TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Piața Universității este locul de desfășurare a manifestațiilor „neautorizate”, cel mai agreat de către… Putere și organele ei polițienești. Este mai mult decât suspectă toleranța pe care acestea o arată manifestațiilor desfășurate aici și iritarea teribilă de care sunt cuprinse când manifestanții încearcă să ocupe alte zone decât Piața Universității. Să ne aducem aminte că violențele de acum câteva zile au izbucnit când manifestanții încercau să ajungă în Piața Unirii. Prima manifestație, cea din fața Palatului Cotroceni, a fost rapid evacuată, iar manifestanții nu au mai avut de atunci ocazia să ajungă în fața acestui imobil unde se află totuși destinatarul numărul unu al revendicării lor principale. Nu cunosc rațiunile tactice ale masării oamenilor spre Piața Universității. Posibilitatea de intervenție a forțelor de „ordine” este, cel mai probabil, mult mai mare și mai facilă în această zonă. Există însă, cu siguranță, o încărcătură simbolică a acestei zone – preferată de autoritățile statului pentru „organizarea” demonstrațiilor neorganizate. Simbolul Piața Universității are două semnificații, iar ambivalența aceasta transformă locul respectiv într-o capcană în care manifestanții cad cu ușurință. Piața Universității e precum flacăra în care fluturii își ard aripile: atrage irezistibil manifestanții, dar le distruge protestul. Iar autoritățile vor face tot posibilul să facă întuneric în jur – interzicând accesul spre alte locuri ale Capitalei – pentru ca fluturii revoluționari să se apropie cât mai repede de flacăra arzătoare în Piața Universității.
Prima semnificație, de suprafață – luminoasă, călduroasă și atrăgătoare – este aceea de loc al revoltei, al spiritului critic, al exprimării spontane și libere. Imaginile legate de această semnificație sunt pe cât de plăcute pe atât de nobile: Doina Cornea, balconul Universității, imnul golanilor, kilometrul zero al democrației, lupta împotriva lui Ion Iliescu și a nomenclaturiștilor comuniști. Deseori această semnificație va fi gonflată de manipulatori tocmai pentru a „orbi” manifestanții și pentru a-i face să vină de unii singuri, ca hipnotizați, spre această zonă.
Cealaltă semnificație a Pieței Universității este de spațiu în care manifestanții pierd întotdeauna, în care demonstrațiile nu au niciodată succes. Începând de la răsunătoarea victorie din 1990 a Poliției (adică a Statului) împotriva oamenilor liberi, Piața Universității s-a consacrat ca un spațiu al revoltei eșuate. Aici, vorba domnului Pinalti, vii, strigi și pleci acasă. Piața Universității pare un fel de bordel al nemulțumiților, al revoluționarilor și al utopiștilor. Ți s-a făcut de revoluție? Du-te în Piața Universității și-ți trece! Aici vii și „te refulezi” (sic!), vorba aceluiași distins primar. În spatele aparenței seducătoare a Pieței Universității se află amintirea unei înfrângeri dezastruoase pe care manifestanții au suferit-o în totalitate în fața Puterii. Frica asociată acestei înfrângeri, dar și istoricul unor mult mai palide manifestații organizate aici, fără nicio urmare pentru viața politică, subminează de la bun început orice șansă de reușită a manifestațiilor din această zonă.
Kilometrul zero este preferat de autoritățile statului și pentru faptul că este un teren neutru din punct de vedere politic. Depărtate și de Palatul Cotroceni și de Palatul Victoria, și de Parlament și de șiragul semi-circular de ministere din jurul lui, manifestațiile din Piața Universității nu amenință cu nimic – nici măcar simbolic – instituțiile statului. Un spațiu flancat de Universitate, Teatrul Național, Teatrul de Operetă și Cafeneaua Artiștilor pare că plutește într-o zonă suspendată, spiritualizată, apolitică, angelică, livrescă. Încă puțin și manifestanții ar fi fost obligați să protesteze în curtea Academiei sau a Bibliotecii Universitare. De altfel – și în 1990 și acum – manifestanții au fost contaminați de vecinătatea instituțiilor de cultură, demonstrația lor transformându-se în scurtă vreme într-un soi de manifestare literar-artistică, întreruptă la răstimpuri de expresii ale devoțiunii (acel penibil „Tatăl nostru” rostit la unison de babe extatice, îngenunchiate).
Când vrei să-l dai jos pe Băsescu strigi pe sub ulucii Cotrocenilor, nu la statuile de la Universitate. Când vrei să cadă Guvernul ocupi Piața Victoriei. Când vrei să te audă Parlamentul te duci la Casa Poporului. Dacă s-ar fi întâmplat așa, manifestanții s-ar fi eliberat de toată karma negativă a Pieței Universității, ar fi instaurat ceva nou față de care guvernanții nu ar mai fi știut cum să reacționeze. A manifesta în Piața Universității înseamnă a duce o luptă de la început pierdută. Înseamnă să crezi că poți învinge un inamic puternic luptând exact cu aceleași mijloace, cu aceeași strategie și în același loc în care el te-a învins de nenumărate ori.
Revoluția nu se face între teatru și Universitate – iată ce știu jandarmii și probabil că, în subconștient, știu și manifestanții. Un asemenea loc – aureolat de o aparență sublimă – este în același timp un loc blestemat, sterp, mort. Un loc în care nu va crește niciodată o schimbare reală pentru că într-un asemenea cadru ești programat subliminal să-ți exprimi revolta la nivel simbolic. De aceea, la începutul manifestațiilor s-a dat o luptă pe viață și pe moarte pentru schimbarea locului protestelor. Manifestanții – simțind că un asemenea cadru este cu totul inadecvat revoltei lor și că rămânând acolo le vor slăbi puterile – au vrut să fugă din Piața Universității ca dintr-o cameră de gazare. Poliția a ripostat prompt și a reușit să să-i readucă pe manifestanți în perimetrul anesteziant al Universității. Leii paralei din Piața Universității sunt deja niște lei tranchilizați. În curând, adormiți, vor fi din nou băgați în cuștile lor din menajeriile împuțite ale Bucureștiului. În curând va fi din nou liniște. În curând, vor fi sădiți – pe cheltuiala primăriei – trandafiri.
Iar când din nou se va umple paharul răbdării, vom veni din nou să-l vărsăm – sub privirile înțelegătoare ale caraliilor – în casa de toleranță a utopiei.
la cluj situatia e similara. dar oamenii de aici fac un fel de mars vizitand institutiile (prefectura, consiliul judetean, primaria). in fiecare zi. drept consecinta, jandarmii par ca s-au obisnuit, si asigura deplasarea pe traseul respectiv. aseara, de pilda, memo a fost ocupata complet, nu s-a putut circula pe ea cit erau oamenii de drum (vreo 400, as zice)..
evident, e putin ridicol sa strigi in fata unei cladiri chioare, cum zicea cineva, in care nu-i, de fapt, nimeni.
ia sa incerce si prietenii de la bucuresti sa puna de-un mars!
Un articol foarte bine scris, o analiza riguroasa dintr-un punct de vedere inedit, la care ar trebui sa fie atenti altim analisti ai fenomenului Piata Universitatii dar si protestatarii actuali si viitori:da, Piata Universitatii si-a pierdut conotatiile pozitive, nu mai e a invingatorilor ci a unor luptatori epuizati de luptele virtuale, incapabili sa se mobilizeze intr-un efort mai puternic spre a darama acel blestem care apasa asupra acestui loc.Oare tacerea guvernantilor semnifica altceva?
da, da’i bun bordelu’ ăla totuși la pus vocabularu’ curent sub lupă până i se văd inventatorii și pănă se’ntrevede un nou vocabular.
Jusqu’à présent j’ai des doutes en politique sur l’usage sans précaution de “casa de toleranta” en français” maison de tolérance”…. c’est-à-dire le bordel… mais il faut aussi le dire: il est préférable de vivre dans le bordel (autre sens, le désordre) que dans une caserne, comme le souhaite les maîtres de l’oligarchie financière, la caserne étant un Janus bifrons, d’une part le mall, le temple de la convoitise, de l’autre le chômage, l’attente angoissée de la survie….
@Horia Patrascu
Mulţumim, stimate domn, e un text bun şi de o inestimabilă valoare când timpul nu va mai avea răbdare. Din postura Zugbegleiter-însoţitorului de tren, nu l-aş numi conductor deoarece, nu-i aşa, trenurile s-au tot schimbat, cu unele noi sau second-hand nemţesc, intelectualii aproape au epuizat gama şi tonalităţile discursive, complement şi compleu al garderobei discursive a puterii.
Iar acum lansaţi în virtual semnele obituarului cu un ton într-o notă de stoicism şi tragic-noicianism-gedesianism(GDS) vestiţi Unbestimmte Verpätung, adică întârzierea nedeterminată deoarece, antrenamentul cailor/trenurilor de cursa lungă nu era proiectat nici pentru o cursă lungă, nici pentru vreo staţionare.Nici proiectare, nici visare, poate, mimetism.În schimb, aruncarea în proiecte/granturi aduce valoarea din plusvaloare şi, poate, acest mic eseu e începutul reconstruirii chestionarului lui Geert Hofstede şi a analizei negocierii în spaţiul cultural românesc.Veţi avea succesuri, şi, nu am de ce să pun ghilimele, de vreme ce o şcoală lingvistică ar rosti şi valida corectitudinea.Să nu uităm şi să nu ne lăsăm capturaţi….Dreaming can damage your mediocrity….
Draga Horia, ma alaturasem celorlalte puncte de vedere chiar relativ-apriori. Exceptand poate comparatia cu bordelul care e poate cam tare. Adica sa conferi asemenea coloratura unui loc in care oamenii de atunci au murit, loc poate chiar sacru, ..mh, parca e cam, cam. Totusi tu justifici comparatia si am inteles. Dar lasand asta, mi se pare foarte interesanta remarca privind ambivalenta locului: atractiv ca loc cu conotatia revolutionara si totusi tot pe atat de consacrat infrangerii. Si aceasta pentru ca observatiile repetate o arata si pentru ca daca te gandesti, strategic, e normal sa fie asa: e de parte de oricare dintre punctele cheie pe care vrei sa le demolezi, sa le schimbi. In fond daca vrei sa prinzi peste intr-un rau de campie nu te urci intr-un brad din varful unui munte. Nci chiar daca de acolo izvoraste raul cu pricina. Observatiile anterioare iti permit predictia stingerii de la sine a miscarii. La acestea as face doua adaosuri.
Primul priveste predictia ta ca inductie de la trecut ptr viitor, bazata pe monotonia istoriei.
A doua priveste problema schimbarii politice: parte cu contra parte sau intregul cu un alt intreg.
Primul adaos se refera la ideea aceasta. Istoria ofera lungi perioade de acalmie in baza carora trecutul poate indus la sau spre viitor. Nu numai comuna primitiva si evul mediu au fost societati lungi. Dar tehnologia abia tarziu a intervenit si a accelerat scurtarea epocilor istorice. Vreau sa zic ca daca o epoca istorica e mai scurta atunci atunci predictia care o faci pe baza ei nu se mai poate alimenta dintr-o prea lunga perioada anterioara si nici nu este valabila pentru o prea lunga perioada ulterioara. Ma gandesc ca noile tehnologii, cu innoiri din ce in ce mai accelerate, scurteaza tot mai mult perioadele acestea. Oare nu se va putea ajunge la situatia in care se va invata doar din prezent si eventual nici macar din prezentul foarte scurt, ci de a dreptul din viitor? Si mai particularizant, istoria recenta ne-a invatat ca miscarile din Piata Universitatii ca si marile imperiile au crestere apogeu si descrestere. Si daca va aparea un imperiu, care nu va avea aceasta dinamica in trei timpi ci una prin care descopera un patent al conservarii deghizat doar in vechiul tipar. Tot asa si miscarile de gen Piata Universitatii: aparent trec printr – o perioada de extinctie ca o faza de trecere spre disparitie. Dar aceasta ar putea fi o trecere spre o alta faza exploziva. Si alternanta ar putea sa tina la nesfarsit. Adica lucrurile ar putea evolua dupa un alt model decat, in definitiv tot model este cel dupa care te-ai ghidat tu. NU o explozie, poc si colaps, ci o continua pulsatie, micsorare-marire, micsorare-marire..
A doua observatie tine de obiectul-scop al schimbarii. In baza acestei nonmonotonii a viitorului in raport cu trecutul, supozitia tacita a unora, ar putea fi ca partea clasei politice aflata la putere, s-ar putea cumva salva sau ar putea fi schimbata cu o alta parte a clasei politice. Never mind: de la care nivel al societatii ar fi acel cineva, care ar fi acum-ul si aici-ul, nici secolul, meridianul geografic, etc. Ori, surpriza viitorului, ar fi aceea ca cineva ar putea avea ca scop sau ar putea fi chiar in mod obiectiv necesar, ca intreaga clasa politica sa fie un obiect de schimbat. Mai scurt in timp ce unii ar gandi ca e de facut o schimbare parte contra parte, altii ar putea avea in minte intregul cu un cu totul alt intreg. Care ar fi calea, violenta sau nonviolenta, brusca sau lent procesuala, prin anihilare fizica de persoane sau prin metanoierea acelorasi persoane sau printr -o combinatie, cum anume ar fi determinate aceste persoane la o metanoiere, toate astea sunt deja o alte probleme. Nu inseamn ca am eu asemenea initiative. Dar istoria e departe d e a fi o stiinta exacta. Un inginer mi-o zis o data ca chiar si algortmii tin pina se infirma. Cu atat mai mult, monotnoniile pe care le desprindem din si despre istorie. Iar clipa mortii unei astfel de monotonii nu cred ca o stie cineva.
Tot eşafodajul de idei ale jurnalistului se va prăbuşi în cazul în care protestul nu va înceta şi ca atare se va încheia cu demisia lui Traian Băsescu. Punct.
utopie am numit-o si eu. si inca mai cred ca este cel mai potrivit termen.