Pentru cine contează hala Matache?

Alexandru Bălăşescu a inventat un nou gen literar: articolul de răspuns la comentariu, în locul mai tradiţionalului comentariu la articol. Deşi o astfel de strategie poate avea virtuţile sale, în acest caz acestea par că lipsesc. În primă fază, Alexandru Bălăşescu ne promite o „informare comprehensivă” în legătură cu resorturile acţiunii de la hala Matache în legătură cu care câteva comentarii au exprimat rezerve. Tot ce aflăm însă este că trebuie să citim 67 de pagini ale unui document adiacent din care ar rezulta pentru ce luptă cei care se opun demolării halei. Le-am citit şi, surpriză, nu rezultă. Documentul, altfel util, exprimă schematic nişte principii generale de urbanism european contemporan (în esenţă, înlocuirea marilor construcţii ce favorizează traficul de maşini, cu dezvoltarea transportului în comun şi a celui pedestru) despre care autorii cred că ar trebui să ghideze şi modificările urbane bucureştene. Nu se spune însă nimic despre cum aceste principii ar putea fi puse în practică în contextul local, de către cine, cu ce fonduri şi mai ales cu ce eficacitate. Altfel spus, textul propus spre lectură nu reprezintă o viziune alternativă fundamentată pe studii concrete, nu este un policy paper aşa cum se lasă de înţeles, ci mai degrabă o probă de wishful thinking autohton în raport cu nişte principii generale[1].

Din acest punct încă neelucidat al planurilor şi motivelor, autorul sare la capitolul „ideologie”, admonestându-i pe cei vizaţi de „vână post-marxistă”, de atitudini „anti-dreapta”, de purtarea unor „ochelari ideologici”, şi în general de o atitudine partizană ce i-ar împiedica să vadă valenţele unei mişcări transideologice şi patrimoniale, eventual chiar grass-roots. Cu riscul de a întări eticheta de „elitism de stânga” pe care Alexandru Bălăşescu o propune în suita de caracterizări descrise mai sus, cred că înainte de a intra atât de brutal pe tărâmul ideologiilor, ar fi necesară puţină rigoare terminologică. Astfel, nu înţeleg aplicarea etichetei de „post-marxism” de către cineva care argumentează tocmai în favoarea alianţelor conjuncturale şi termporare pentru atingerea unor scopuri particulare, la fel cum nu înţeleg de când acţiunea de stradă a devenit neutră ideologic. În fine, textul se doreşte o invitaţie destul de curioasă la dialog; curioasă pentru că este precedată de presupunerea că reacţiile care l-au supărat pe autor ar fi venite din „antipatii personale transformate în lupte ideologice de fond”, dacă nu chiar din ceva invidie pentru neparticiparea la evenimentul aflat în discuţie. Surprinzător, totuşi, pentru un text care argumentează împotriva etichetărilor de orice fel.

Acum, nu vreau să denigrez munca de mobilizare şi acţiune a nimănui, la fel cum nu vreau să mă erijez în observator omniscient, capabil să spună cu exactitate care acţiuni şi cauze sunt bune şi care nu. Dar la fel de bine nu sunt obligat să accept mesmerizat narcisismul şi lecţiile de civism ale unor protestatari de weekend care apar la faţa locului doar o dată cu buldozerele şi cu camerele de filmat ale televiziunilor. N-am participat la protestul din faţa halei Matache pentru că, după mine, acesta reprezintă parte din problemă şi nici decum o soluţie. În plus, am fost amuzat de nota ironică involuntară ce a însoţit această manifestare: ong-işti, artişti şi intelectuali, în principal middle class, deghizaţi ca turişti care au venit să facă poze în cartier, precum într-o plimbare. Dacă conceptul de „slum tourism” este mai puţin cunoscut, actualizarea sa în acest context a fost pe cât de involuntară pe atât de comică. Altfel spus, înainte să invocăm ideologia ca pe ceva nociv ar trebui să observăm mai degrabă cum aceasta structurează însăşi modalităţile de articulare ale propriilor acţiuni, inclusiv, sau mai ales, pe cele de stradă. Nu am absolut nimic împotriva acţiunilor clasei de mijloc autohtone, despre care Alexandru Bălăşescu crede că reprezintă noua forţă revoluţionară. Însă ar trebui recunoscute ca atare, cu tot cu presupoziţiile şi limitările lor. Una dintre acestea este fetişismul acţiunii de stradă şi şantajul implicit presupus de acesta. Alexandru Bălăşescu reproşează: n-aţi fost în stradă, nu ştiţi despre ce vorbiţi, acţiunea de stradă e foarte importantă comparativ cu discuţiile fine de la Teatrul Naţional, să acţionăm acum, în loc să ne complacem în poziţii elitiste. Fără să insist asupra acestei dihotomii eronate şi a anti-intelectualismului său implicit, nu pot să nu observ doar cum această poziţie reiterează, a câta oară, aceeaşi obsesie a burgheziei locale de a „ieşi în stradă”, de „a merge prin cartiere”. Altfel spus, să facem ceva tocmai pentru a nu face nimic, sau şi mai precis, pentru că nu am făcut nimic –în acest caz ca şi în altele, până să apară buldozerele şi televiziunea. Reacţia imediată şi emoţională a lui Alexandru Bălăşescu la câteva rânduri de comentariu mă face să cred că există această teamă: teama că în spatele acţiunilor de acest tip este un mare vid care trebuie ascuns. Dar cum am fost invitat la dialog pe acest subiect aş dori să sugerez câteva teme de discuţie pentru a ieşi din sfera aceasta narcisistic-burgheză despre cine e cel mai revoluţionar din ţară.

Cine lipseşte din fotografie?

Cum toată focalizarea aparatelor de fotografiat s-a mutat de la clădirea de patrimoniu la protestatari şi invers[2], în poză n-au mai intrat exact locuitorii zonei, decât poate ca accesoriu exotic. Şi nu întâmplător au fost lăsaţi deoparte, pentru că ar fi stricat fotografia idilică şi nostalgică a Bucureştiului interbelic şi a cartierului tradiţional-organic. Altfel spus, e mult mai simplă fantasmarea în legătură cu clădirile de patrimoniu şi prezervarea zonelor istorice ale Bucureştiului decât încercarea efectivă de a vedea şi înţelege realitatea de zi cu zi contemporană a zonei. Deşi timp de mai bine de 20 de ani zona în care se află şi hala Matache trece printr-un proces accelerat de degradare, nimeni nu a suflat o vorbă până când primaria nu a început demolările pentru tronsonul Buzeşti-Uranus. Astfel, întreaga zonă, la fel ca alte zone similare populate de clasele de jos, a rămas complet invizibilă pentru ochiul activist middle class, iar atunci când a fost descoperită, descoperirea s-a făcut sub o formă patrimonială: adică, principala preocupare a fost soarta unor clădiri considerate de patrimoniu şi, din nou, nu viaţa efectivă a oamenilor concreţi care locuiesc acolo. Iar viaţa în zona respectivă este efectiv atroce pentru locuitorii de acolo. Condiţiile în care locuiesc cele mai multe familii din zonă sunt cumplite: fără curent electric, fără apă curentă, cu încălzire pe bază de lemne şi în camere mult prea mici şi pline de igrasie. Unul dintre motive pentru această stare de lucruri este chiar caracterul de patrimoniu al unor clădiri care îngreunează şi descurajează renovările majore. Multe clădiri au proprietate incertă ceea ce împiedică posibilitatea unor investiţii şi recondiţionări mai ample, iar cei care sunt proprietari fie nu au veniturile necesare pentru investiţii fie, din diverse motive, nu le consideră oportune. Dezinteresul pentru zonă se poate explica şi prin faptul că este considerată a fi o zonă dominată de romi (deşi populaţia este mult mai eterogenă şi în general foarte săracă), deci prin urmare neintegrabilă şi nefrecventabilă. În cadrul acestor coordonate, viaţa socială a cartierului are poate farmecul ei, dar privită de la distanţă. Este rizibil, dacă nu ar fi trist, cum se deplânge dispariţia pieţei Matache şi transformarea acesteia în mall alimentar. Sigur, acest aspect merită analizat. Dar ar fi bine de aflat că locuitorii din zona pieţei Matache folosesc această piaţa doar conjunctural, mare parte din cumpărături fiind făcute la Carrefour Orhideea (linia de autobuz 133 făcând acest lucru posibil) deoarece multe produse sunt mai ieftine în timp ce altele nu sunt disponibile în jurul pieţei Matache. Este foarte frumos gândul de a face cumpărături în piaţă (aşa cum descrie şi documentul de 67 de pagini indicat de Bălăşescu) dar poate că în anumite contexte chiar şi acesta devine un lux. Activităţile economice din zonă sunt de asemenea elocvente pentru viaţa oamenilor: shaormăriile, care reprezintă adevărate puncte de socializare, micile chioşcurile de ţigări şi bere, un magazin de vin, case de pariuri sportive, mici ateliere de reparat (de la pantofi la televizoare), covrigării, o cantină cu preţuri mici –adică exact acele activităţi menite să susţină o populaţie ce trăieşte mai mult decât precar. Nu este absolut jignitor atunci să vobeşti despre „trăsătura organică a cartierului”, despre tradiţiile vechi ale locului, etc, aşa cum am tot auzit până la saţietate în cadrul discursului patrimonialist? Nu e aberant să le spui acestor oameni că zona în care locuiesc ar trebui să rămână neschimbată pentru că e de patrimoniu? Sau idealul ar fi ca zona să rămână, dar să dispară oamenii, elementele concrete şi vii care perturbă realizarea fantasmei interbelice?

Nu vreau să sugerez prin asta că aş fi învreun fel de acord cu proiectul primăriei de a crea acolo un bulevard şi de a deschide astfel zona speculaţiilor imobilare de mare calibru. În fapt primăria nu rezolvă în nici un fel problemele zonei ci pur şi simplu le escamotează brutal. Proiectul de lărgire a bulevardului este, din toate punctele de vedere, o catastrofă, bazat pe o gândire retrogradă de încurajare a traficului, înţesat cu ilegalităţi şi determinat de interese economice particulare şi în general oculte. La acest punct cred că există un consens larg. Însă trebuie spus că declanşarea acestui proiect a reprezentat o formă de salvare pentru o parte dintre oamenii zonei, conform propriilor mărturii: mutarea în locuinţe mai salubre pentru cei care locuiau cu chirie, obţinerea de despăgubiri pentru case pe care oricum nu ar le-fi putut vinde, accesul la zone mai bine conectate sau cu mai multe facilităţi. Desigur, lucrurile nu sunt simple nici aici. Modalităţile legale de despăgubire sunt la rândul lor un scandal, care îi defavorizează clar pe cei despăgubiţi (evaluari arbitrare, întârzieri de plată, procese lungi în justiţie etc) şi care crează condiţiile speculaţiilor cu despăgubiri – un proces similar cu ceea ce s-a întâmplat şi în cazul exproprierilor de la pasajul Basarab. Din păcate, tocmai datorită dezinteresului pentru oameni concreţi, şi acest acest aspect este foarte puţin discutat. Cunoaşteţi vreun protest la adresa modificării în 2008 a legii 198/2004 privind exproprierile, în sensul „flexibilizării” acestui proces? Altfel spus, dacă proiectul de modificare a zonei prin expropieri ilegale şi escavator nu este o soluţie (şi nu este), nici cinismul discursului patrimonial-estetic nu va rezolva vreo problemă a celor care chiar locuiesc acolo zi de zi. Care este atunci calea de urmat? Nu am un răspuns clar, atât pentru că nu dispun de toate datele necesare cât şi pentru că nu este treaba mea. Pentru asta există primărie şi alte instituţii ale statului care ar trebui presate să lucreze pentru cetăţeni, nu pentru capital. Astfel, „pelerinajul artistic” din faţa halei Matache a greşit adresa (şi adresantul): nu în piaţă trebuia mers, ci la primărie şi la consiliul local.

Too little, too late

Şi nu sâmbăta trecută, ci cam prin 2000 când în PUG Bucureştiului aprobat în acel an apărea şi această lărgire de bulevard. Sau prin 2006 când s-a aprobat PUZ-ul. Sau prin 2009 când s-au deblocat fondurile pentru proiect. Unde au fost atunci cei 200 de „turişti” de sâmbătă? Unde am fost noi cu toţii? Paradoxul face că şi în acest caz vocea locuitorilor nu s-a auzit. Există petiţii la primărie de prin 2006 în care oameni din zona Matache de exemplu cereau să afle dacă clădirea lor va rămâne sau nu în picioare, să ştie dacă mai are rost să investească în ea (adică să pună gresie, să schimbe calorifere, nu vă gândiţi la alte investiţii), sau să se pregătească de mutare. În cazuri mai dramatice de pe Calea Rahovei din 2006 şi până în prezent locuitorilor unor case din zonă nu li s-a permis racordarea la apă şi căldură pe motiv că acestea urmau să fie demolate. Nu ştiu de nici unul dintre „salvatorii” de astăzi ai Bucureştiului să dea o mână de ajutor acestor locuitori în relaţia cu administraţia, la fel cum nu ştiu de nici un proiect alternativ care să pornească exact de la aceste situaţii concrete. Piste de bicicletă şi străzi pietonale…?

Desigur, multe ong-uri şi mulţi ong-işti au făcut o muncă salutară de a documenta şi denunţa abuzurile şi ilegalităţile proiectului, dar toate au funcţionat mai degrabă ca reacţie decât ca strategie. În plus, multe acţiuni ong-iste au funcţionat efectiv împotriva locuitorilor, deşi pornite din bune intenţii. Astfel, acţiunea de a da în judecată primăria pentru abuzuri cu privire la demolarea unor clădiri de patrimoniu şi suspendarea în acest mod temporară a lucrărilor a fost o calamitate pentru locuitorii zonei aflaţi în situaţii similare celor descrise mai sus. Prelungirea provizoratului în condiţii de trai grele nu este chiar o soluţie pentru nimeni. La fel şi pentru restul locuitorilor din zonă, ale căror case nu sunt demolate, dar care trebuie să trăiască în condiţii de şantier. Vorbiţi cu oricare dintre ei şi o să vă spună acelaşi lucru: s-a făcut prea puţin, prea târziu.

Aceste acţiuni reactive şi făcute sub impulsul momentului dovedesc încă o dată lipsa oricărei strategii sau proiect alternativ. Altfel spus, zona activist-ong-istă locală continuă să funcţioneze pe modelul de „salvare” şi opoziţie, nicidecum constructiv şi „creativ” aşa cum se mai spune. Aceasta nu este o generalizare pripită şi nedreaptă, ci descrierea unei tendinţe evidente. Timp de 20 de ani, apoi timp de 11, nimeni nu pare să fi avut insomnii faţă de zona Buzeşti-Matache-Berzei şi faţă de locuitorii acesteia, adică atunci când încă se mai putea face ceva. Acum când nu se mai poate face nimic, decât poze şi mici jocuri ridicole cu simulări de atac de cord, zona a devenit deodată obiect al acţiunii sociale. Scenariul nu este însă nou, repetându-se până la enervare. Un exemplu foarte similar, şi pe care îl cunosc în mod direct, este desigur istoria „mobilizărilor” civice din jurul pasajului Basarab. Vă amintiţi desigur că şi acel proiect a implicat exproprieri, multe la fel de ilegale şi abuzive ca acestea de la Matache, şi că un număr semnificativ de ong-uri şi activişti s-au implicat în proiect doar atunci când buldozerele erau deja în funcţiune. Mai mult, atenţia s-a centrat şi atunci doar pe elementele cu adevărat lacrimogene –adică pe situaţia celor expropriaţi din zona Orhideea. Nimeni nu părea prea interesat, de exemplu, de soarta locuitorilor de pe Titulescu, de unde începe pasajul, ale căror probleme au rămas secundare, în cel mai bun caz. Pentru aceştia, construcţia pasajului a însemat însă o devalorizare dramatică a propriilor locuinţe. Cine ar plăti preţul pieţei pentru un apartament situat la 4 metri de un pasaj circulat de 40.000 de maşini zilnic? Mai mult, firmele de asigurări ale locuinţei au dublat preţul, zona fiind acum una de risc din cauza construcţiei. Să nu încercaţi să vorbiţi cu aceşti oameni despre ong-işti şi acţiunile lor. Nu numai că în faza premergătoare proiectului au primit foarte puţin ajutor sau deloc din partea ong-iştilor (ajutor necesar pentru scrierea de cereri pe 544, petiţii, participări la întâlnirile de consiliu, ajutor legal, etc), dar imediat ce a devenit clar că proiectul se va construi, au dispărut toţi ong-iştii şi artiştii, foarte activi anterior. Iar locuitorii au rămas să se lupte din nou singuri cu primăria pentru a limita efectele negative ale construcţiei mamut. Acum câteva luni am făcut parte dintr-un grup de iniţiativă al unor cetăţeni din acea zonă care încerca să se asigure că prevederile din proiect de protejare a blocurilor conexe pasajului vor fi respectate. În acest sens a fost contactat unul dintre ong-urile care fusese parte din cadrul protestelor anti-pasaj pentru acces la unele documente. Evident, ong-ul cu pricina a refuzat orice contact şi orice formă de colaborare. Sunt tentat să dau numele acestui ong pentru a începe chiar să discutăm serios (dacă tot există disponibilitate) dar nu cred că trebuie singularizat, ci mai degrabă observat un fenomen mai amplu. Câţi dintre actualii salvatori ai Buzeştilor sau halei Matache, ong-işti, artişti sau intelectuali, vor mai fi acolo şi după ce se va face proiectul, dacă cei mai mulţi tot nu au fost înainte de demararea sa? Pentru că locuitorii au fost şi vor continua să rămână acolo –la fel ca multe dintre problemele lor. Mai mult decât atât, acest tip de inconsistenţă este recunoscut chiar de către mulţi ong-işti, artişti şi activişti. Acum câţiva ani de exemplu, era „la modă” cartierul Rahova pentru diferite proiecte şi intervenţii ong-istice şi artistice. Între timp se pare că Ferentariul (anumite zone desigur) a devenit capul de listă ca atractivitate. Cine va urma după ce se va stinge şi situaţia de la Buzeşti?

Revoluţie conservatoare? Nu mulţumesc

Suprapunerea dintre relaţiile de proprietate (care aşa cum vedem sunt destul de volatile în ciuda discursului dominant legat de „sfinţenia” acestora), rolul şi limitele intervenţiei statului în procesele urbane (agent al gentrificării sau al modernizării şi incluziunii) şi relaţiile capitaliste (în sens larg) care structurează restul relaţiilor sociale pare a fi exact nodul ideologic şi practic care rămâne în continuare neadresat de opozanţii proiectului primăriei cât şi, mai ales, de discursul patrimonial „salvator”. Astfel s-ar părea că avem nevoie nu de mai puţină ideologie şi de discuţii teoretice la Teatrul Naţional (sau aiurea), ci din contră. Alianţa stânga-dreapta din jurul acestui proiect a fost salutată ca un succes de mobilizare transideologic. Înainte să desfacem victorioşi sticla de şampanie şi să păşim voioşi pragul post-ideologiei şi al acţiunilor pragmatice, ar merita poate să ne întrebăm, din curiozitate măcar, cam care ar fi conţinutul acestui pact. Care sunt ideile vehiculate acolo: egalitate? Condiţii de viaţă decente pentru toţi cetăţenii oraşului? Acces general la utilităţi de bază, precum apă şi căldură? Acces la locuri de muncă decente care să anuleze situaţia de precaritatea patentă? Reaproprierea instituţiilor locale pentru a lucra în favoarea cetăţenilor? Sau poate ceva mai general: care sunt garanţiile şi limitele proprietăţii private? Dar ale intervenţiei statului? Doar clădirile de patrimoniu trebuie protejate şi salvate în timp ce restul pot să dispară, sau orice casă este importantă pentru că reprezintă o lume şi o istorie pentru locuitorii ei? Cum ar trebui făcută modernizarea unui oraş? Exproprierile sunt rele în sine, sau doar alea ilegal şi abuziv făcute? Exproprierile de case sunt mai grave decât exproprierile zilnice ale produsului propriei munci? Speculaţiile imobiliare şi de capital ar trebui criticate şi opuse doar când afectează clădiri de patrimoniu şi „ţesuturi organice” sau în fiecare zi, când afectează în mod direct şi indirect vieţile oamenilor? Şi astfel de întrebări mai sunt, dar nu le-am regăsit nici în protestele de la Matache şi nici în cele legate de pasaj, şi în foarte puţine din textele gânditorilor locali. Ce văd în schimb este o atitudine hiperconservatoare şi utopică legată de patrimoniu şi de moştenirea ante-belică, o continuare a retoricii anti-comuniste, acum în raport cu polticile urbane, şi o atitudine de condamnare a „corupţiei” în sens vag şi general, toate pe un fundal general de ignorare a oamenilor concreţi şi a problemelor acestora şi de lipsă a unor proiecte sociale alternative. Nu cred, prin urmare, că aşa zisul pact transideologic (cam care ar fi componenta de stânga a acestuia, mă întreb) este o victorie, cât mai degrabă ceva inevitabil în contextul local: deposedată de mijloace de acţiune concrete şi de instrumente teoretice şi practice eficiente, elita burgheză locală nu poate fi decât reacţionară şi conservatoare. Mai mult, lupta aceasta constantă pentru prezervare şi conservare (de la salvaţi Vama, la salvaţi Delta, la salvat copacii şi acum la salvaţi hala Matache) reprezintă o formă de înscenare a propriei neputinţe sub forma consolatoare a acţiunii directe, de stradă (acolo unde „se întâmplă lucruri”), străbătută de elemente estetice, de creativitate, de  bun gust şi, în definitiv, de distincţie. Pentru asta contează de fapt hala Matache: ca fundal, ca suport fantasmatic pentru autoficţiunea clasei de mijloc autohtone.


[1] Sper să revin cu altă ocazie cu o analiză mai amplă a acestor proiecte urbane care glorifică mersul cu bicicleta şi apariţia străzilor pietonale sau mixte. Mă mulţumesc să notez aici că gentrificarea cu faţă umană nu este cu nimic mai bună gentrificării brutale facilitate sau conduse de stat.

[2] Ok, în poză au intrat şi jandarmii trimişi la faţa locului. Da, trăim într-un stat poliţienesc agresiv însă e păcat că se discută despre asta doar când jandarmii îi incomodează pe cei din clasa de mijloc. Când jandarmii au tras cu gaze lacrimogene şi au bătut pensionarii, asistentele şi învăţătoarele prezente la marşul sindical din septembrie anul trecut din faţa guvernului, doar câteva voci au protestat, în special cea a lui Costi Rogozanu. În acest context sugestia lui Alexandru Bălăşescu de a ne confrunta cu jandarmii mi se pare ridicolă.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.