în multiple şi diferite dimensiuni ale spaţiului nostru public: de la societatea civilă formală (o revigorare a discursului localizat în comunitate, un interes recîştigat pentru probleme fundamentale precum condiţia cetăţeanului de rînd, mulţumită solidarităţii de criză cu imigranţii, romii, şi pensionarii), la sindicate (primele explorări, e drept timide, ale unor obiective de luptă dincolo de negocierea contractului colectiv) şi, nu în ultimul rînd, în sfera culturală (se poate vorbi de o ascensiune a interesului pentru gîndirea critică, în special între artiştii contemporani; de o schimbare de percepţie a culturii urbane populare; nu în ultimul rînd, apariţiile Bibliotecii Alternative la Bucureşti, a platformei Criticatac, a Şcolii Populare de Artă Contemporană -odată cu relansarea proiectului Protokoll, şi a Grupului de Acţiune Socială trebuie menţionate). Toate aceste articulaţii apar, desigur, pe fondul unui murmur general de nemulţumire care răzbate, prin mai toate canalele, din societatea largă, nu în ultimul rînd prin manifestări dramatice ale disperării şi alienării radicale de sfera politică formală şi de organizarea politică actuală a economiei. E nevoie de un efort considerabil de negare psihologică (ori îndoctrinare ideologică), ca să elimini “totalmente semnificaţia publică” a tentativei de sinucidere a lui Adrian Sobaru, un lucrător al televiziunii publice: un salt în gol – după trei secunde, făcut în faţa guvernanţilor naţiunii, dar şi a spectatorilor mediilor democratice ale vremurilor noi [1].

Aşadar, reintrarea tragică pe ecran, pe 23 Decembrie, a unui lucrător din culisele Televiziunii Române (un eveniment social simbolic), şi reîntoarcerea lui Ceauşescu în spaţiul public, sub forma capodoperei lui Andrei Ujică (un eveniment cultural al tranziţiei): aceste două fulguraţii coincid, nici mai mult, nici mai puţin, cu apariţia primilor muguri a unei stîngi postcomuniste care nu e filtrată de aparatele puterii, ori de formele actuale de organizare a politicului, şi care se conturează ca rezistenţă împotriva violenţei conjugate a capitalului şi statului împotriva cetăţeanului de rînd. E o schimbare inedită de atmosferă: pentru prima oară după 1989, şi în ciuda intensificării prezenţei publice a “experţilor”, în ciuda agresivităţii intelectualilor mai de mîna a doua – cei din trena simbolurilor vii ale dreptei postcomuniste instituţionalizate, care şi-au asumat rolurile de colonizatori şi apărători vigilenţi ai ideologiilor dominante – începe să redevină evidentă necesitatea teoriei critice. Pare a fi pentru întîia oară în România postcomunistă (după efervescenţa începuturilor din prima jumătate a anilor 1990), cînd apelurile la “pragmatism”, încredere în “tehnocraţi” şi “elite” se lovesc de un specticism poate mai generalizat decît cel al reacţiilor la apeluri pentru gîndire şi teorie critică. Mai mult, adevăruri, idei şi orientări care nu îşi găseau la sfîrşitul anilor 1990, ori în prima parte a deceniului 2000, nici măcar o cutie de rezonanţă în spaţiul public local, darmite o bielă la manivelă, încep să apară sub forma sensului comun, dobîndind dintr-o dată, pe nesimţite, valoarea de evidenţă, a unui ceva de la sine înţeles! – Astfel: capitalismul nu e cea mai bună dintre lumile posibile şi nici unica posibilitate; capitalul exploatează şi nu e totuna cu bogăţia ori cu economia liberă; cultura elitei e slabă şi limitată; integrarea în Europa şi orientarea pro-occidentală nu sînt în mod necondiţionat “bune”… diseminarea populară a unor astfel de idei poate fi văzută ca adevăratul eveniment al anului 2010. Pînă mai prin 2008 era de neconceput ca asemenea “periculozităţi” să pătrundă spaţiul public central. Cu alte cuvinte, vestea bună e că ideologiile culturale dominante ale tranziţiei, anticomunismul, eurocentrismul şi capitalocentrismul [2], încep să fie puse, pentru prima oară, într-un cadru problematic comun. Ceva se clatină, dar nu se ştie încă cine scutură…

Vestea proastă vine în două depeşe. În primul rînd, acest proces de recîştigare firavă a raporturilor subiective cu adevărul (oricare ar fi acesta) e destul de tardiv, şi e o lecţie deprinsă cu forţa. Contextul şi, în continuare, cadrul dominant în care se înscriu, deocamdată, aceste manifestări dătătoare de speranţă, e un atac susţinut, pe fondul retoricii neoliberale despre statul minimal, împotriva drepturilor cetăţeanului (atac sprijinit de intelectualitatea de dreapta), accentuarea violenţei structurale împotriva marii majorităţi a populaţiei, o ofensivă de politici împotriva libertăţii spaţiilor generaliste de practică, grijă şi cunoaştere inter-subiectivă (educaţie, sănătate, cunoaştere şi cercetare, artă), şi ascensiunea prezenţei publice a aparatelor militare şi poliţieneşti.

În al doilea rînd, optimismul noilor speranţe trebuie pus în balanţă cu alte fenomene, o altă transformare înceată, de data aceasta în tonuri sumbre. E vorba de o dominantă mai veche a întregii tranziţii, care s-a intensificat în anul precedent: colonizarea spaţiului public cu cinismul noilor ideologii dominante, şi generalizarea rasismului şi a obedienţei patriarhale şi/ori eurocentrate în rîndul “clasei mijlocii” (care îi include pe cei care se autoinclud în această categorie, fie şi doar în imaginea idealizantă pe care o au despre ei înşişi). Nu trebuie să ne fie teamă de cuvinte grele, atunci cînd este cazul: ceea ce se poate observa în interiorul industriei culturale centrale şi a sferei politice formale, în rîndul intelectualilor, politicienilor şi a multor experţi, dar şi ca fenomen popular, e ascensiunea fascismului social: nu ura ţintită, ci generalizarea unui discurs indirect al violenţei, ca disponibilitate de a accepta eliminarea semenilor şi a unor categorii sociale din spaţiul locuirii comune, acceptarea ideii de sacrificiu şi vieţi pierdute, ca un cost necesar (pentru ce?), şi mai ales, abrutizarea, creşterea puterii de indiferenţă, disociere personală şi chiar legitimare a violenţei structurale zdrobitoare din cotidianul capitalist – “daune colaterale”, în cuvintele nefericit alese de Andrei Pleşu [4]. Astfel, dispariţia tragică a Ramonei Ciciu e un anti-eveniment dureros al anului 2010 [5], după cea din 2007 a Ralucăi Stroescu. Astfel de fulguraţii pun într-o altă lumină confruntarea dintre “statul asistenţial” şi regimul neoliberal al muncii.

Parcurgînd arhive ale revistelor şi ziarelor româneşti din 2010, cred că se poate susţine că eurocentrismul şi acea viziune grosolană despre “corectitudine politică” şi “multiculturalism”, promovată intens în ultimele decenii chiar de intelectuali ori figuri publice cu greutate, nu au devenit doar adăpost pentru rasism, homofobie şi sexism, ci un adevărat motor de convergenţă al resentimentelor, care adapă bigotizarea şi fascismul micropolitic – şi nu doar la dreapta spectrului politic. Cadrul comfortabil al liberalismului “moderat” tinde să revendice sau să absoarbă argumente şi concepte elaborate de stînga, în opoziţie cu neoliberalismul, însă cel mai adesea printr-o indignare de la distanţă – filantropie telescopică, după cum a numit-o Dickens. 

Expulzările romilor din Franţa [3], un eveniment social major al anului 2010, şi care constituie o adevărată încununare pe dos a tranziţiei postcomuniste (ca mare integrare în “lumea bună”), ar fi putut să contribuie, măcar, la dezamorsarea acelei minciuni imbecilizante, promovată ani de zile, în gura mare, de intelectuali de dreapta (dar şi unii de stînga), fie cu inconştienţă, fie din ignoranţă, cum că “occidentul” ar fi “rezolvat demult problema rasismului şi a discriminării”. În loc de aceasta, s-a diseminat însă o altă filosofie brutală a “daunelor colaterale”, un discurs al disocierii universale care enunţă cu seninătate “multiculturalismul a murit”, uitînd să adauge esenţialul: în paradigma liberalismului occidental. Ecourile locale ale acestui rasism liberal, autorizat din Occident prin cuvintele d-nei Merkel, nu au încetat să apară: reactualizarea unei mai vechi iniţiative administrative “sociale” la Cluj, care se rezumă, nici mai mult, nici mai puţin decît la crearea unui ghetto pentru ţigani [6].  În acest context, cred că e important de subliniat faptul că jurnaliştii, intelectualii şi activiştii (mai) de stînga care explorează critici interne ale capitalismului şi neoliberalismului riscă să sară peste cele mai profunde şi imediate moduri în care puterea se formează şi traversează în prezent relaţiile sociale, normalizînd corpuri şi minţi docile, conjugîndu-le cu fluxurile capitalului.

Cert e doar că aceste contrapuncte şi fulguraţii ale lui 2010 marchează transformări colective din care facem deja parte. De care parte se va înclina oare balanţa în 2011? De cea a solidarităţii sociale şi a libertăţii critice de gîndire şi asociere, sau de cea a zidurilor liberale transparente şi a fascismului social? Către ceea ce Hegel numise odată absorbirea negativului de către totalitate, sau o schimbare a totalităţii înseşi?

 [1] Vezi Sorin Ioniţă, “Şi ce dacă le-a violat pe suedeze?”, Evenimentul zilei, 28.12.2010

Citatul în cauză începe, simptomatic, cu o negaţie, pentru a se termina cu o judecată totalizantă: “Nu mă pricep să comentez episoade tragic-spectaculoase, dar totalmente lipsite de semnificaţie publică mai generală, precum saltul în gol din balconul parlamentului al unui electrician TVR cu probleme de familie şi, se pare, nu numai.”

Pentru o reflecţie de gravitate adecvată, vezi Bogdan Ghiu, “Recuperarea politicii – pentru o revoluţie creştin-democrată”, Atelier LiterNet, 26.12.2010

Vezi şi lucrarea lui Ciprian Mureşan, Leap into the void – after 3 seconds (2004).

[2] Vezi OT, “Mit şi complicitate” (2004), IDEA artă + societate #20/2005, şi “Modernitatea postcomunismului” (2006), în Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgar (eds.), Genealogii ale postcomunismului, Cluj, IDEA 2009.

[3] Vezi http://romania.indymedia.org/ro/2010/08/3506.shtml

[4] Andrei Pleşu, “Munca, Daune colaterale”, Adevărul.

[5] http://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-7028354-ramona-ciciu-femeia-careia-facut-rau-locul-munca-murit-sambata-seara.htm

[6] Vezi Vincze Eniko, “Român – rom – ţigan”, Criticatac, 10 ianuarie 2011