Dragă Vasile, am citit cu aplicaţie argumentul tău, dar aproape că n-am ajuns pînă la capăt, din simplu motiv că tema intelectualilor mi-a devenit, mai nou, aproape nesuferită. Nu ştiu dacă-mi aduce aminte de ideile despre membrele-fantomă (felul în care îţi simţi un organ după ce nu-l mai ai) sau de imaginea unui cîine care-şi scarpină un loc dureros pînă-i dă sîngele.

 Uite, dragă Vasile, eu, care n-am fost la Ateneu fiindcă în exact acelaşi timp desfăşuram burghez-diplomatica activitate de a asista la acordarea unor decoraţii, eu, deci, cred (văzînd video-ul evenimentului) că dialogul dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu a fost o mostră de provincialism demonstrînd cum mizele personale şi orgoliul contează mai mult decît ideile şi respectul alterităţii.

 Am auzit multă lume uimindu-se, în legătură cu recenta întîlnire dintre cei doi, de la Ateneul Român, cum poate un editor să-şi atace propriul autor. Autor, trebuie spus, „obţinut“ cu greu. Trei cărţi i-a publicat Polirom Hertei Müller pe cînd nu era nobelizată, şi pentru a o edita acum, Humanitas a pus în funcţiune multe pîrghii. Pentru că, vedeţi dvs., vajnicul popor care, post-octombrie 2009, se înghesuie să aibă în bibliotecă Leagănul respiraţiei etc. nu depunea un efort similar cu o lună mai devreme, nici criticii nu se călcau pe picioare să scrie despre Herta Müller, iar moştenitoarea Editurii Politice nu se înghesuia să tipărească o autoare atît de dificil de citit. Mi-aduc aminte de o întîlnire la ICR, cu Herta Müller şi Nora Iuga, la care nu erau prezenţi mai mult de 25 de oameni, mulţi – jurnalişti (cred că subiectul era În coc locuieşte o damă, un volum de poezie, dar tocmai apăruse şi Ion nu este Ion, o carte de colaje în… româneşte în original). Deşi Herta Müller vorbea la fel de inteligent şi cărţile ei erau la fel de bune. Ipocrizia e o temă vastă. (Apropo, cîtă lume ştie că evenimentul a fost iniţiat şi finanţat în principal de Ateneul Român şi de Institutul Goethe?)

 Dar să revin. În aceeaşi lună septembrie 2010, Mircea Cărtărescu, şi el autor Humanitas, publicase un interviu în Frankfurter Allgemeine Zeitung, zicînd cum că înainte de ‘89 scriitorii aveau mai multe subiecte, rezistenţa la dictatură, şi mai mult timp, că „Sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare“. La care Herta Müller i-a răspuns în România liberă, pe scurt tratîndu-l de Mitläufer. În germană, termenul înseamnă, aproximativ, „tovarăş (apolitic) de drum“, şi trimite la a patra din cele cinci categorii în care erau împărţiţi colaboratorii regimului hitlerist în cadrul procesului de denazificare, categoria celor ce, nefiind simpatizanţi declaraţi, au susţinut sistemul prin complicitate tăcută (Liiceanu i-a deturnat şi atenuat sensul în explicaţiile date la Ateneu). În termeni morali, e un cuvînt dur. Evident că Gabriel Liiceanu trebuia, în numele comunităţii pe care o reprezintă, la fel ca şi Mircea Cărtărescu, să clarifice lucrurile. Înregistrarea video a întîlnirii, realizată de Librăriile Humanitas, a fost postată pe YouTube. Cum opiniile celor doi despre dizidenţa românească şi rolul intelectualilor sub comunism au fost povestite de toată presa, inclusiv datorită ţie, Vasile, n-o să mă dedic încă unui exerciţiu narativ.

 În materie de retorică, Liiceanu a pierdut schimbul de replici, în faţa Hertei Müller, în principal pentru că ea are o replică mult mai spontană; faptul că enervarea şi oboseala îi afectau stăpînirea limbii române a făcut-o să folosească propoziţii scurte, mult mai de efect. Amîndoi sînt la fel de solipsişti, amîndoi – pătrunşi de forţa propriului adevăr (tema era socială, implicaţiile – foarte personale). Liiceanu nu are abilitatea să manevreze cu nonşalanţă anecdoticul (dovadă mult comentatele sale scrieri despre maşini şi produse de igienă), motiv pentru care partea despre cine şi-a declarat maşina de scris la miliţie (Herta Müller) şi cine nu (el însuşi) a sfîrşit penibil. Şi a pierdut miza unui fragment important al declaraţiilor scriitoarei, cea despre viaţa oamenilor din fabrică şi lipsa de reacţie a intelectualilor. Dacă (a se vedea aici) Costi Rogozanu caută în discursul Hertei Müller referinţe la literatura critică angajată a membrilor Aktiongruppe Banat şi ai Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrun”, aici ar putea să le găsească, fiindcă, de fapt, coerenţa de gîndire, în timp, a dnei Müller e remarcabilă, iar lecţiile de atitudine ale Aktiongruppe – nepieritoare.

• DE ACELASI AUTOR
  • „Știu femeile ce fac atunci cînd avo ..
  • Piața liberă a credințelor despre via ..
  • Conspirația celor bogați (II). Cerceta ..
  • Conspirația celor bogați. ACTA și med ..
  • Pentru binele țării și al partidului

 Oare nu cumva Herta Müller încerca să vorbească nu despre intelectuali şi viaţa lor dizidentă, ci despre absenţa solidarităţii sociale între intelectuali şi ceilalţi? De scris, în mod sigur nu despre intelectuali scrie. (Am uitat, Herta Müller a primit un premiu al UTC. S-o înfierăm cu mînie proletară.)

 Mai nou, citesc aplicat şi cu pasiune articolele lui Vintilă Mihăilescu, din Dilema Veche. În ultimul, scrie despre „muzeu al comunismului“ versus „muzeu al dictaturii“ şi despre „viaţa socială a cuvintelor“ postsocialism şi postcomunism, care face ca cel din urmă să se comporte ca trecătorul privind cum bătrînica e călcată pe trecerea de pietoni şi moare fără ajutor de urgenţă: eu n-am nici o vină, eu sînt o victimă colaterală, eu am suferit un şoc nervos văzînd ce li se-ntîmplă altora. Viaţa asta socială mi-a părut a intra într-o relaţie foarte interesantă cu „nu ne-am prostituat cuvintele“, laitmotivul lui Gabriel Liiceanu etc. Sigur că nu le-au prostituat – pe cele trimise deja la produs, ca parte intrinsecă a limbii de lemn; au luat altele, virgine, care-şi apărau, frigide, doar propria feciorie, fără să lupte în contra codoşiei generalizate.

 Viaţa socială a cuvintelor a dat cuvîntului „intelectual“ conotaţia unei clase privilegiate (tu însuţi vorbeşti de principii corporatiste) cu misiune salvatoare, regîndind sensurile unor alte cuvinte mari (Stat, societate, economie…) şi stabilind direcţii de meditaţie critică. Intelectualitatea e unică, monolitică şi înaltă. Intelectualitatea gîndeşte lumea şi-o schimbă din temelii. Ea n-are niciodată mize minore, şi de-aceea nici nu bănuieşte că o carte de bucate sau una de telefon pot spune tot atîtea despre starea de moment a unei societăţi ca orice tom de analiză… intelectuală. N-a aflat că abuzurile asupra femeilor din Caucaz sînt la fel de importante ca meditaţia asupra naturii timpului. Cînd aude vorbindu-se de ceapă, se gîndeşte la Günther Grass. Moştenim acest cuvînt, cu statutul lui social cu tot, din vremurile comunismului: intelectualul e omul nou superior. Acest cuvînt, nu l-a prostituat nimeni; ca nu cumva să-şi piardă prospeţimea virginală, a fost ţinut, precum Frumoasa din Pădurea Adormită, într-un sicriu de cleştar. Are vîrsta bătrînei călcate pe trecerea de pietoni, dar se comportă ca fata de măritat la primul bal.

 În anul 2010, reedităm identic ediţiile antedecembriste ale cărţilor lui Jules Verne, vindem înregistrări cu spectacole de teatru din anii ’70-’80, ne uităm cu încîntare la BD şi la Buletin de Bucureşti, Costi Rogozanu avea dreptate, trăim şi ne hrănim din cultura socialismului părinţilor noştri. Cred că se numeşte patrimoniu naţional (în propria lor viaţă socială, aceste două cuvinte au îmbrăţişat şi această accepţie). Nici o mirare că avem o intelectualitate patrimonială.

 Dragă Vasile, eu nu vreau o intelectualitate de stînga. Pînă cînd nu inventaţi/inventăm o altă realitate socială a cuvîntului, aş prefera un sindicalism de stînga, o societate civilă de stînga, nişte romi-ţigani de stînga, nişte unguri de stînga, ceva mai mulţi artişti de stînga, poate şi nişte arbitri de stînga. După cum ziceam, mi s-a părut că Herta Müller vorbea despre omul obişnuit, parte a clasei muncitoare socialiste, cînd atît de multora li se părea că zice despre omnipotentul intelectual. Aşa e cuvîntul ăsta, are multe silabe şi o enormă forţă de a te surzi.