Puterea televiziunii vs. puterea documentarului

Unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului de documentar dedicat drepturilor omului One World Romania (ediţia a patra, 16-21 martie a.c.) a fost „Videocraţia” („Videocracy: Basta apparire”, Suedia-Danemarca, 2009). Regizorul suedez, de origine italiană, Erik Gandini şi-a prezentat filmul la Bucureşti.

Debutul documentarului lui Erik Gandini ne prezintă – în imagini alb-negre, comentate din off de vocea autorului – naşterea „videocraţiei” italiene. Într-un bar transformat în studio de televiziune, nişte bărbaţi în costume ridicole prezintă un quiz show, programat seara târziu. Din când în când, câte un telespectator intervine prin telefon şi este solicitat să răspundă la o întrebare de cultură generală ce îi este adresată de moderatorii emisiunii. Dacă telespectatorul nimereşte răspunsul corect, atunci o „gospodină” aflată în studioul improvizat renunţă la câte o piesă de vestimentaţie, în aplauzele unui public redus (câţi mai încăpeau la mesele din bar…). Programul a avut un succes uriaş, generând o adevărată „revoluţie culturală” în Italia. După 30 de ani, în zilele noastre, „Preşedintele” (Berlusconi, desigur), omul din spatele acelui prim succes dintr-o serie parcă de neoprit, conduce, din umbră, un imperiu media. El nu mai este doar preşedintele unei televiziuni modeste, ci al întregii ţări, devenită o „societate a televiziunii” (principala sursă de informare pentru 80% dintre cetăţeni), precum Iranul.

Prin intermediul unor personaje excelent alese, Erik Gandini analizează – când din interior, când din exterior – „videocraţia” italiană, o dictatură a imaginilor şi a aparenţelor, a formelor (la propriu şi la figurat) fără fond. O societate în care, dacă nu apari pe sticlă, nu exişti. „Basta apparrire”, este suficient să apari şi lumea îţi va sta la picioare. Aceste cuvinte din subtitlul filmului sunt rostite pe ecran de Lele Mora, prieten apropiat al lui Berlusconi şi totodată cel mai influent impresar de televiziune al „videocraţiei”, omul capabil să te facă vedetă peste noapte. Şi, cum o ţară întreagă – subjugată de ceea ce Erik Gandini numeşte „cultura banalităţii” sau, parafrazând-o pe Hannah Arendt, „răul banalităţii” (evilness of banality) – visează să ajungă vedetă, puterea acestui autodeclarat simpatizant al lui Mussolini, care şi-a decorat în alb luxoasa vilă din paradisul offshore Costa Smeralda (Sardinia) şi umblă prin ea îmbrăcat complet în alb, concurează cu cea a „Preşedintelui”.

În cadrul One World Romania, Videocraţia a fost prezentat în versiunea sa de cinema, la Cinemateca Eforie, dar şi în versiunea sa de televiziune, de numai o oră, la Teatrul Arca din incinta clubului La Scena, unde proiecţia a fost urmată de o dezbatere încinsă cu tema „Televiziunea, puterea şi poporul”, moderată de către Mircea Toma (ActiveWatch).

Erik Gandini a relatat traseul filmului său, care a avut premiera la Mostra de la Veneţia şi a mai fost difuzat în câteva festivaluri italiene, dar a fost refuzat de televiziuni, cu argumente legale ridicole. Totuşi, Videocraţia a fost avut mare succes în cinematografe şi pe DVD, graţie şi intensei sale promovări online – un mediu care nu poate fi controlat dictatorial (încă), precum televiziunea.

Autorul a dorit să-şi realizeze filmul pe limba lui Berlusconi, preferând faptelor şi informaţiilor verificabile manipularea prin imagini şi sunete/muzică şi oferindu-le astfel spectatorilor o experienţă a puterii incredibile pe care o au „Preşedintele” şi oamenii săi asupra minţilor şi inimilor telespectatorilor. Astfel, autorul nu este un jurnalist, ci pur şi simplu „un om cu o cameră de filmat, care intră în această lume şi o prezintă”. Cea mai înspăimântătoare parte a sistemului, afirmă regizorul, este că aparenţele reprezintă totul, iar „adevărul” este dictat de imagini. Pe sticlă nu există (tragere la) răspundere, ci doar oameni amuzanţi şi plictisitori, convingători şi neinteresanţi.

Erik Gandini, care la 19 ani s-a mutat din Italia în Suedia, se declară „100% italian” şi „100% suedez”. Mai în glumă, mai în serios, el afirmă că iubeşte Italia, dar Suedia i se pare „rece şi plictisitoare – este imposibil să faci filme acolo, pentru că nu există nici o problemă”. Cineastul a crescut în Italia fără acces la documentar, gen pe care l-a descoperit în Suedia. Tot în această ţară a realizat că nimeni nu este prea mic şi neimportant pentru a face un film prin care să investigheze lumea în care trăieşte. Însă, în timp ce în Suedia un reportaj cu camera ascunsă despre opiniile asupra imigranţilor ai unor reprezentanţi ai partidelor poate stârni o furtună pe scena politică naţională, în Italia dovezile inatacabile sunt trecute cu vederea de telespectatori, atunci când acuzatul este simpatic/simpatizabil (vezi scandalurile sexuale ale lui Berlusconi).

Documentarul este, în opinia lui Erik Gandini, „probabil cea mai liberă formă de cinema”. Pentru a câştiga publicul, „ar trebui să facem filme care să intrige mai mult decât televiziunea”, deoarece „cea mai mare putere a cineastului este aceea de a spune adevărul într-un mod intrigant”, conchide invitatul One World Romania.

Credit fotograf: Oana Rad.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.