Manifestul economiştilor indignaţi

Am fost invitat de colegi economişti din Spania să ader la o nouă mişcare, apolitică dar nu imparţială, în sensul în care ea contestă curentul principal de gândire economică şi de ac­ţi­u­ne a factorilor de decizie cu privire la cauzele şi soluţiile crizei. Nu este sin­gura formă de organizare inspirată de mişcarea indignaţilor, o formă de protest pornită pe 15 mai 2011 în ma­rile oraşe spaniole ca reacţie la mă­surile de austeritate. Manifestul eco­nomiştilor indignaţi, reuniţi în or­ga­nizaţia econoNuestra (economia noastră, în traducere) poate fi citit pe site-ul www.econonuestra.org.   

Mă alătur acestui demers şi cred că el poate fi extins, paşnic şi bine ar­gumentat, şi în ţările din Estul Europei. Modelul economic dominant în prezent nu a anticipat criza şi nici nu a putut-o rezolva. În mod fals se creează impresia că este o criză de­terminată de nivelul ridicat al da­to­riilor publice, de proasta gestiune a sectorului public. Nu este însă aşa – datoriile publice au crescut după de­clanşarea crizei, de fapt după ce gu­vernele au salvat băncile (şi continuă să o facă). Măsurile de austeri­tate sunt luate pentru a salva mari firme private de la faliment, nu pentru a salva statele. Şi partea proastă este că aceste măsuri nici măcar nu funcţionează, pentru că nu permit statelor să se dezvolte.

Au trecut şi în România trei ani de la declanşarea crizei. Pentru creşterea din 2011 trebuie să mulţumim Institutului Naţional de Statistică. Mulţi avertizează că în 2012 ne întoarcem în recesiune pe plan mondial. Şi atunci la ce a folosit austeritatea? Aceste în­trebări şi le pun economişti in­dig­naţi şi din Spania, şi din Grecia, Por­tu­galia şi Irlanda. Şi le vor pune în curând şi cei din Germania, Franţa sau Marea Britanie.

Oamenii ştiu şi singuri de ce au nevoie. Au nevoie de locuri de mun­că, nu de caritate. Mai puţin de ju­mă­­t­a­te dintre românii de vârstă activă sunt şi ocupaţi în economia formală. De la începutul crizei s-au pierdut pes­­te 800 de mii de locuri de muncă. Oa­­menii se simt exploataţi – noul Cod al Muncii a accentuat nesiguranţa locului de muncă. Oamenii au ne­voie de credite. Doar marile bănci şi marile firme primesc refinanţări. Pentru populaţie şi IMM-uri regulamentele de creditare se înnăspresc. Oa­menii au nevoie de educaţie. Pro­fe­sorii sunt însă una dintre categoriile blamate în aceşti ani în România pentru aşa-zisele creşteri salariale din trecut. Oamenii au nevoie de asistenţă medicală – sănătatea nu se ne­go­ciază. Şi totuşi se negociază, şi ur­mea­ză peste câteva luni să se şi privatizeze integral, reducând grav accesul la servicii medicale. Pensionari­lor nu trebuie să le fie ruşine de pensia lor dacă au muncit toată viaţa pentru ea – şi totuşi ea este descrisă ca o po­ma­nă de la stat.

Bogaţii nu contribuie la efortul de ieşire din criză. De fapt nu contribuie deloc. Povara fiscalităţii stă pe umerii amărâţilor – câtă vreme bo­­g­a­ţii sunt protejaţi de cota unică şi de impozitele aproape inexistente pe avere. Un sistem injust, inechitabil, nu se poate susţine la infinit. Indicele ine­galităţii veniturilor s-a accentuat pu­ternic în România în ultimii ani. Ca să poată rămâne bogaţi, aceştia tre­buie să înveţe să mai şi împartă. Pâ­nă acum micii contribuabili au plă­tit şi pentru marii evazionişti.

Cel mai important motiv de indignare dintre toate este acela că s-a pierdut sensul guvernării. Nimeni, nicăieri, nu ar trebui să guverneze pentru pieţe, sau pentru FMI, sau pentru deficit. Guvernarea trebuie să fie pentru oameni. Scopul final al gu­vernării trebuie să fie creşterea ca­li­tăţii vieţii cetăţenilor. Desigur, o creş­tere sustenabilă. Dacă va urma un deceniu de stagnare sau, mai rău, o instabilitate de a o zi la alta, va creş­te şi presiunea socială. Cine spune că pieţele sunt perfecte, că ele nu au relaţiile lor de pu­te­re şi preferinţele lor, că nu sunt tot oa­meni corupţi sau coruptibili şi în spa­tele lor, minte. Să acceptăm o dată eşe­cul pieţelor şi să ne eliberăm de sub această tiranie a pieţelor. Ce în­seamnă, până la urmă, încrederea pieţelor? Că sunt dispuse să ne îm­pru­mu­te? De ce să am încredere în ju­de­cata lor? Oare atunci cînd au îm­pru­mutat Grecia, de exemplu, cu ani în urmă, ele au judecat corect? Oare atunci când au evaluat drept excelente o mulţime de active toxice, ele au judecat corect? Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm către populaţie.

Text apărut şi în Jurnalul Naţional