Rusia amenință oare Occidentul?

Jean-Sylvestre MONGRENIER este cercetător la Institut Français de Géopolitique (Paris VIII) și cercetător asociat la Institutul Thomas More. Specialist în problemele apărării europene, atlantice și occidentale, semnează lucrările: Dictionnaire géopolitique de la défense européenne, Unicomm, Paris, 2005; La France, l’Europe, l’OTAN. Une approche géopolitique de l’atlantisme français, Unicomm, Paris, 2006; La Russie, de Poutine à Medvedev (în colaborare cu Nina Bachkatov, Silano Casini, Laurent Vinatier), Unicomm, Paris, 2008.

 Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia amenință oare Occidentul?, Prefață de Yves Lacoste, Traducere din franceză de Alexandru Șiclovan, Editura Cartier, Colecția Cartier Istoric, 2010, 216 p., aici pp. 183-204. Fragmentul apare cu permisiunea Editurii Cartier.

 „Străin apropiat” și „străin îndepărtat” (Capitolul 9)

 „Toate reflecțiile pe care le putem emite

referitor la locul geopolitic corect al Rusiei

nu vor avea sens decât cu condiția ca țara să cunoască

o veritabilă dezvoltare pe termen lung.”

Mihail Hodorkovski, 2005

Principal partener al Rusiei în Orientul Mijlociu, Iranul nu este un aliat propriu-zis, în sensul militar al termenului: nici o clauză de apărare sau de securitate mu­tuală nu leagă cele două puteri. În rest, regimul iranian își etalează slăbiciunile și diviziunile, ceea ce face ușor de înțeles încercarea Moscovei de a reechilibra situația în regiune. Nu va fi deloc ușor. Dacă noul Irak va ajunge să echilibreze efectiv puterea centrală și forțele centrifu­ge, atunci pozițiile occidentale în regiune vor fi consoli­date. Abia atunci conflictul irakian, condamnat la scară generală, și-ar dezvălui adevăratul sens. În Asia orien­tală, China nu mai poate fi considerată un aliat, în po­fida importanței legăturilor comerciale dintre cele două țări. Criza economică declanșată în 2008 accelerează reconstrucțiile și rentele energetice, dar toate jocurile de putere camuflată nu pot ascunde următorul fapt: Rusia este surclasată de China, în curând în toate domeniile puterii. Mai mult decât o confruntare militară ipotetică, având Siberia drept miză, trebuie meditat asupra acestui fenomen geopolitic major și la posibilele sale consecințe. Va fi China în măsură să integreze pașnic Siberia orientală și Orientul Îndepărtat rus în aria geoeconomică est-asiatică? O Chină care s-ar erija în „frate mai mare” al Rusiei este de conceput, iar interesele economice bine înțelese ale unora și altora vor fi suficiente pentru a surmonta rănile narcisiste? În prezent, se observă că aria de pertinență a pretențiilor ruse se limitează la spațiul post-sovietic; limitele efective ale „Eurasiei” atât de des invocate sunt cele ale CSI și ale vecinilor săi (Europa centrală, Eurasia de Sud, zona arctică). Dincolo de aceste granițe, slăbiciunile și handicapurile Rusiei acționează în sensul reducerii spațiului de manevră iar gesticulațiile de putere stau mărturie în acest sens.

Un CSI cu geometrie variabilă

Conceptul de passe-partout al Eurasiei conduce în primul rând la CSI, „sindicat al faliților” ce se ocupă de fostele republici sovietice în anii de după „victoria rece” a Vestului asupra blocului comunist. CSI este fon­dat la Minsk pe 8 decembrie 1991 și crearea pripită a acestei instanțe anunță destrămarea iminentă a Rusiei Sovietice. Inițial limitată la Rusia, Ucraina și Belarus, aceasta capătă conturul unei uniuni slave; pe 21 decem­brie anul următor, CSI se lărgește, primind ansamblul republicilor sovietice din Asia Centrală și având drept ambiție formarea unui ansamblu eurasiatic coerent. Parte a comunității baltice, republicile Estonia, Leto­nia și Lituania se mențin prudent la distanță de această organizație post-sovietică. Unii acuză atunci țările bal­tice – victime ale deportărilor și epurărilor din vremea lui Stalin – și „hiperatlantismul” lor, considerat „o boală a copilăriei post-comuniste”. Ca și celelalte națiuni ce compun „Occidentul răpit”, Estonia, Letonia și Litua­nia s-au integrat de atunci în instanțele euro-atlantice, iar atitudinea Moscovei confirmă astăzi neliniștile și așteptările popoarelor aflate în contact sau în apropie­rea imediată a Rusiei.

Numeroși factori centripeți – diaspora rusă, interdependența economică și energetică, interese co­mune de securitate – sunt de ajuns pentru a explica menținerea CSI, chiar fără a menționa ambițiile ruse. În 1993, guvernele statelor membre adoptă o chartă și semnează un acord de principiu pentru formarea unei uniuni economice. În anul următor, aceleași guverne se reunesc la Tașkent pentru a întocmi un pact de securita­te colectivă a CSI (Acordul de la Tașkent, 15 mai 1992). În acest răstimp, pentru a păstra Tadjikistanul deoparte de extinderea haosului afgan, Divizia 201 de infanterie rusă a ocupat pozițiile din zona Pamir. Judecător și par­te implicată, Rusia se plasează într-o poziție de arbitru al conflictelor naționaliste și frontaliere din Caucazul de Sud (Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte) și din Moldova (Transnistria). Unele dintre aceste așa-zise „conflicte înghețate” au revenit de atunci în actualitate. În 1994, președintele Kazahstanului, Nursultan Nazar­baev, propune formarea unei „Uniuni eurasiatice”, dota­te cu o monedă unică și cu o conducere centrală; dipolul ruso-kazah era însărcinat cu trasarea direcției acestei „uniuni” concurente și rivale a Europei în profunzimi­le hinterland-ului eurasiatic. Conform tezelor eurasis­te, „legile” istoriei și geografiei par a da naștere unei entități post-sovietice, unitare și integrate, cadrul al grupării „vecinătății apropiate” în jurul Rusiei.

Anii ce au urmat nu au confirmat așteptările con­ducătorilor ruși și s-a impus recursul la geometria variabilă. Astfel, diverse acorduri și proiecte econo­mice scoase la înaintare de retoricile oficiale nu re­unesc decât o parte dintre statele CSI. Acest lucru este adevărat și pe plan politico-militar, chiar dacă CSI păstrează structuri militare, cu precădere în do­meniul apărării antiaeriene[1]. Reunită la Almatî în februarie 1995, majoritatea membrilor CSI respinge proiectele cele mai ambițioase de integrare militară. În 1999, pactul de securitate colectivă a fost reînnoit, dar Uzbekistanul, Georgia și Azerbaidjanul anunță retragerea din această instanță. Celelalte state mem­bre (Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan) hotărăsc prelungirea acestui pact prin crearea unei organizații cu specific militar. Astfel, pe 25 mai 2001 este fondată la Chișinău (Republica Mol­dova) Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). De atunci, Moscova face eforturi de a promo­va ca organizație eurasiatică de apărare și securitate această modestă structură, eclipsată de Organizația de Cooperare de la Shanghai.

Despre OTSC

OTSC este constituită în mai multe etape. Cu ocazia unei a doua întâlniri a conducătorilor statelor membre la Chișinău, în 2002, aceasta se erijează în organizație regională, pentru a fi în conformitate cu litera dreptu­lui internațional și pentru a stabili o legătură juridică cu ONU. Organismele de conducere (Consiliul Per­manent de Securitate Colectivă și Secretariatul General Permanent) și structurile militare (Comitetul Șefilor de Stat-Major, Statul-Major Unificat, cu sediul la Moscova; Forțele Colective de Intervenție Rapidă, proiect de Forțe de Menținere a Păcii) sunt definite și puse în aplicare între 2003 și 2005. Un „comitet de lucru” pe tema coo­perării dintre OTSC și NATO este fondat, iar Moscova dorește să obțină un parteneriat cu organizația atlanti­că, sub pretextul conducerii de operațiuni comune de luptă împotriva traficului de narcotice în Afganistan și spre a acorda facilități logistice trupelor occidentale angajate pe acest teatru de operațiuni. Comparativ cu proporțiile modeste ale OTSC, obținerea unei parități cu NATO ar constitui o victorie diplomatică deloc ne­glijabilă. În fine, crearea unei Forțe colective antitero­riste, menite să coopereze strâns cu centrul antiterorist al CSI este la ordinea zilei[2].

Organizație de securitate cu vocație eurasiati­că, OTSC a primit din partea membrilor săi diver­se misiuni: apărarea colectivă a statelor membre (suveranitate, independență, integritate teritorială), menținerea păcii, securității și stabilității regionale, lupta împotriva terorismului, contra proliferării ar­melor de distrugere în masă și contra criminalității transnaționale (trafic de ființe umane, imigrație clan­destină, trafic de arme și narcotice). Guvernele state­lor membre s-au pus de acord asupra termenilor unei doctrine de securitate colectivă și s-au angajat mutual la consultații cu privire la stabilirea trupelor străine în aria de competență a OTSC. Prezența militară ameri­cano-occidentală în Afganistan și în diverse baze ale țărilor implicate este aici vizată în ciuda faptului că, repetă diplomații occidentali, Rusia nu are interes să asiste la evacuarea trupelor NATO din regiune îna­inte ca situația politică și militară să se stabilizeze. Ne amintim cum Vladimir Putin, după 11 septembrie, facilitase angajamentul american și buna desfășurare a operațiunii Enduring Freedom. Cel mai adesea, ana­lizele europene minimalizează rolul OTSC, atunci când nu îl ignoră complet.

Este adevărat că această organizație dispune de capacități operaționale limitate. Dintre cele trei gru­pe regionale de forțe planificate ce compun Forța de Reacție Rapidă, doar grupa central-asiatică a fost pusă pe picioare[3]. Componenta terestră a Forței de Reacție Ra­pidă din Asia Centrală, al cărei stat-major are reședința la Bișkek (Kârghâzstan) nu cuprinde decât 4500 per­soane[4], fiecare țară furnizând două batalioane (Rusia și Tadjikistanul câte trei). Componenta aeriană este staționată la baza din Kant (Kârgâzstan), concesionată Rusiei pentru cincisprezece ani, prin contracte de în­chiriere ce se înnoiesc tot la cinci ani. Detașamentul conferit acestei baze este limitat la 200 persoane, iar numărul aeronavelor nu depășește 10 aparate (dintre care cinci avioane de vânătoare). În ciuda efectelor anunțurilor, experții nu au putut constata creșterea puternică a potențialului militar al OTSC. Mijloacele statelor OTSC sunt limitate, eterogene, structurile mi­litare suferă de probleme de finanțare și de pregătire, iar exercițiile comandate în comun sunt de mică anver­gură (luptă antiteroristă și operațiuni împotriva trafi­cului de stupefiante). Pe scurt, OTSC nu poate să se compare cu NATO, din punct de vedere al potențialului de putere și al capacităților organizaționale. Nucleul militar al CSI este lipsit de substanță.

„Copiii teribili” ai CSI

Coerența, implicit existența CSI – redusă la cea mai simplă expresie a sa – este afectată de dorința statelor membre de a-și afirma și consolida independența. Re­feritor la acest fapt, Georgia, Ucraina, dar într-o mai mică măsură și Azerbaidjanul și, o vreme, Moldova, par niște „copii teribili” în ochii Moscovei. Cazul Georgiei, pivot energetic și geopolitic esențial pentru ieșirea din izolare a zonei Mării Caspice, a fost abor­dat anterior. În 1994, la presiunile Rusiei, Georgia a consimțit integrarea în CSI. În acest scop, conducăto­rii ruși ai vremii făcuseră uz de conflictele etnice in­terne ca levier de putere. Războiul din august 2008 și recunoașterea de către Moscova a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud au determinat Tbilisi să se retragă din CSI, decizie aplicată efectiv cu începere din 14 august 2009. De notat. Altă provocare geopolitică pentru Rusia: independența și orientarea occidentală a Ucrainei. Aceasta este o țară cu greutate – mai întinsă decât Franța (607 000 km2) și mai populată decât Po­lonia (47 milioane de locuitori) – care face parte deo­potrivă din Europa Centrală și din Orientul european. Litigiile ruso-ucrainene depășesc sfera energetică, în pofida gravității și repetării conflictelor în acest do­meniu[5]. Numeroși conducători ruși, printre care și Vladimir Putin, pun în discuție chiar existența acestui stat, redus în reprezentările lor geopolitice la statutul de „mica Rusie”. Este cu precădere contestată acorda­rea Crimeii de către Hrușciov în 1959. Cucerită de la Imperiul Otoman sub Ecaterina a II-a, în 1775, această peninsulă este populată în proporție de trei sferturi de etnici ruși și alți rusofoni. Aceasta găzduiește ­­portul Sevastopol, construit în 1783, iar împărțirea flotei Mării Negre, la mijlocul anilor ’90, a provocat importante tensiuni. Odată cu tratatul de prietenie și cooperare din 1997, Rusia și Ucraina au liniștit puțin apele, iar Moscova a obținut închirierea bazei de la Sevastopol pentru 20 ani. În august 2008, blocada navală a Georgiei folosind vase ruse ce țin de această bază a redeschis conflictul. În esență, Moscova se opune integrării depline a Ucrainei în instanțele euroatlantice, iar conducătorii ruși au lăsat să se înțeleagă că ar fi pregătiți să recurgă la forța armată pentru a impune noi frontiere. Simplu exces verbal înainte de culcare?. ­­Ar fi o imprudență să ignorăm aceste cuvinte.

Situația și orientarea Ucrainei determină pe de o parte evoluția Moldovei, ce se confruntă cu separatis­mul Transnistriei pe care conducătorii ruși o susțin pentru a aplica presiuni asupra Chișinăului. Vechea Basarabie este majoritar populată de români, în plan etno-lingvistic, dar numără și o minoritate de limbă rusă, în principal pe malul estic al Nistrului. Atunci c­­ând fosta Republică Sovietică Moldovenească devine independentă, în 1991, lideri ai complexului militaro-industrial sovietic și din KGB se îndreaptă spre aceste populații rusofone pentru a-și fonda propria republică și a proclama independența acestui teritoriu (800 000 locuitori pe 5000 km2). Cât despre găgăuzi, o mino­ritate turcofonă de rit ortodox, aflată la sud-vest de Chișinău, aceștia își formează propria entitate politică (150 000 locuitori pe un teritoriu de 1500 km2). În tim­pul iernii 1991-1992, Transnistria este scena unui răz­boi între forțele moldovene de securitate și separatiștii transnistreni. Sub comanda generalului Lebed, arma­ta a XIV-a rusă îi susține militar pe rebeli. În vara lui 1992 este semnat la Kremlin un acord leonin. Trans­nistriei i se recunoaște dreptul de a adera la Rusia în cazul în care Moldova s-ar alipi României și benefi­ciază de o independență de facto. În decembrie 1992, Moldova aderă la Comunitatea Statelor Independente (CSI) și de atunci Moscova menține o mie de soldați pe poziții. Susținerea acordată lui Igor Smirnov, li­derul secesionist, îi asigură o puternică influență în această zonă strategică. Prezența militară rusă permi­te păzirea Ucrainei și contrabalansează prezența mi­litară a Statelor Unite pe litoralul românesc al Mării Negre și ambițiile Uniunii Europene în vecinătatea sa geografică[6].

Azerbaidjanul este o altă țară-cheie atât pentru proiectele europene de „parteneriat oriental” și de cori­dor energetic meridional (Nabucco), cât și pentru buna inserție a Caucazului de Sud în rețelele de circulație ale globalizării. Din cauza exporturilor sale petroliere și a promisiunilor pe care le oferă teritoriul său pentru gaze naturale (zăcământul Shah Deniz), Azerbaidjanul este uneori comparat cu „petromonarhiile” din Golful Persic. În mijlocul luptelor de influență dintre ruși și occidentali, președintele Ilham Alyev practică o abilă politică de echilibru. Pe plan geostrategic, această po­litică constă în a coopera strâns cu Statele Unite și cu NATO, fără a pune deschis în discuție influența rusă și a CSI. Pe plan energetic, Baku acceptă, pe termen scurt, tranzitarea prin rețelele ruse a unei părți din hidrocar­burile azere (și scoate profit din asta) dar lucrează, pe termen mediu și lung, la întărirea căilor de export către vest (BTC, BTE, Nabucco). La chestiunile și strategiile energetice se adaugă problema Karabahului de Munte, o regiune a Azerbaidjanului care este majoritar populată de armeni. După războiul armeano-azer din 1991-1994, acest teritoriu este sub control armean dar rana este deschisă; în ultimii ani a avut loc o creștere a cheltuie­lilor militare de ambele părți. Rusia este legată militar de Armenia, o țară ce face parte din OTSC, dar susține eforturile diplomatice ale Turciei, care încearc­­ă să pacifice raporturile sale cu Erevanul, păstrând legăturile sale specifice cu Baku. Cancelariile occidentale sunt foarte atente la această chestiune. Situația este cu atât mai sensibilă cu cât legăturile terestre dintre Rusia și bazele militare de care dispune în Armenia, traversând teritoriul georgian, sunt de acum înainte tăiate. Pe plan logistic, proviziile pot tranzita Azerbaidjanul, dar Baku, precum și Ankara, într-un gest de solidaritate etnică cu „republica soră” și-a închis frontiera cu Armenia.

O „NATO” centrat pe Rusia?

Georgia, Ucraina, Azerbaidjanul și Moldova în­cearcă să-și conjuge interesele prin constituirea, încă din 1996, a GUAM. Între 1999 și 2005, GUAM include și Uzbekistanul și instanța mai primește un „U” în de­numire. În opoziție cu doctrina „vecinătății apropiate”, obiectivul GUAM este de a consolida independența și suveranitatea statelor sale membre în raport cu Rusia, busculată de emergența acestei alte „Eurasii” bazate pe vecinii săi occidentali și sud-vestici. Totuși, inițiativa nu trece dincolo de variațiile diplomatice și energetice. Statele Unite susțin aceste eforturi, dar numeroase țări ale Uniunii Europene, concomitent cu parteneriatele lor cu Moscova, neglijează această instanță. „Revoluțiile colorate” (Georgia în 2003 și Ucraina în 2004) și noile dispoziții ale guvernului moldovean conduc la un nou avânt. Bucureștiul susține aceste eforturi în favoarea unei mai mari autonomii regionale; ales președinte în decembrie 2004, Traian Băsescu promovează o mare strategie centrată pe Marea Neagră. Reunite pe 21-22 aprilie 2005 la Chișinău (Moldova), țările membre GUUAM exprimă dorința lor comună de a securiza Marea Neagră și de a o transforma într-o „nouă Me­diterană”, dar nu reușesc să realizeze un program politic în acest sens. În plus, președintele Uzbekistanului, Islom Karimov, este absent. El se îndoiește de „revoluțiile colorate” și menajează Moscova; brutala represiune a revoltei din Andijon în mai 2005 accele­rează retragerea uzbecă. În anul următor, summitul de la Kiev (22-23 mai 2006) nu este mai concludent.

Dinspre partea lor, conducătorii ruși nu sunt inac­tivi și încearcă să transforme OTSC (Organizația Tra­tatului de Securitate Colectivă) într-un bloc militar. Conform planurilor ruse de la începutul anului 2009, Manas ar trebui să treacă sub controlul unei OTSC transformate imediat într-un fel de NATO ruso-asia­tic, soldații ruși preluând ștafeta de la americani și de la aliații lor. Triumfalist, Dmitri Rogozin anticipa o derută occidentală în Afganistan și situează Rusia în poziția de alternativă geopolitică: „Autoritățile kârgâ­ze sunt îndreptățite să se gândească la faptul că baza de la Manas ar fi mai utilă forței rapide (prevăzute în cadrul OTSC) decât unor trupe străine care nu respectă suveranitatea țării, explică el. Eșecul american în Afganistan constituie o gravă amenințare pentru țările din regiune. Acțiunile militare care produc pagube în rândul populației civile afgane nu fac altceva decât să slăbească tabăra anti-talibanilor.”[7] De fapt, Moscova ia în considerare întărirea cooperării militare regiona­le în schimbul ajutorului financiar distribuit cu ocazia reuniunilor țărilor membre ale OTSC, la Moscova, pe 4 februarie. A doua zi chiar este anunțată punerea pe picioare a unui „corp de reacție operațional” de 10 000 oameni, sub comandament rus, dintre care o parte ar rezida la Manas. Belarusul acceptă de asemenea pu­nerea în aplicare a unei apărări antiaeriene conjugate cu Rusia, soclu al unui sistem comun al OTSC, de la frontierele orientale ale NATO până la cele ale Chinei, cu un centru de control unic în Rusia. Aceste inițiative militare sunt menite să formeze nucleul spațiului post-sovietic, garant al stabilității în Asia Centrală și să ri­­valizeze în perspectivă cu structurile NATO. „Vor fi niște unități redutabile” afirmă hotărât Dmitri Medvedev, „potențialul lor de luptă va fi comparabil cu forțele similare din NATO.”

Acest discurs este cu mult mai clar și mai veri­dic decât cel rostit pe tema bunăvoinței ruse față de NATO în Afganistan. Totuși, evenimentele au ară­tat dificultățile întâlnite de Rusia în proiectul său de transformare a OTSC într-o „NATO ruso-asiatică”. Organizat la Moscova, summitul de pe 14 iunie 2009 nu a fost la înălțimea așteptărilor Kremlinului. Angajat într-un conflict comercial și financiar cu vecinul său, președintele belarus a refuzat să participe la summit și să ratifice documentul final asupra fondării unui corp de reacție operațional[8]. Anticipând o posibilă lovitu­ră de forță a Rusiei, Alexandr Lukașenko amenință Kremlinul cu „o nouă Cecenie” în cazul unei agresiuni externe. Întorcând spatele proiectului de uniune Ru­sia-Belarus, lansat în 1996, el își arată interesul pentru „parteneriatul oriental” al Uniunii Europene. Cu oca­zia acestui summit, Islam Karimov se ferește de orice opoziție deschisă dar pune în aplicare tactici de ocolire și pune o serie de condiții care golesc de sens proiectul unui corp de reacție operațional unificat (participare după caz, acord sistematic al parlamentelor naționale etc.). La „reaua-voință” a unora se adaugă jocul ambiguu al Kârgâzstanului în ceea ce privește baza de la Manas, punct geostrategic esențial pentru operațiunile din Af­ganistan. După ce a solicitat plecarea soldaților ameri­cani și a aliaților acestora, Kurmanbek Bakiev lovește Rusia pe la spate. Pe 22 iunie 2009, Statele Unite și Kârgâzstanul ajung la un acord ce autorizează menținerea trupelor occidentale, baza aeriană fiind de acum calificată drept „centru de tranzit”, mijlocind dublarea sumelor virate către Kârgâzstan (150 milioane de dolari anual) și negocierea unui parteneriat extins între cele două țări[9]. În concluzie, pretențiile Moscovei sunt contracarate până în vecinătatea cea mai apropiată pe care o reprezintă Asia Centrală, iar OTSC nu este transformată într-o NATO ruso-asiatică. Sigla poate totuși folosi drept acoperire a unei intervenții armate în una dintre țările membre.

„Străini” mai mult sau mai puțin apropiați

Nimic nu este definitiv jucat și inconvenientele spațiului post-sovietic nu vor conduce Rusia la o formă mai înțeleaptă de geoeconomie, axată pe dezvoltarea pe termen lung și pe instaurarea de relații de bună în­vecinare. Imperiul țarist, apoi Rusia Sovietică au tre­cut prin alte încercări și provocări istorice înainte de a triumfa; toate câștigurile din trecut trebuie recâștigate și o mare parte dintre ruși par sincer convinși că impe­riul va sfârși prin a reveni la vârf. Activismul diploma­tic și strategic rus este observabil în perspectiva asu­pra spațiului post-sovietic, în sudul eurasiatic, vizavi de Turcia. Importanța acestei țări în calitate de punte energetică, în imediata apropiere a marii „elipse stra­tegice” – de la Marea Caspică până la Golful Persic – o zonă ce reprezintă aproape trei sferturi din rezervele mondiale de hidrocarburi, a fost anterior subliniată. Conductele ce traversează teritoriul turc în direcția Azerbaidjanului sunt esențiale pentru diversificarea și securitatea aprovizionărilor europene. Această țară și-a dezvoltat legăturile energetice cu Rusia – materia­lizare prin gazoductul Blue Stream – ce asigură două treimi din consumul național de gaz (este în discuții și un Blue Stream 2). O parte a petrolului rus ar putea astfel să se scurgă de la Samsun la Ceyhan, „Rotterdamul patriei”, pe malul oriental al Mediteranei (spre Israel și India). În fine, guvernul Erdogan face eforturi pentru a asocia Rusia la proiectul Nabucco, rămânând­ implicată și în proiectul rival, South Stream (conform acordurilor ruso-turce din 6 august 2009).

Conexiunile ruso-turce sunt de asemenea diplo­matice, distanțarea guvernului Erdogan față de poli­tica americană după criza irakiană fiind însoțită de exprimarea dorinței de a întări legăturile cu vecinii Turciei. Așa-zisa doctrină de „adâncime strategică” a lui Ahmet Davutoglu, actualul ministru al afacerilor externe, este în rezonanță cu imaginile mișcării eura­siste ruse – Aleksandr Dughin fiind explicit în această privință – și cu diplomația multivectorială a Moscovei, ce susține proiectul turc de sistem regional de securita­te (o platformă caucaziană). Ne vine greu să credem că Ankara va sacrifica strânsa sa relație cu Statele Unite și NATO pe altarul eurasismului, cu atât mai mult cu cât ruptura status quo-ului din Caucazul de Sud nu prevestește nimic bun. Totuși, istoria se desfășoară prin rupturi succesive și impune prudență și vigilență.

Rusia se arată activă și în Oceanul Arctic, la fron­tierele sale septentrionale; gestul de a înfige un drapel la Polul Nord, la 4000 metri adâncime, atestă ambițiile ruse pe acest front diplomatico-strategic și tehnico-eco­nomic (exploatarea resurselor din zona arctică presu­pune un debușeu financiar și de tehnologie). În rea­litate, Rusia este o putere a Marelui Nord încă de la fondarea orașului Arhangelsk, la Marea Albă, în 1584. Ea dispune în zonă de un port dezghețat tot timpul anului, Murmansk, și exploatează deja o parte din re­sursele și potențialul zonei arctice: „Calea Nordului”, zăcămintele de gaz de la Ștokman (Marea Barents și Kara), precum și siturile miniere de la Vorkuta și No­rilsk. În cadrul instanțelor internaționale, Moscova impune admiterea dorsalei Lomonosov ca prelungire a platformei continentale siberiene, ceea ce ar autoriza extinderea zonelor economice exclusive ruse. Terito­riile revendicate acoperă 1,2 milioane de km2 și conțin enorme resurse energetice; acestea ar reprezenta, con­form unor estimări variabile, între un sfert și o trei­me din rezervele mondiale de hidrocarburi. Aceste revendicări ar plasa Rusia într-o poziție de rivalitate față de Canada, Statele Unite, Danemarca și Norvegia, toate acestea aparținând NATO. De aceea, declarația summitului de la Strasbourg-Kehl, din 4 aprilie 2009, menționează această scenă geopolitică[10].

Ajungem în sfârșit la orizonturi mai îndepărtate: Africa, America Latină și Caraibele. Ar fi exagerat să considerăm continentul african ca fiind, parțial sau in­tegral, un spațiu de confruntare între ruși și occiden­tali. Prezența rusă în aceste zone este mult mai puțin importantă decât ceea a occidentalilor, care se află în concurență între ei, sau decât aceea a chinezilor care se erijează în challengeri. În anii ce au urmat destrămării URSS, relațiile cu țările africane s-au dezagregat, iar zonele ruse de influență s-au restrâns. În iunie 2009, turneul diplomatic al lui Dmitri Medvedev, însoțit de numeroși oameni de afaceri și de reprezentanți ai ma­rilor grupuri naționale, stă mărturie pentru interesul înnoit al Rusiei pentru continentul african[11]. Dacă tre­cerea prin Egipt se explică parțial prin dorința rușilor de a organiza o conferință internațională pe tema Ori­entului Mijlociu, geografia acestui turneu evidențiază înainte de toate o diplomație a energiei și a materiilor prime, cu mize strategice ireductibile la dimensiunea lor comercială. Gazprom are planuri referitoare la re­sursele de hidrocarburi din Nigeria, fapt ce nu poate fi ignorat de către europeni, parțial dependenți de Golful Guineea pe plan energetic. Un acord a fost încheiat cu compania națională nigeriană (Nigerian National Petroleum Corporation) și Gazprom a anunțat construcția unui gazoduct ce ar fi punctul de plecare al unei legături transsahariene, până la malurile Mării Mediterane. Rusia propune totodată țărilor vizitate construcția de centrale atomice. De altfel, legăturile problematice pe care le cultivă cu regimuri-paria (Sudan) și complezența față de tirani locali (Robert Mugabe, în Zimbabwe) contrastează cu practicile guvernelor occidentale care, fie ce o fi, fac eforturi spre a respecta normele de conduită (vigilența ONG-urilor și ­­­­­­a societăților civile le constrâng în acest sens).

Dorința rusă de a repune piciorul în America la­tină are o însemnătate aparte, deși în realitate rolul strategic ar fi limitat. Precum în vremea lui Hrușciov, legăturile cu Cuba sunt reactivate – un centru spațial rus ar trebui să fie construit pe insulă și Moscova ar putea moderniza flota aeriană cubaneză – dar mare­le confrate în regiune, răsfățat în mod deosebit, este Hugo Chavez, președintele Venezuelei, ale cărui orien­tări autoritare sunt vădit confirmate. Cooperarea mili­tară depășește vânzarea de arme ruse – de altfel foarte importante, prin vânzarea de puști Kalașnikov dar și de avioane de vânătoare și de blindate –, astfel fiind organizate manevre comune (cu flote de avioane și de nave ruse) în Caraibe (noiembrie 2008). Cooperarea este de asemenea pe plan energetic, cele două țări con­stituind un consorțiu petrolier. Moscova și Caracas afirmă acest lucru în comunicatele lor comune: scopul este de a forma o „contrapondere solidă a influenței americane”. În aceeași zonă, Nicaragua – condusă de sandinistul Daniel Ortega – este de asemenea vizată de diplomația rusă. Rațiunile economice și strategice ale acestui angajament al Rusiei, la o distanță atât de mare de bazele sale, deci cu mijloace de acțiune atât de reduse, îi lasă sceptici pe observatori. Această prezență multiformă are meritul de a evidenția tropismul „gue­varist” al Rusiei. În timp ce continuă să se apere de asemenea acuzații, Rusia revine la înclinațiile din tim­pul Războiului Rece; negațiile sunt prea sistematice pentru a nu fi suspecte.


[1] Structurile de securitate ale CSI și cele ale Rusiei nu sunt mereu distincte, ad-hocul fiind dominant.

[2] Centrul antiterorist al CSI este situat la Moscova, cu o anexă re­gională la Bișkek (Kârgâzstan), iar cel al OTSC este la Tașkent (Uzbekistan). Tașkentul găzduiește de asemenea un centru de coordonare a luptei împotriva traficului de narcotice, cu o anexă la Dușanbe (Tadjikistan).

[3] Aceste trei grupuri regionale sunt destinate intervenției în trei direcții strategice: spre vest (Europa), spre sud (Caucazul de Sud) și spre sud-est (Asia Centrală). Forțele ruse staționate în Abhazia (Georgia) și Armenia se află acolo sub egida OTSC.

[4] Aceste unități sunt specializate în lupta de munte, având ca mi­siune principală eradicarea grupurilor armate islamiste.

[5] Să reamintim faptul că 80% din volumul de gaz rus exportat spre Europa tranzitează Ucraina. South Stream ar permite ocolirea acestui stat și reducerea valorii sale strategice.

[6] În timpul revoltelor de la Chișinău de după alegerile legislative din primăvara anului 2009, Rusia a acuzat public România de in­strumentarea unei lovituri de stat și a interpelat brutal instanțele de la Bruxelles. Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a pierdut alegerile legi­slative din iulie 2009.

[7] TV-Vesti, 4 februarie 2009.

[8] Constituția Belarusului interzice trimiterea forțelor armate în exterior, iar Alexandre Lukașenko exclude orice revizuire a legii fundamentale.

[9] Drept contralovitură, vecinul uzbec se simte din acest moment în­curajat să reia legăturile cu Statele Unite și să întărească baza de la Termez, alt punct-cheie al aprovizionării forțelor NATO din Afganistan.

[10] Cf. Articolului 60 al acestei declarații: „Progresele în Marele Nord provoacă o atenție sporită la nivel internațional. Ne felicităm pentru inițiativa Islandei de a găzdui un seminar al NATO ce i-a determinat pe aliați să se preocupe și ei de dezvoltarea Marelui Nord, în sensul siguranței și a securității, prin prisma schimbări­lor climatice.”

[11] Acest turneu l-a purtat pe președintele rus în Egipt, Namibia și Angola. În 2006, Vladimir Putin se mulțumise doar cu o vizită modestă în Maroc și în Africa de Sud.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.