De ce Adrian Nastase nu e Nelson Mandela

Noiembrie 2004. Un scandal dureros zguduia fotbalul românesc. Cel mai valoros jucător al ”naționalei”, Adrian Mutu, fusese dat afară de la Chelsea pentru consum de cocaină și aștepta suspendarea pe care urma să o decidă Federația Engleză de Fotbal. În România, alegerile intraseră pe ultima sută de metri. Premierul de atunci, Adrian Năstase, candidat pentru funcția de președinte, lansează (”pe surse”) o bombă de presă: că ar fi apelat la omologul său britanic, Tony Blair, pentru ca acesta, la rândul lui, să intervină la Federația Engleză în scopul obținerii unei sancțiuni cât mai mici (sau deloc) pentru atacantul român. Informația putea să le pară unora plauzibilă în contextul în care apropierea dintre cei doi prim-miniștri era ”celebră” din perioada privatizării Sidex Galați în favoarea grupului indian Arcelor Mittal. În ciuda caracterului imoral (cel puțin) al unei asemenea intervenții, era evident că echipa de campanie a lui Năstase miza să câștige simpatia și voturi consistente din partea fanilor lui Mutu și ai echipei naționale de fotbal.

Ex-ministrul Culturii și știrile din sport

În acea perioadă realizam rubricile de știri din sport de la Radio Cluj (parte a serviciului public de radio). Primele grupaje ale zilei se difuzau la orele 6.30 și 7.30 AM. Cel de la 7.30 era urmat de o revistă a presei din publicațiile de sport (nota bene: revista presei generaliste era suspendată pe perioada campaniei electorale atât la televiziunea publică, cât și la radioul public, pentru ca nu cumva redactorii de rubrică ”să scape” sub această acoperire diferite informații mai puțin plăcute guvernanților). După ce am prezentat ”informația” despre așa-zisa intervenție a lui Năstase la Tony Blair în favoarea lui Mutu (care trona pe prima pagină atât în ”ProSport”, cât și în ”Gazeta Sporturilor”), nu m-am putut abține de la un comentariu mai ”de culoare”. Atenționând asupra faptului că e puțin probabil să fie și veridică, pentru că ”Marea Britanie nu e o țară în care să cadă Guvernul pentru că s-a rupt craca bananierului în care avea loc ședința”. Și că e puțin veridic ca premierul britanic să-și permită să intervină pe lângă federația de fotbal, mai ales într-un scandal legat de consumul de droguri.

Am terminat rubrica, mi-am închis telefonul și am plecat din redacție. M-am întors în jurul orei 10.00, pentru a pregăti următoarele grupaje de știri din sport ale zilei. Încă de la intrare, portarul m-a atenționat că sunt așteptat ”la domnul director”. Până la etaj, vreo doi colegi m-au oprit să mă întrebe ce s-a întâmplat, de s-a dat consemn în studio să fiu găsit ”de urgență” și trimis ”la raport”. Trec peste primele minute ale întâlnirii (reproșurile legate de faptul că aveam telefonul închis). După ce și-a spus off-ul, directorul a început să-mi explice ”cât de gravă e situația”. Mi-a arătat telefonul lui mobil și apelurile repetate (la unele n-a mai răspuns) pe care le primise în acea dimineață de la tot felul de personaje din PSD, dar și din conducerea radioului. Cap de listă era senatorul Grigore Zanc, fost prefect de Cluj și fost ministru al Culturii. Pur și simplu m-a pufnit râsul încercând să-mi imaginez toată desfășurarea de forțe, toate telefoanele date și reproșurile făcute timp de două ore. Pentru ce? Pentru o glumiță de 20-30 de secunde făcută la rubrica de ”revista presei din sport”, la un post regional de radio!

Nu era însă nimic de râs. Cazul oferă doar o imagine a absurdului la care se ajunsese să se lucreze în mass-media autohtone la sfârșitul Guvernării Năstase și doar sugerează tensiunile maxime din domeniu.  Presa publică (radioul și televiziunea) era monitorizate minut cu minut de armate de politruci în frunte cu președinții celor două instituții – Dragoș Șeuleanu (SRR) și Valentin Nicolau (SRTV – nota bene: aflu că în aceste zile Nicolau se pregătește să revină în fruntea televiziunii publice). Presa centrală privată era controlată prin marile contracte de publicitate cu firme de stat sau prin amenințarea/șantajul cu executarea/închiderea în cazul instituțiilor care aveau datorii la bugetul de stat. Două dintre cele mai importante cotidiene naționale din acea perioadă, ”Evenimentul Zilei” și ”România liberă”  treceau prin scandaluri monstru, cu demisii ale echipelor editoriale care acuzau imixtiunea de ordin politic a patronatelor în conținut. În primăvara lui 2005, ca efect al acelorași tensiuni avea să se producă și divizarea echipei editoriale de la ”Adevărul”.

Statutul jurnaliștilor era de o fragilitate extremă și sursa bătăii de joc și a declarațiilor în răspăr a membrilor Guvernului. ”Viața ziariștilor e scurtă, iar sănătatea este și pentru ei un bun prea de preț care nu trebuie pus în pericol prin lansarea unor dezbateri cu înalt consum emoțional, stresant”, afirma, pe 13 mai 2002, ministrul Apărării Naționale, Ioan Mircea Pașcu. În București, în Baia Mare, la Sighetul Marmației, în Gorj, Petroșani, Timișoara, Călărași, Târgu Mureș și Cluj presiunea și violențele asupra jurnaliștilor incomozi devenise un fapt aproape cotidian (pentru dimensiunea acestui fenomen vezi și ”Adevărul  ).

***

Ce se ascundea

Presiunea extremă asupra mass-media era explicabilă. Marile scandaluri – în special cele legate de privatizări și cele din justiție (sub conducerea celui mai sinistru ministru în domeniu în perioada post-decembristă – Rodica Stănoiu) – trebuiau să fie ținute cât mai departe posibil de opinia publică. Sinuciderea procurorului Cristian Panait, în aprilie 2002, nu are nici astăzi o explicație. Tot ce s-a aflat e că, cu doar două săptămâni înaintea acestui gest definitiv, Panait îi propusese șefului său scoaterea de sub urmărire penală a procurorului orădean Alexandru Lele, cel care ”și-a permis” să-l aresteze (sub acuzația de contrabandă) pe Adrian Tărău, fiul prefectului de Bihor din acea perioadă.

Pe 5 iunie 2003, Andreea Ciucă, președintele Tribunalui Mureș și favorită a ministrului Rodica Stănoiu, era prinsă în flagrant de către procurorii DNA, în timp ce primea suma de 21.000 de lei de la un patron local. În cele din urmă, Andreea Ciucă a scăpat de condamnare sub motivul că banii respectiv reprezentau un… împrumut.

Departe de ochii publicului trebuiau ținute și marile privatizări ale perioadei, în fruntea listei aflându-se Sidex, Rafo și Alro. Despre primul caz, amănuntele cele mai interesante au venit din presa britanică. În 2002, un scandal imens a izbucnit în Anglia, după ce laburiștii lui Tony Blair au fost acuzați că au primit o donație de 125.000 de lire sterline din partea patronului grupului indian Mittal, Laksmi Mittal. Suma reprezenta un fel de ”bonus de succes” pentru sprijinul acordat de Tony Blair la achiziționarea Sidex. De altfel, într-o scrisoare devenită publică, Blair îl felicita pe Năstase pentru privatizare, arătând că vânzarea e o decizie care ”ajută România în eforturile ei de integrare în UE”. Diferite surse au afirmat atunci (fără a putea demostra) că ”donația” lui Mittal ar fi fost mult mai consistentă, atât pentru laburiștii englezi, cât si pentru social-democrații români. Și că donațiile nu s-ar fi rezumat doar la partide.

Dar asta a fost o ”modă” a acelor ani. Principalele fabrici și uzine autohtone erau căpușate și falimentate, iar ulterior vândute pe sume, dacă nu derizorii, mult sub valoarea lor reală (cazul Sidex – privatizarea/vânzarea s-a făcut în cel mai prost moment posibil, când ajunsese să piardă în jur de un milion de dolari/zi). După vânzarea pe o sumă jenantă (70 de milioane de dolari) și dezcăpușare, Sidex a trecut pe profit, fără a efectua nimic din promisele investiții de sute de milioane de dolari!

Nimeni nu era responsabil pentru această situație, ba, mai mult, directorii acestor întreprinderi, cei care pregăteau privatizarea prin falimentare, erau recompensați ulterior fie cu funcții în structurile guvernamentale sau administrativ-județene, fie cu conducerea acelorași întreprinderi (pe care le falimentaseră), care deveneau profitabile peste noapte (uneori fără cea mai mică investiție suplimentară). Iar conturile lor explodau. (O mențiune necesară: schema nu este o rețetă exclusivă PSD, e un ”model de succes” aplicat transpartinic – a se vedea doar traseul ”celebrului” Gheorghe Pogea, directorul care a ”pregătit” privatizarea Combinatului Siderurgica Hunedoara, mutat șef la Marmosim Simeria – societate devenită profitabilă fără investiții majore după cumpărarea ei de către Adriean Videanu – și apoi ministru în Guvernele Tăriceanu și Boc, în ultimul făcându-se remarcat cu ”forfetarul Pogea” care a dus la închiderea a peste 100.000 de întreprinderi mici și mijlocii).

***

Nimic din toate acestea nu se puteau face fără acceptul guvernanților. Și, se înțelege, fără ”cotizația” aferentă. În ciuda agresiunilor, presiunilor și a controlului exercitat asupra unei părți importante din mass-media, câteva bucăți (mai degrabă ”bucățele”) din toată această mașinărie – care a transferat cea mai mare parte a economiei românești în buzunarele și în conturile unor investitori mai mult sau mai puțin serioși, precum și a acoliților lor români – au ieșit la suprafață. Iar unele au ajuns și în instanțele judecătorești. Iar trei din aceste ”bucățele” îl vizează pe fostul premier Adrian Năstase.

”Mătușa Tamara”

Este povestea unei ”moșteniri” de 400.000 de dolari pe care soția lui Adrian Năstase, Dana Năstase, ar fi primit-o din partea unei mătuși nonagenare, Cernasov Tamara. Povestea a pornit de la una dintre primele măsuri pe care Năstase le-a luat ca premier: înlocuirea lui Adrian Cucu cu Ioan Melinescu în funcția de șef al Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării de Bani (ONPCSB). Conform procurorilor, sarcina lui Melinescu în fruntea ONPCSB a fost să facă dispărut dosarul legat de proveniența reală a sumei de 400.000 de dolari pe care Dana Năstase i-a depus la Creditanstalt (ulterior HVB Bank). Soția premierului a depus un contract de vânzare-cumpărare din care reieșea că suma provine din valorificarea unor bijuterii, tablouri, papirusuri și a altor bunuri de valoare de către mătușa ei, Cernasov Tamara.

Conform documentului, s-ar presupune că 11 tablouri semnate de pictori ca Tonitza, Baba, Rousseau, Iser, Popescu, Băncilă, Baraschi, Vermont, 3 manuscrise englezești pe pergament din perioada 1784-1827, vase Doum Nancy și Lalique, obiecte valoroase de mobilier și 30 piese bijuterii aur totalizând cca. 600 grame s-au aflat în apartamentul de bloc al Tamarei Cernasov, în vârstă de 91 de ani, care locuia singură. Dovezi certe că aceste bunuri s-au aflat în posesia și proprietatea vânzătoarei nu există însă, întrucât aceasta nu a prezentat notarului public niciun document care să ateste dobândirea bunurilor respective.

Procesul a bătut cale lungă și fără folos. Pe 24 mai 2006 a început urmărirea penală, iar Adrian Năstase a fost trimis în judecată pe 31 mai 2007, sub acuzația de dare de mită (către Ion Melinescu, pentru a face dispărut dosarul). În ianuarie 2008, dosarul s-a întors la DNA pentru a fi refăcut, iar pe 31 iulie 2008, procurorul general al României a cerut avizul Camerei Deputaților pentru începerea urmăririi penale. În septembrie 2008, Camera Deputaților a votat negativ solicitarea DNA, aceasta primind avizul în martie 2009 (când structura Camerei Deputaților s-a schimbat). Procesul a început în octombrie 2009, dar argumentele și probele procurorilor n-au reușit să-i convingă pe judecători. Pe 15 decembrie 2011, Adrian Năstase a fost achitat în primă instanță în acest dosar.

Dosarul Zambaccian

Este dosarul cu cea mai mare ”greutate”, în care Adrian Năstase, alături de soția lui, sunt acuzați de luare de mită – primirea unor diferite obiecte și contravaloarea unor lucrări de construcție în schimbul numirii și menținerii în funcția de director al Inspectoratului de Stat în Construcții a Irinei Jianu. Conform procurorilor DNA, care au început demersurile legale în februarie 2006, familia Năstase ”ar fi folosit influența și autoritatea lui ca șef de partid, precum și prerogativele funcției de premier, obținând de la Irina Paul Jianu peste 100.000 de dolari (contravaloarea unor bunuri importate din China) și 1,2 milioane de lei (lucrări și bunuri la casa din București, de pe strada Zambaccian și din comuna Cornu)”.

În timpul cercetărilor (noiembrie 2006) suma a ajuns la 1,37 milioane de euro, primelor bunuri necuvenite adăugându-li-se lucrări la fosta casă a ”mătușii Tamara”, dar mai ales finanțarea ilegală a campaniei PSD cu 817.000 de euro, sub forma de materiale promoționale primite de la firma Eurografica. În dosar au mai fost cercetați Dana Năstase, Ioan Păun (consulul general de la Hong Kong), Sergiu Sechelariu (fost secretar de stat), Irina Jianu, Gabriel Bivolaru și Miron Mitrea.

Și în acest dosar, Biroul Permanent al Camerei Deputaților și Camera Deputaților în plen au respins, în primă fază solicitările procurorilor (de percheziția la casa sin Zambaccian, respectiv avizul de declanșare a urmării penale). Acest ultim aviz a fost primit doar pe 4 martie 2009. Urmărirea penală a început efectiv pe data de 26 mai 2009, foloasele necuvenite primite de familia Năstase au fost estimate la 630.000 de euro. Dana și Adrian Năstase au fost trimiși în judecată pe 5 mai 2010, pentru luare de mită și șantaj. Pe 30 martie 2012, în primă instanță, Adrian Năstase a fost condamnat la trei ani închisoare cu suspendare pentru șantaj și achitat pentru luare de mită. Dana Năstase a primit, de asemenea, o pedeapsă de 3 ani de închisoare cu suspendare pentru ”participație improprie la folosirea de documente false la autoritatea vamală”, fiind achitată pentru complicitate la luare de mită și șantaj.

”Trofeul Calității”

 ”Trofeul calității în construcții” reprezintă schema de strângere de fonduri camuflată pentru sponsorizarea campaniei electorale a lui Adrian Năstase din 2004. Manifestarea (așa-zis-ul simpozion) a fost organizată de către Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC, condus de Irina Jianu), iar taxele de participare încasate (peste 1,6 milioane de euro) au ajuns la patru firme controlate de apropiați ai familiei Năstase, iar de aici, mai departe, către o firmă care a prestat diverse servicii în campania prezidențială.

Printre cei care au cotizat s-au numărat instituții publice (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului, ROMSILVA, Agenția Națională Sanitar Veterinară, Compania Națională a Lignitului, Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare) care au plătit taxa de participare la un simpozion irelevant pentru activitatea lor. Alte câteva sute de participanți (firme de construcții) au plătit taxa de participare pentru a nu avea probleme cu inspectorii de specialitate care le avizau lucrările (la controale având obligația de a prezenta copie după ordinul de plată a taxei de participare la simpozion!). Banii strânși din taxe nu au ajuns însă în bugetul ISC, nu a existat un decont de cheltuieli, iar banii au ajuns în contul a patru firme controlate de soții Bogdan și Marina Ioana Popovici. Prin diferite operațiuni de spălare de bani (cesiune de acțiuni, majorare de capital, contracte false de vânzări terenuri și prestări servicii etc.), banii au ajuns la Eurografica SRL, care a realizat materiale de propagandă electorală pentru Adrian Năstase.

În acest dosar, Adrian Năstase a fost condamnat definitiv la 2 ani de închisoare cu executare, decizie fără precedent în istoria României.

***

Privind retrospectiv și înțelegând dimensiunea reală a sistemului de jaf național, girat de la cel mai înalt nivel de Adrian Năstase, controlul total al instituțiilor publice subordonate, presiunile incredibile asupra justiției și asupra mass-media, cei doi ani de închisoare (din care, datorită vârstei, ar trebui să execute doar 8 luni) par o pedeapsă derizorie.

Cu toate acestea, verdictul magistraților este unul istoric. Și nu doar prin prisma singularității lui (primul și singurul premier român din istorie condamnat penal pentru corupție), ci prin semnificații. Pe Adrian Năstase l-a despărțit o oră, poate două, de scaunul de președinte al României. O mobilizare incredibilă (mai țineți minte: ”Dacă iese iară Bombo/ O să emigrez în Congo”?) i-a scos pe tineri la vot în ultima parte a zilei de 12 decembrie 2004, răsturnând pe ultima sută de metri rezultatul final. O oră și o diferență infimă (sub 2,5%) i-au stopat drumul. Votul popular a fost începutul sfârșitului pentru Adrian Năstase (iar acesta e un prim lucru care trebuie ținut minte).

Sfârșit politic pentru Năstase

În plus, dacă votul popular și procesele care au urmat (și care, mai mult ca sigur n-ar fi existat dacă Năstase ar fi câștigat) l-au plasat într-un plan secund al politicii autohtone, dar păstrându-și o poziție extrem de importantă în unul din cele mai mari partide. Sentința de miercuri îi scoate însă pe Adrian Năstase cu totul înafara politicii. Până la reabilitare va pierde toate pârghiile de putere și e puțin probabil că PSD ori vreun alt partid și-ar mai permite să se afișeze cu el.

Pe termen scurt, profitând de șocul emoțional declanșat de tentativa de sinucidere, Victor Ponta și liderii din PSD pot obține niște puncte firave, marșând și invocând sentimentele umane. Continuarea asocierii cu Adrian Năstase nu-i aduce însă niciun avantaj pe termen mediu și lung lui Victor Ponta și liderilor PSD. Oricât ar încerca să-l victimizeze și să-l eroizeze pe fostul premier, strategia nu are cum să țină: Adrian Năstase nu este o victimă. Nu este un Nelson Mandala autohton. Ci doar un lider arogant, fost șef și coordonator al unei incredibile rețele mafiote de stat, care, chiar și în ultima clipă (prin tentativa lui de sinucidere) a încercat să eludeze legea și să se sustragă răspunderii penale.

Căderea lui Adrian Năstase nu-i profită însă nici lui Traian Băsescu și/sau PDL-ului. Acest lucru s-ar fi putut întâmpla dacă sentința ar fi venit cu cel puțin 3-4 ani în urmă. Cu atât mai mult cu cât nici Băsescu (și cu atât mai puțin PDL) nu-și pot revendica victoria pe deplin (soarta a făcut ca sentința definitivă să fie dată în timpul unei guvernări PSD). De profitat, poate profita Victor Ponta (asta dacă renunță la tentativa sortită eșecului de a-l victimiza și eroiza pe Adrian Năstase). Condamnarea și căderea lui Năstase, precedată, anul trecut, de mazilirea definitivă a lui Mircea Geaonă, îi lasă și-i asigură mână liberă în partid. Ponta nu ar fi putut să se ridice împotriva propriului său mentor (implicit, nici împotriva protejaților lui). Acum se poate elibera de balast și nu mai are nicio scuză dacă nu o face.

Cel mai mult pot câștiga însă românii. În primul rând încredere. Dacă s-a ajuns ca un personaj precum Năstase (pe marginea căruia chiar și dacă glumeai riscai să fi sancționat nu cu mult timp în urmă) a ajuns să fie condamnat, atunci înseamnă că orice e posibil. Că establishmentul are fisuri serioase, care pot fi valorificate. Condamnarea lui Năstase îi coboară pe toți politicienii asociați cu corupția de pe soclul intangibilității. E o reașezare simbolică extrem de importantă. O reașezare care anulează diferențele de avere și îl pune pe alegătorul român într-o poziție socială superioară oricărui politician corupt, al cărui statut va fi de acum înainte de pușcăriaș ori posibil pușcăriaș..