Şocul săraciei în Occident

Când trec graniţele ţarii spre a locui pentru o vreme sau pentru totdeauna într-o ţara occidentală românii au parte de tot soiul de şocuri pe care nici nu le-ar putea visa în calitate de turişti. Multe sunt foarte bine cunoscute si discutate: şocurile noilor legi, convenţiilor de limbaj şi de comportament, relaţiile interumane, culturile locale. Mult prea putin se discută însa despre o altă problemă şi mai ales despre cauzele ei: şocul pe care îl au românii când descoperă săracia din Occident. Nu mă refer aici la săracia imigrantului. Prea puţini dintre cei care pleacă ştiind că vor culege legendarele capşuni spaniole, vor îngriji bătrânii Italiei sau vor fi pentru o vreme studenţi se aşteaptă la o viaţă uşoara şi prosperă curând după ce vor ajunge în străinatate, deşi sunt şi dintre aceştia. Emigrantul se aşteaptă să o duca prost, măcar câţiva ani.

Şocul la care mă refer este altul: descoperirea standardului extrem de redus de viaţă de care se bucură o secţiune importanta a locuitorilor nativi ai ţărilor occidentale. Această constatare e amplificată în relativ puţina vreme de sesizarea amplitudinii acestei categorii sociale: săracii autohtoni în Occidentul modern. Nu imi propun aici nici să argumentez existenţa acestei largi categorii nici să ma lansez in ipoteze privind dimensiunile ei, variabile în diferite zone şi în diferite perioade economice. Ajunge să spun că în micul oraş din Midwest în care am trăit timp de doi ani, după estimările autoritaţilor locale 30% din locuitori erau sub pragul de săracie iar dintre copii mai mult de jumătate se găseau în această stare. În metropola australiană în care trăiesc acum statisticile oficiale indica între 11-13% săraci, dar sunt mulţi cei care consideră că aceasta estimare este ridicol de mică. Fenomenul este persistent şi amplu. Pentru a preîntâmpina întrebarile de genul “săracia occidentală e chiar săracie?”, în general puse de cei de dreapta, fie de cei care nu au vizitat vreodată asemenea comunitaţi voi spune ca sarăcia din vest seamană foarte bine cu săracia din alte parţi: persoane care se culcă flămânde sau care obţin un fel de hrană prin ajutoare sociale, chiar dacă au un oarecare venit; persoane care nu au o locuinţa sau au una imporprie; persoane care nu au asigurare de sănătate; persoane care nu işi pot permite să studieze după liceu nici măcar la colegiile comunitare, necum la vreo universitate de stat. Ar mai fi chestiunea şomajului cronic şi a celor care au renunţat să caute de munca şi nu mai sunt cuprinşi în statistici, dar nu despre asta este vorba acum.

Întrebarea pe care vreau sa o adresez ar fi de unde vine acest şoc? De ce ne miră existenţa şi amplitudinea săraciei occidentale? De ce ne surprinde faptul că nu sunt săraci doar imigranţii proaspăt ajunşi, cei dependenţi de droguri sau alcoolicii? De ce ne mirăm de sărăcia din ţara Walmart-ului?

Ipoteza pe care vreau să o lansez este aceea ca motivaţia acestui şoc vine tocmai din timpurile comunismului românesc. Esenţialmente, românii sunt uimiţi să constate că există săracie masivă în occident tocmai pentru că regimul comunist din România a reuşit să-i convingă de contrariu. Eram in clasa a cincea în 1989 şi –nimerind peste o dirigintă extrem de activă şi angajată politic, deşi nu era activistă de partid – ni se cerea deseori la orele de dirigenţie să pregătim materiale cu conţinut politic. Îmi amintesc foarte bine că multe asemenea materiale pe care eram puşi să le compilăm eu sau colegii mei se refereau tocmai la săracia din lagarul vestic. Trebuia să prezentăm referate şi comunicari (da, la vârsta de 11 ani) despre amplitudinea şomajului, a consumului de droguri şi despre numărul persoanelor fără locuinţă din ţările occidentale, în special al copiilor. Sursele noastre, ţin minte foarte bine, erau prioritar almanahurile Lumea şi Scânteia, din care plagiam cu încredere pentru orele de dirigenţie. Dealtfel, erau destule emisiunile TV sau radio, ca să nu mai amintesc de articolele din saptamânale sau cotidiene care abordau aceste teme, deşi noi nu aveam răbdarea şi nici interesul să colecţionăm şi aceste surse. Câteodată, impresionaţi noi înşine de ceea ce citeam, ne întrebam parinţii despre veridicitatea acestor informaţii. Aici intervine problema. Cel mai adesea, adulţii ne spuneau sa recităm textele referatelor în orele de dirigenţie dar să nu credem o iota din ele. Tot ceea ce era produs de regimul comunist era viciat, era fals.

Cred ca aici, în această atitudine trebuie cautate sursele şocului de care vorbeam mai sus. Regimul communist de la Bucureşti a reuşit să convingă propria populaţie că nu există sărăcie în occident tocmai repetându-i obsesiv poveşti despre aceasta. Minciunile liderilor comunişti şi ale aparatului lor de propagandă privind realitatea internă erau evidente: producţia agricolă şi industrială era masiv umflată şi toţi ştiau asta; magazine alimentare pline existau doar la televizor şi erau vizitate doar de iubitul conducător; industriile textilelor şi a pielăriei produceau haine şi pantofi, dar în magazine nu se găseau decât cele refuzate la export sau eternele costume si taioare bleumarin şi gri; iar înaltele standarde de viaţă din socialism erau amplu demonstrate de cozile de la mâncare, de întreruperea curentului, gazelor şi a căldurii, precum şi de aşteptarea ani de zile pe diferite liste pentru achiziţionarea de case, maşini şi televizoare color. Ceea ce vreau să sugerez este că acest set de minciuni a erodat atat de puternic încrederea populaţiei în regim, încât orice mesaj al acestuia, despre orice subiect, era interpretat ca parte a propagandei oficiale, fiind deci nedemn de incredere. Acesta este motivul pentru care românii nu au crezut – iar mulţi din ei nu cred nici in prezent – în amplitudinea şi persistenţa sărăciei în occident, chiar in randul autohtonilor.

Un critic ar putea spune: “bine, domnule, aşa o fi fost, dar au trecut douăzeci de ani de atunci. Chiar nu s-o fi schimbat nimic? La urma urmei, avem oameni care trăiesc în occident şi se intorc cu poveştile lor. Avem bloguri, avem Wikipedia, avem Google. Nu e stupid românul care se mira de săracia din vest?” Răspunsul meu ar fi că, paradoxal, deşi criticul are în linii mari dreptate, românii continuă să aiba acest şoc fără sa fie necesarmente stupizi. Convingerile vechi, parte a unei mai largi concepţii de viaţa, bat informaţiile disparate şi reuşec să treacă prin socializare timpurie chiar şi la generaţii care nu au cum să îşi amintească direct propaganda vechiului regim. Românii, cel puţin până la plecare, nu cred în sărăcia din occident pentru ca nu vor sa creadă în ea sau pentru că o consideră un basm stângist. Deşi propaganda fostului regim a murit mai mult sau mai puţin odată cu el (deşi FSN şi România Mare au făcut tot posibilul să o ţina vie, din propriile interese politice), ea a fost înlocuita de mesaje liberale şi pro-occidentale în care românii şi-au dorit să creadă cu acelaşi fanatism cu care credeau că tot ce apare în presa comunistă trebuie să fie o minciuna. Doar nu ne aşteptăm ca susţinatorii occidentalizării României, foarte mulţi oameni oneşti şi plini de bune intenţii, să facă reclamă tocmai parţilor neplăcute ale vestului.

Trâmbiţată de comunişti, negată sau ocultată de ideologia occidentalizantă din Romania postcomunistă – preeminentă până în ultimii ani, sărăcia unor categorii sociale importante din occident continuă să şocheze pe românii ce trec graniţele în alte scopuri decât turismul, iar cauzele acestui şoc trebuie căutate cu decenii în urmă.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.