Prezentăm mai jos câteva fragmente din fascinantele reportaje ale lui Geo Bogza despre Roșia Montana. Acestea descriu în mod sugestiv brutalitatea vieții de miner în perioada interbelică în minele de aur din localitate. Aceste fragmente oferă o perspectivă istorică a exploatării miniere de acolo, și a “tragediei cu tradiție” – cum o numește Bogza – reprezentată de tentația aurului ascuns în acei munți.
La ora cinci dimineața, când întunericul de iarnă mai apasă peste munți, greoi și compact, peisajul fantastic al Roșiei Montane începe să se anime. De peste creste, dintre crăpăturile munților, din văgăuni laterale, încep să apară primele felinare ale minerilor. După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal spre gura minei, alții
dimpotrivă au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. De la stânga, de la dreapta, din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile, merg în toate sensurile, coboară, urcă, după cum o cere drumul lor în lungul munților, ocolind stâncile, ținându-se de buza prăpăstiilor. Sute de felinare apar pe rând, în cele mai neașteptate puncte ale întunericului. Pământ orizontal nu există aici…
Așa sunt minerii: fiecare cu un felinar în mână. Din tot ce au la ei, atunci când pătrund în fundul pământului, plămâni, sănătate, vigoare în mușchi, ei nu se mai întorc afară decât cu felinarul. Și atunci când coboară pentru ultima oară, de data aceasta nu să mai caute aur, ci pentru odihna de veci, în ultimă clipă tovarășii îi aruncă în groapă, peste coșciug, felinarul de o viață întreagă. Și în gând îi spun: noroc bun…
În fundurile adânci ale minelor, oamenii orbecăiesc prin galerii subțiri și întortocheate, fiecare în galeria lui, în văgăuna lui plină de întuneric, bătând cu ciocanul în stâncă, punând dinamită, explozie, și din nou aplecat peste daltă, bătând cu ciocanul, înaintând tot mai adânc. Când se întâlnesc la o răscruce de galerie, nu se văd, se simt numai ca niște cârtițe, orbecăind în întuneric, își strigă altuia noroc bun și din nou se apleacă peste daltă, sfredelind, înaintând, târându-se pe burtă pe sub stânci enorme, tot mai adânc în fundurile negre ale pământului…
Pe timp de iarnă, minerii de la mina statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după-amiaza. Ceilalți care lucrează la mine particulare sau pe cont propriu, n-o văd niciodată. Dintre aceștia sunt mulți la Roșia Montana. EI lucrează minele în dijmă, așa cum țăranii lipsiți de pământ lucrau câmpul proprietarului. Sunt oamenii cei mai săraci din sat și proprietarii de mine le dau voie să pătrundă înăuntru și să scoată minereu, oprindu-și, din zece măsuri, două. În alte părți sunt ingineri în permanență, studiind terenul, prevenind pe cât se poate accidentele; în alte părți sunt motoare, instalații electrice, vagonete; la Roșia Montana, în minele de care a fost vorba, nu sunt decât oameni în mână cu un ciocan și o daltă. Nici un fel de instalație. O poartă de lemn la gura minei și atât.
Oamenii pătrund înăuntrul acestor haotice scorburi, de pe tavanul cărora plouă cu stânci, neînarmați, nepreveniți, neapărați de nimic. Sacul în spinare, felinarul în mână, patronal de dinamită în buzunar și băieșul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de aur! Nici dracul, dacă ar fi răpit un înger din cer și ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăștie și să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine…
[Roșia Montana] E o localitate fantastică, înconjurată de munți convulsionați, înăuntrul cărora oamenii sfredelesc, fără încetare, de două mii de ani, de pe vremea romanilor. Azi, munții aceștia sunt ca niște bureți aproape, într-atât au fost de ciuruiți. Aur a mai rămas puțin. Și descendenții unui neam care timp de două mii de ani n-a făcut altceva îl caută cu deznădejde, coborând tot mai adânc în fundul pământului. Cu un felinar, cu un ciocan și un cartuș de dinamită. Isprava lor nu e mai mică decât a acelor oameni oceanici care coboară printre rechini în fundul mării, după perle, cu un singur cuțit în mână…
Nimeni nu are voie să se apropie de grota în care au avut loc exploziile. Întoarcerile la locul dezastrului se fac cu multă precauțiune. Nu pentru că ar mai fi vreun pericol, ci pentru că printre stâncile sfărâmate se pot găsi bucăți de aur. Un infinit număr de măsuri sunt luate ca aurul să nu poată fi furat. Nimeni nu are voie să se întoarcă. Timp de o oră, până ce se mai răspândește fumul de dinamită, oamenii rămân pe loc, în grota în care s-au adăpostit. Întinși pe jos, își odihnesc oasele de munca grea de până atunci.
Unii scot din traistă o bucată de pâine și o sticlă cu lapte. Nu toți scot sticle cu lapte…Unul rodea o coajă de pâine veche și bea dintr-o sticlă un lichid incolor, tulbure, care părea să fie țuică. Bea cu poftă și din cale afară de multă. Mă uitam la el și așteptam din clipă în clipă să-l aud cântând. Dar omul a băut toată sticla și n-a cântat, a rămas mai departe calm și trist, cu mâinile murdare de praf de piatră.
În sticlă fusese zeamă de castraveți, hrana lui de fiecare zi, după ce a sfredelit, cu dalta și ciocanul, un metru și jumătate în stânca tare de riolită. Zeamă de castraveți, bucăți de mămăligă, coji de pâine uscată și fum negru de dinamită, iată hrana căutătorilor de aur din Munții Apuseni. Aceasta, și alte câteva lucruri, explică îndeajuns de ce acestor mineri le e absolut imposibil să se abțină de a fura aur, atunci când mâinile lor obosite și însângerate îl descoperă în fundul pământului, între crăpăturile stâncilor plesnite de dinamită…
Dar nimeni nu are voie să se întoarcă acolo. Dezghiocat dintre stânci, aurul așteaptă acolo pe jos, lucru prețios împrăștiat, ca niște creieri de om în urma unei catastrofe de cale ferată. Aurul așteaptă. Într-un târziu, oamenii se îndreaptă spre el, numai oamenii de încredre, în frunte cu inginerul, cu conducătorul și cu supraveghetorii. În grotă fumul s-a mai răspândit, dar miroase încă destul de puternic a dinamită…
Dualitatea e pârghia cea mai importantă în controlul minei, în ceea ce privește furtul de aur. Ea se reazămâ, în bună parte, pe cunoașterea caracterului omenesc. Doi oameni, dacă vor participa la un fapt interzis, se vor teme unul de altul, ca dușmănindu-se vreodată, unul va denunța. De aceea, nici nu se concepe în mina că un om ar putea merge singur, prin galerii, de capul lui. Întotdeauna, chiar și pentru cel mai neînsemnat lucru, trebuie să fie doi…
Oamenii au coborât aici pe când era încă întuneric deplin. Au sfredelit ore întregi în piatră, s-au târât ca niște cârtițe prin galerii strâmte, pline de beznă și umezeală. Bocancii lor sunt scorțoși, hainele groase, pline cu petice. Mâinile umflate, crăpate, pietrificate. Și obrajii la fel de culoare pietrei, aspre, tari, imobile. Către ora două se pregătesc de ieșire. Se adună cu toții în dreptul puțului și încep să urce scările așezate vertical. Patru sute de oameni, înșirați unul după altul, spre soare, spre lumină. Urcă drept în sus, vertical, așa cum urcă arborii spre cer. După ce au sfredelit o zi în stâncă, e un tur de forță, de neînchipuit. Un tur de forță plătit din belșug cu distrugerea plămânilor și cu sudoare de sânge…
La Roșia Montana, fantasticul e concentrat și violent, nicio bucată de pământ nu-i permite imaginației să o întreacă. Natura a mers ea însăși până la cea mai îndepărtată limită. Liniile peisajului, culoarea munților, totul e neobișnuit, straniu. Natura e aici violentă și exaltată.
Fragmente extrase din Geo Bogza, Țări de piatră, de foc și de pământ. Editura Litera, 2011.