Pentru binele țării și al partidului

Au mai spus-o și alții, dacă Ceaușescu ar fi înțeles că scris-vorbitul „liber“ contează doar atunci cînd îl interzici, am fi trăit și acum în societatea multilateral dezvoltată. Lăsați să-și exercite libertatea de expresie (ceea ce unora le garantează că regimul nu e dictatură), cîinii latră și caravana trece. Iar urmărirea reacțiilor recente, a discursurilor și comentariilor nu face decît să arate cît de de subtili, cunoscători ai mecanismelor puterii, cît de critici și conștienți sînt cîinii. Și cam cîți bani dă pe asta caravana.

Politicienii practică un joc din care opinia publică e perfect exclusă (opinia publică, și nu societatea civilă, o adunare organizațional-non-guvernamentală în ansamblu la fel de lemnificată și birocratizată precum contrapartea lor partinică): agenda era deja stabilită, Guvernul Boc era planificat să plece din decembrie, ieșirile în stradă doar au deranjat un pic ambițiile președintelui de lider regional și visele lui de partener egal al familiei Merkozy, iar gerul, viscolul și ninsorile care-au blocat oameni prin trenuri și pe acoperișul propriei case doar l-au obligat pe Jeffrey Franks să scotocească prin dulap după niște pantofi fără găuri. Remanierea guvernului (căci mai curînd așa arată) nu e făcută spre satisfacerea nevoilor țării și cetățenilor, ci ca experiment în procesul asigurării unei continuități politice și asigurare a interfeței de sacrificiu în caz că se sesizează cineva cum ne pune Fondul Monetar să ne vindem pe nimic și cămașa de pe noi. Cum o țară cu 6,6 milioane (din 19, adică o treime) de cetățeni care au probleme curente în asigurarea necesităților de bază (conform Eurostat) trebuie să-și alinieze european prețul la gaze și electricitate pentru că ea, țara, trebuie să facă parte din clubul select al bunăstării corporatiste.

Mai sînt optimiști care cred că neoliberalismul sălbatic se va tempera în fața perspectivei că nu e rentabil să reprezinți o țară la sapă de lemn, fiindcă nu mai ai cu ce negocia în fața „Statelor Unite ale Europei“. Că atunci cînd nu mai ai nimic de vîndut, nici măcar forța de muncă (tîmplarii Eleni Băsescu și ospătarii părintelui ei – toți emigrați), și n-ai mai rămas decît cu cîrca de pensionari, niței bugetari ca să aibă cine stinge lumina și zilieri (eventual chinezi ori africani) la firme străine, atunci n-o să mai fii interesant pentru nimeni. Greșit. Cît timp participarea în comisiile europene și voturile în Parlamentul European sînt procente în luarea deciziilor ce pot fi valorificate, cît timp Europa redistribuie și țara asta ocupă mult loc fizic pe hartă, n-are nimeni de ce încetini procesul, tolbele vor avea mereu din ce se umple. Istoria a arătat că iobăgia rentează. Nu degeaba se vorbește despre locuri de muncă și nu despre oameni, venituri, valoarea muncii: locurile de muncă sînt un asset de vîndut pe piața globală, un privilegiu cu grație acordat celor dispuși să mulțumească pentru simpla lor existență, nu să ceară siguranța lor, condiții decente de muncă și venituri echitabile.

Remaniero-schimbarea de guvern nu e indiciul atît unei temeri partinice față de posibilele rezultate ale alegerilor care vor veni (au scos-o pe Anca Boagiu ca să nu-și piardă orgoliul Elena Udrea, unde e interesul pentru imagine publică aici?), cît al luptelor interne și al spaimei că n-o să mai fie loc pentru toată lumea (de vreme ce actualei majorități i se aplică principiul „puțini am fost, mulți am rămas“).

Pentru cei care se leagănă pe aripile speranței că va veni și justiția electorală, guvernanții vor fi pedepsiți că nu s-au gîndit la popor și dreptatea va triumfa (din nou): dacă nu cumva ați uitat, cei care ne conduc acum n-au cîștigat nici un fel de alegeri acum patru ani – doar Traian Băsescu a cîștigat, propria bătălie electorală. PSD-PC a obținut în Parlament cu aproape un procent peste PD-L, în ambele camere – iar asta a însemnat că a co-guvernat nouă luni, timpul necesar desenării pîrtiei pentru traseiști și apariției în legislativ a unui partid (UNPR) pe care nu l-a votat nimeni, ale cărui agendă și ideologie nu reprezintă pe nimeni și care, din Guvern, decide pentru toți.

Pînă una, alta (noul Cod Electoral, eventual cu noi colegii uninominale redesenate conform sondajelor PD-L, a se vedea propunerea Robertei Anastase la întîlnirea cu grupurile parlamentare), în 2012 se va vota, în mare, după același sistem ca în 2008, sistem conform căruia avem în Parlament un reprezentant al cetățenilor români din Asia și Africa, membru al Uniunii Democrate a Maghiarilor, ales cu fix 34 de voturi. Și conform căruia poți intra în legislativ cu 1.100 de voturi, adică 6,42% din voturi (Anna-Lili Farkas, Brașov), și rămîne pe dinafară cu 45% din preferințele electoratului din colegiu (Norica Nicolai, Călărași). Guvernarea actuală – ca și, aproape tradițional, toate partidele și alianțele la putere – e susținută de un grup de 17 deputați prin Constituție practic netrecuți prin procesul alegerilor libere: Grupul minorităților naționale, altele decît cea maghiară. Întrebarea ar fi dacă în stabilirea listei minorităților etnice care beneficiază de locuri rezervate în Parlament a contat grija pentru protejarea multiculturalității sau crearea unui cît mai numeros grup de manevră, de vreme ce cîte un deputat are și Liga Albanezilor (erau 520 de etnici albanezi în România la recensămîntul din 2002), și Partida Romilor Pro-Europa (reprezentînd de peste 1.000 de ori mai mulți cetățeni), iar numărul minorităților reprezentate în legislativ e în creștere constantă din 1990 încoace (despre problemele politice ale reprezentării minorităților naționale în Parlament, cum și ce interese promovează acești reprezentanți, cum doar 30% dintre discursurile lor au referințe la tematici ale minorităților, cum mandate legislative la rînd, Grupul parlamentar al minorităților naționale a fost mult mai puțin activ în promovarea proiectelor de legi ce vizează minoritățile decît alte grupuri și cum legile votate au valoare mai ales simbolică pentru minorități, gen „Ziua Romilor“, aici). Cît despre restul, votanții de stînga ai PSD și cei de centru-dreapta ai PNL vor fi aflat și ei, cu destulă suprindere, bănuiesc, că diferențele specifice (recte ideologia, principiile etc.) nu contează atît cît genul proxim (neaccesul la ciolan). E asta o democrație reprezentativă sau autoreprezentativă, în care nici măcar nu merită să cumperi voturi că mai bine negociezi direct cu deputat-senatorul? Care oricum poate că n-a avut de convins decît 34 de votanți.

Unora le plac acele critici constructive, care propun alternative, soluții de ieșire din impas ș.a. La cîți oameni au ieșit în stradă la proteste, n-aș zice că alternativă e cuvîntul de ordine al zilei. Dacă PD-L n-ar intra deloc în Parlament, cum n-a mai intrat PNȚ-CD-ul după 2000, da, ăsta ar fi un semnal născător de alternative. Dar va intra și totul va rămîne un joc de-a procentele.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.