Acest dialog între Costi Rogozanu, Florin Poenaru și Enikő Vincze își propune să investigheze recentele transformări ale scenei politice din România, în contextul schimbărilor socio-economice profunde prin care trece țara. Între integrarea în Uniunea Europeană, plecarea masivă a forței de muncă, efectele de durată ale tranziției la economia de piață și ascensiunea populismului de extremă dreaptă, România apare ca un laborator politic al prezentului. Pornind de la cele mai recente alegeri, acest dialog oferă perspective utile pentru a înțelege fracturile economice, teritoriale și ideologice care traversează societatea românească contemporană.
Acest interviu, realizat de Carmen Rafanell (geografă franceza) și Florentin Cassonnet (jurnalist francez), a fost publicat în franceză pe site-ul Réalité.
—
Enikő Vincze este sociolog la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Cercetările sale se concentrează pe locuire, dezvoltare urbană și transformările capitalismului. Enikő este o militantă pentru dreptul la locuință, implicată în asociația Căși sociale acum!.
Florin Poenaru este doctor în antropologie socială și profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Lucrările sale abordează problemele de clasă, tranziția postsocialistă, teoriile istoriei și efectele sociale ale schimbărilor climatice. Este unul dintre animatorii platformei CriticAtac.
Costi Rogozanu este eseist, critic literar și profesor de limba română la un liceu din Focșani. A coordonat antologia Iluzia anticomunismului (2008) și este editorialist în ziarul Libertatea.
—
Ascensiunea lui Călin Georgescu și George Simion pare să indice o profundă reconfigurare a scenei politice interne din România, care s-a bazat mult timp pe un sistem bipartid PSD–PNL. Geografia electorală a acestui sistem sugera o opoziție între mediul rural și clasele populare – mai apropiate de “stânga” (PSD) – și mediul urban, mai educat și mai înstărit – înclinat spre dreapta (PNL). Această lectură, foarte simplificatoare, pare pusă sub semnul întrebării de apariția unor noi forțe politice, precum Uniunea Salvați România (USR) și Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). Considerați că există totuși o dimensiune de clasă care se exprimă în evoluțiile recente ale politicii românești? Și/sau una teritorială?
Enikő Vincze: Criza politică de azi se manifestă în retragerea masivă a încrederii populației în partidele tradiționale, precum PSD și PNL, care, prin pozițiile lor în parlament, guvern sau la președinție din ultimele trei decenii, au susținut transformarea socialismului de stat în capitalism și au contribuit la crizele rezultate din neoliberalizarea politicilor economice și sociale în România. Aceasta este o criză a politicului care a creat condițiile formării și dezvoltării economiei capitaliste în România, care, la rândul său, racordându-se la capitalismul global, a trecut și trece prin toate ciclurile de criză inerente sistemului, ajungând să fie afectată în continuare de ruptura între economic și social în Europa inegalităților (Vincze, mai 2020), și, mai recent, de agonia neoliberalismului (Vincze, decembrie 2024).
Față de performanțele partidelor menționate mai sus, clasele dominante pot să fie nemulțumite pentru că acestea nu au dus până la capăt eliminarea tuturor companiilor de stat și a sistemului de protecție socială, sau pentru că nu au privatizat suficient domeniul sănătății și educației publice sau sistemul de pensii sau sectorul energetic. Ele se pot asocia cel mai facil cu poziția USR și a candidatului Nicușor Dan. Dar, dacă ne uităm la dedicația cu care AUR tratează antreprenorii români, ne putem aștepta ca ei, sau o parte din ei, mica burghezie aspirantă, aparținând claselor dominante, să prefere acest partid.
La rândul lor, clasele lucrătoare aparținând diverselor segmente ocupaționale și de venit, pe bună dreptate sunt revoltate față de consecințele faptului că, fiecare criză creată de capitalism trăită de ele în România din 1990 încoace, a fost soluționată într-un fel care a creat condițiile unei noi crize. Și că, toate soluțiile le-au afectat negativ în primul rând pe ele. Chiar dacă venitul minim pe economie a crescut încet, acesta a fost întotdeauna, precum este și acum (de 2450 lei net), sub valoarea coșului minim de consum decent (care, pe o persoană, ajunge azi la suma de 4000 lei). Dar nici venitul mediu nu asigură lucrătorilor un trai decent, dacă ne gândim că, în orașe precum Clujul, din venitul mediu care este mai înalt decât mediul pe plan național, cei care închiriază o locuință de pe piață sau cumpără una prin credit bancar, și, desigur, plătesc costurile mari ale energiei electrice și gazului, cheltuie peste 40% din veniturile lor pe costurile locuirii (despre întrepătrunderea problemelor locuirii și ale muncii puteți citi detalii în materialul campaniei Locuințe publice pentru lucrători, 2024). Totuși, clasele de mijloc care se află în astfel de situații, îl votează mai degrabă pe Nicușor Dan, ori pentru că îl consideră răul cel mic față de Simion, ori pentru că au interiorizat normele societății liberale care le sugerează că trebuie să lucreze tot mai mult ca să merite o locuință în orașele scumpe, ori pentru că încă nu și-au găsit alianțe civice sau politice adecvate prin care să își exprime nemulțumurile.
Geografic vorbind, se pare că o bună parte a alegătorilor PSD din zone rurale și urbanul mic se deplasează către AUR. Asta pentru că, după decenii de voturi acordate social-democraților, situația lor economică nu s-a îmbunătățit și pentru că în câmpul politic marcat de dihotomia între extremismul neoliberal și extrema dreaptă naționalistă, nu există un partid politic care să le ofere o altă alternativă. Dar găsim votanți AUR și în orașele mari. Cu excepția municipiului Cluj-Napoca, în orașele regionale precum Iași, Brașov, Timișoara, asemeni municipiului București, în primul tur, votanții lui Simion s-au plasat pe locul doi după Dan cu circa 24-27% din voturile total exprimate. Este clar că majoritatea votanților a vrut ceva în afara establishmentului politic, iar cei doi au pozat în poziția de noi salvatori “antisistem” cu grijă față de capital și piețele financiare.
Florin Poenaru: Din perspectiva rezultatelor turului al doilea, care a consfințit victoria lui Nicușor Dan, pare că această reconfigurare nu s-a produs. Trebuie remarcat că la alegerile europarlamentare și la cele locale din 2024, AUR a obținut un scor modest. Simion, la turul 1 anulat, a ieșit pe locul al patrulea. La alegerile parlamentare, AUR a devenit al doilea partid al țării cu 18%, adică cu 1,6 milioane de voturi. Ascensiunea acestui partid este legată în primul rând de modul în care autoritățile statului au gestionat răspunsul la pandemia cauzată de virusul Sars-Cov2. Nemulțumirea cauzată de politicile haotice ale guvernului, dar care în cele din urmă au favorizat firmele controlate de capitalul internațional în detrimentul celor care aparțineau capitalului local, a funcționat ca un liant pentru diverse grupuri disparate: de la patroni de firme mici din Horeca, la angajații acestora care se temeau că vor rămâne fără slujbe, la emigranți trimiși forțat acasă de angajatorii lor europeni și tratați ca un pericol public de autoritățile române, la grupuri neo-legionare, neo-protestante și ortodoxe care au folosit prilejul pentru a-și afirma propriile valori ideologice și totodată distanța (dacă nu chiar opoziția fățișă) față de autoritățile statului, până la diverse alte categorii sociale care nu s-au simțit niciodată reprezentate de partidele tradiționale formate în zorii tranziției. Acesta a fost punctul de plecare. Creșterea AUR s-a produs mai ales pe fondul transformărilor multiple ale PSD produse după arestarea fostului președinte al partidului, Liviu Dragnea, și mai ales după intrarea la guvernare alături de PNL la cerința președintelui Iohannis. Sub presiunea acestor schimbări, PSD a coborât de la 45% la 20%. Principalul beneficiar al acestei erodări a fost AUR. Dar nu a fost doar o simplă pierdere de procente. Mai relevant, pentru capitaliștii autohtoni, PSD nu a mai reprezentat garanția că acesta le va reprezenta interesele – un lucru ce era subînțeles încă de pe vremea lui Ion Iliescu. Mai mult, PSD-ul și-a pierdut bună parte din baza sa socială din rural deoarece conducerile succesive de după 2015 ale partidului au avut un caracter mic burghez, membri acestora fiind recrutați din rândul elitelor din afara capitalei. Aceștia au fost mai degrabă interesați de afirmarea noului statut de elită urbană, cu valențe europene, decât să păstreze legătura cu baza demografică tradițională a partidului. Un alt factor important în declinul PSD și ascensiunea AUR a fost faptul că PSD nu a mai reușit să medieze în interiorul său tendințele ultraconservatore, ultranaționaliste și ultraortodoxe care au fost mai mereu prezente printre votanții, dar și printre unii lideri ai săi. Aceste tendințe au fost captate de AUR care nu a mai căutat să le țină la distanță, ci le-a dat o platformă zgomotoasă să se exprime liber.
Revenind la Călin Georgescu, am susținut de la bun început că acesta nu a fost artizanul unei mișcări populare, organice, la firul ierbii, care să-l propulseze spre o victorie neașteptată în primul tur anulat. Fără ingerința partidelor tradiționale care au jucat în culise jocuri politice care doar pot fi intuite din exterior, Georgescu ar fi obținut un scor nesemnificativ și ar fi rămas în zonele mai obscure ale internetului. Asta nu înseamnă că discursul său nu era unul în mod vădit neo-legionar, asezonat cu un erzaț de politică protecționistă ceaușistă din anii plății datoriilor și cu multe calchieri după filme și seriale. Dar de aici în a vedea în Georgescu artizanul unei mișcări fasciste ivite din subteran care amenința să ia puterea în stat, cu ajutor rusesc, reprezintă un salt al imaginației mult prea mare, care, până la urmă, a fost făcut totuși de autoritățile statului prin anularea alegerilor. Altfel, nu trebuia să apară Georgescu ca să descoperim că societatea românească este infestată de discursuri, grupuri și manifestări fasciste și neolegionare. Unele sunt în subteran și în umbră, dar altele se manifestă direct la vedere și, nu de puține ori, sub privirea îngăduitoare a statului sau cu acordul său. Când o instituție a statului, precum CNSAS comemorează martirii temnițelor comuniste sau Academia Română oferă recunoștință ”sfinților închisorilor” nu e nevoie de vreo figură carismatică, de un lider popular, care să aducă fascismul în mainstream. El era demult acolo. Paradoxal, abia anularea alegerilor și dubla martirizare a lui Georgescu (întâi prin anularea alegerilor, apoi prin respingerea candidaturii și punerea sa sub acuzare de înaltă trădare) au condus la transformarea sa într-un lider al unei ample mișcări de protest anti-sistemice, în general în rândul diasporei, dar și în comunități din țară care au fost sistematic lipsite de reprezentara politică pe care și-o doreau sau credeau că merită. Faptul că susținerea pentru Georgescu a fost totuși una superficială și conjuncturală s-a observat și în faptul că atunci când i s-a blocat în mod irevocabil candidatura pentru alegerile noi, nu au existat mișcări de stradă majore pentru susținerea sa. Așadar, reconfigurarea clasei politice, modul în care ea se produce, are legătură mai degrabă cu dinamicele celor două partide, PSD și PNL, aflate în crize terminale după 35 de ani de tranziție.
Costi Rogozanu: Dimensiunea de clasă s-ar vedea dacă am analiza în amănunt evoluția elitelor în România ultimilor 10 ani. Clasa politică nu mai face bani în stilul capitalismului dereglementat total de anii 90-2000. Politicienii s-au profesionalizat. Banii, statutul se obțin mai ales din consumarea fondurilor europene. Toți politicienii lansați după 2010 vorbesc ca un hibrid de ONG-iști cu bancheri. Și de aici a venit o mobilizare serioasă dinspre partidele clasice spre Nicușor Dan. De cealaltă parte, afaceriștii medii și mici, din imobilizare, servicii de turism, mic comerț au făcut bani jonglând mereu cu evaziunea și munca la gri sau negru. Ăștia s-au mobilizat mai ales pentru Georgescu Simion pentru că sunt nostalgici nu ai comunismului, doamne ferește, ci ai anilor 90, când orice era posibil fără să plătești nicio taxă. Mesajul lui Georgescu-Simion, cel mai puțin vizibil, a fost tocmai acesta: ”vom fi liberi” s-ar traduce prin ”nu ne mai stresăm așa tare cu reguli în făcut afaceri”. Ăsta era trumpismul profund. La acest tip de mesaj s-au alăturat și privilegiați ai sistemului de pensii, rente, o nouă pătură de clasă de mijloc superioară care se simte patrioată pentru că au ajuns să privească orice contribuție socială ca fiind impusă de Bruxelles. Cea mai evidentă greșeală de evaluare este când ruralul, muncitorii agricoli sunt priviți ca acum 50 de ani. Satul și orașul mic în România au cea mai mare rată a inegalității. Fiecare mică zonă rurală își are câțiva afaceriști care fac bani serioși din agricultură, comerț etc., iar mai toți sunt la extrema dreaptă prin simplul fapt că vor control total pe angajați, atât cât mai sunt ei, și vor poveri fiscale spre zero. Multinaționalele și-au ”legalizat” evaziunea prin optimizări diverse, micul și mediul capital nu pot face asta, au nevoie de un stat ”patriotic” partener.
Un scurt pas înapoi: cum se poziționa România în cadrul diviziunii muncii din blocul estic în perioada comunistă? Cum s-a modificat această poziție după căderea blocului și, mai ales, în timpul procesului de integrare europeană? Au USR și AUR, chiar și vag, propuneri de politică economică în raport cu aceste transformări structurale?
Enikő Vincze: Un aspect specific al României din perioada socialismului de stat a fost o politică de neutralitate parțială față de URSS, susținută din 1965 încoace sub egida destalinizării, care în anii 1970 s-a manifestat în deschiderea politică și economică a țării față de occident. De pe urma acestei politici, între 1975-1988, România a beneficiat de clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, inclusiv de tarife vamale preferențiale și credite cu dobânzi mici.
Mai departe, în anii ‘80, specificul României a fost dorința de a se elibera de sub influența Fondului Monetar Internațional (al cărui membru a fost din 1972). În 1984, conducerea țării a decis să nu mai primească ultima tranşă de împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu FMI în 1980 şi să achite în mod accelerat, chiar anticipat, datoria externă a României. Ungaria și Polonia anilor 1980 începea să facă reforme în sistemul socialismului de stat, de exemplu prin deschiderea față de înființarea de întreprinderi private și relaxarea relației între stat și societatea civilă, iar în URSS s-a deschis calea unei reforme politice și s-a sporit autonomia întreprinderilor faţă de administraţia centrală. În contrast, în România acestui deceniu s-au impus măsuri de austeritate prin reducerea forțată a consumului de alimente și energie, rambursarea împrumuturilor fiind obținută prin creșterea masivă a exporturilor, și s-a intensificat aparatura opresivă a statului față de exprimarea oricărei critici față de sistem.
După demantelarea structurilor politice și economice ale socialismului de stat, majoritatea populației României – cei care și-au pierdut locurile de muncă în întreprinderile privatizate, falimentate și închise, în timp ce prețurile la bunuri și servicii s-au liberalizat ducând la o inflație enormă –, au continuat să experimenteze austeritatea. De data aceasta, cea capitalistă. Totuși, față de Ungaria sau Polonia, în România ritmul privatizării a fost mai lent, primele două țări fiind întotdeauna lăudate de Comisia Europeană pentru realizările lor (au și accesat UE în 2004), iar România a fost pusă pe o listă de așteptare de durată mai lungă. Aderarea la UE a fost un proces prin care s-a creat competiție acerbă între fostele țări socialiste din Estul Europei care obișnuiau să colaboreze până în 1991 în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.
După 1990, dependența de credite externe necesare dezvoltării în condițiile distrugerii sistemului financiar socialist și a structurilor de colaborare economică transnațională precum CAER, dar și dezvoltarea teritorială inegală au creat un teren favorabil expansiunii UE spre estul Europei. În fapt, aceasta a fost o expansiune în spațiu a cadrelor de reglementări juridice agreate de statele fondatoare ale UE ce trebuiau implementate în țările candidate de către propriile instituții de stat. Cele din urmă au avut menirea să creeze condiții favorabile în fostele țări socialiste pentru investițiile străine aflate în căutare de forță de muncă ieftină, resurse naturale și noi piețe de desfacere. Totuși (precum arată Georgescu, 2021), în 2019, procentul din PIB al stocului de investiții străine directe în România a fost doar de circa 40% față de media UE27 de 57%, dar primele 100 de societăți cu capital străin (dintre ele, cu cele mai mari solduri de ISD fiind cele din Germania, Austria, Franța, Italia și SUA) au generat o cifră de afaceri de aproape 5 ori mai mare față de firmele deținute de top 100 de întreprinzători autohtoni. În perioada 2018-2023 România a ajuns pe locul doi, după Polonia, în topul investițiilor străine directe în țările emergente (Emerging Europe, 2024).
“Soluția” AUR la această situație de dependență economică și politică este susținerea antreprenorilor români și redarea sentimentului de demnitate națională românilor. Iar “soluția” USR este de a duce la tăcere nemulțumirile oamenilor în vederea refacerii stabilității politice, condiție necesară pentru atragerea în continuare a investitorilor străini. Cele două “soluții” converg în susținerea reducerii cheltuielilor bugetare în zona administrației publice, dar și dincolo de ea, precum și în acordul privind creșterea cheltuielilor pentru înarmare. În virtutea faptului că România este stat membru în UE, amândoi vor trebui să implementeze moștenirea lăsată de Coaliția Națională pentru România (formată din PSD, PNL și UDMR), și anume: (1) Planul bugetar structural național pe termen mediu 2025-2031, elaborat ca răspuns la obligația formulată de Comisia Europeană de a reduce datoria publică sub 60% din PIB, respectiv de a prezenta un plan de reducere dacă ea se află între 50-55% (în România, asta a crescut de la 49% la finalul anului 2023 la 54.3% la final anului 2024) și de a reduce deficitul bugetar sub 3% din PIB (el fiind în România de 9.5% la finalul anului 2024), prin măsuri de ajustare bugetară în următorii 4-7 ani; și (2) Deciza CSAT de la finalul lunii aprilie 2025, de a mandata Ministrul Apărării Naționale pentru a participa la negocierile care vor pregăti summitul NATO din iunie 2025, asumându-și un rol în programul European ReArmEurope/ Readiness 2030 cu privire la creșterea de până la 3.5% din PIB a cheltuielilor cu înarmarea și accesarea unor noi credite cu acest scop și alte prevederi.
Florin Poenaru: Nu doar AUR sau USR, dar nici un alt partid nu are un program care să țină de cont de poziția economiei României în cea europeană de astăzi. După 2007, România a fost integrată în mod subordonat economiei de export germane. Aceasta este în criză profundă acum, fapt ce va avea reverberații ce pot fi anticipate și asupra economiei românești. Nici un partid politic nu este pregătit pentru venirea acestei crize structurale, țintele fiind acum reducerea deficitului.
Eniko Vincze a răspuns deja mai pe larg întrebării inițiale. Legat de socialismul românesc aș vrea doar să adaug că acesta a luat o turnură foarte diferită de restul țărilor din orbita sovietică prin faptul că a plătit datoriile externe, un gest ce viza ruperea de sistemul financiar-bancar mondial și renunțarea la tranzacțiile în dolari (pentru obținerea cărora, ca orice țară cu monedă neconvertibilă, trebuia fie să exporte bunuri pe piețele internaționale, fie să se împrumute). Cum spune o expresie românească, arătând încrederea în sistemul medical, operația a reușit, pacientul a murit. Datoriile au fost plătite, dar economia și societatea au colapsat. Din perspectiva acestei istorii particulare românești cred că trebuie înțeleasă atât traiectoria din socialism, dar și ceea ce a urmat după aceea.
Costi Rogozanu: USR și AUR trebuie văzute ca o relație între intermediari și beneficiari. Iar intermediarii sunt pe cai mari, au ajuns mai puternici decât afaceriștii în unele cazuri. USR e un partid ridicat pe noua pătură nu atât corporatistă, cât birocratic europeană. Tot forul conducător USR și astăzi e alcătuit din oameni care au făcut averi din consiliere pe fonduri europenea (Ghinea fiind cel mai cunoscut dintre ei). AUR a fost susținut mai ales de afaceriști locali care pierd trenul. Pandemia a însemnat o nouă rundă de concentrare a capitalului. Micul capitalist pierde teren din zeci de motive, de la faptul că e prins între ANAF și reglementări sufocante, până la competiția făcută de multinaționale în stil din ce în ce mai agresiv. USR și tot blocul de dreapta promite că politicienii vor fi birocrați pro-business mai ales pentru mari companii care ard de nerăbdare să se conecteze și mai adânc la fonduri publice. AUR ar vrea să reorienteze fonduri publice către afaceri mici. Este diferența dintre un fond imobiliar global și un afacerist care construiește un bloc cu muncitori la negru. Fiecare dintre partide transmite mesaje în aceste direcții. Celebrul proiect AUR cu ”case la 35000 de euro” e un mesaj exact pentru mici contractori locali care ar putea fi cuplați la proiecte naționale de cheltuieli. Nicușor Dan strigă anticorupție, dar prin această anticorupție se va produce o a doua curățare a terenului de afaceriști locali primitivi, în favoarea marelui business. NU există personaj ”bun” în afacerea asta.
Se spune adesea că România este o excepție în Europa de Est și Centrală în ceea ce privește ascensiunea tardivă a extremei drepte. Chiar dacă se uită adesea scorul foarte bun al partidului România Mare la alegerile din 2000, e adevărat că extrema dreaptă a fost mult slăbită în anii 2000, până la reapariția sa în contextul pandemiei. Atunci AUR a început să se impună ca o forță politică de prim plan. Cum vă explicați lipsa unei ascensiuni mai timpurii a extremei drepte în România, comparativ cu vecinii polonezi sau unguri? Și cum explicați viteza cu care a avut loc această ascensiune?
Enikő Vincze: Ascensiunea extremei drepte naționaliste sub forma AUR, este un răspuns la crizele economice create de economia și statul capitalist acaparat de capital condus de PNȚCD, PSD, PNL, PD/PDL, PMP, UMDR, USR și USRPLUS, și la lipsa alternativei socialiste la acest sistem. La rândul său, cu peste două decenii în urmă, Partidul România Mare a performat bine la alegerile din 2000, pentru că ele marcau finalul deceniului dramatic al tranziției, de-a lungul căreia, și atunci (ca și acum), s-au acumulat multe nemulțumiri materiale. Politica acestui partid, alături de PUNR, a fost să mobilizeze revolta față de probleme economice înspre lupta naționalistă a românilor. Partidul lui Gheorghe Funar a fost la putere în Cluj-Napoca de-a lungul anilor 1990 și până în 2005, perioadă în care, într-un context multietnic, clasele lucrătoare au răspuns pozitiv la temperarea lor naționalistă.
Eu cred că ascensiunea naționalismului românesc după conflictul interetnic sângeros din Târgu-Mureș în martie 1990 a fost ținută sub capac prin intrarea UDMR-ului la guvernare alături de CDR între 1996-2000, și participarea sa la multe guverne de coaliție. Dincolo de politica sa de centru-dreapta (de multe ori alăturată PNL-ului și PD-ului, Uniunea fiind alături și de PMP în familia europarlamentară numită Partidul Popular European), care ar fi putut să stârnească nemulțumiri economice din partea maghiarilor din România, UDMR a transmis totuși în ambele direcții, atât spre minoritatea maghiară cât și spre majoritatea română că, conviețuirea româno-maghiară pașnică, chiar dacă este marcată de naționalisme istorice pe ambele părți, este, totuși, posibilă.
Partidul AUR a fost înființat în 2019, și s-a întărit masiv în timpul pandemiei COVID-19, când politica de vaccinare și de restricții a guvernului a stârnit revoltă în rândurile multora, printre altele și în comunitățile rome marginalizate, devenite ținte ale statului polițienesc (Vincze, aprilie 2020), și măsurile de redresare ale economiei au fost criticate de mai mulți (Vincze, mai 2020) . Liderul AUR, Simion, în 2006 a fost printre “Noii Golani” contestatari ai social-democraților conduși de Iliescu, iar prin “Acțiunea 2012” ce milita pentru “Basarabia Pământ Românesc” a răspuns prin naționalism la măsurile de austeritate din acele vremuri. Apariția acestui partid a fost, cred, întârziată și de faptul că în România existau la putere partide conservatoare atât pe spectrul dreptei, cât și cel al stângii social-democrate.
Florin Poenaru: E un mit acest exceptionalism al României în legătură cu ascensiunea extremei drepte. E drept că nu a existat un partid anume care să canalizeze aceste forțe și energii. În schimb aceste tendințe au existat mereu în toate partidele, în diverse forme, (și la PSD și la PNL), au existat în societate prin anticomunism și glorificarea trecutului interbelic, au existat în rândul intelectualilor publici mainstream (ei înșiși promotori de multe ori a discursului legionar interbelic sau a celui neo- din prezent), în Academia Română, în diverse publicații și canale TV, la târgurile de carte din centrul Bucureștiului și la diverse manifestări cultural-artistice organizate pe bani publici de către notabilitățile locale. La asta se adaugă un strat gros de extremism de dreapta înviat și întreținut de BOR, la toate nivelurile sale, și saturarea climatului social și ideologic pe parcursul tranziției cu un discurs care chiar dacă nu a readus direct în prim plan misticismul nihilist al legionarilor originali, a fost orientat către ”valorile tradiționale ale țăranului român”, adică o serie de tradiții inventate menite a funcționa ca paravan pentru respingera modernității, a secularismului, a rațiunii și a științei – toate elemente ale fascismului și nazismului originare. AUR (și Georgescu) a venit pe acest fundal, mobilizând acești tropi în vremuri de criză.
Costi Rogozanu: Extrema dreaptă a stat izolată cultural, religios, bine hrănită cu bugete de stat. Deci controlul a fost unul stipendiat. România nu a avut un discurs de extremă dreaptă cu ecouri europene, precum Polonia sau Ungaria, și ele cazuri foarte diferite. Efectul Trump nu e de neglijat, abia acesta a dus la o globalizare și universaliare a limbajului ultraconservator. ”Rezistența culturală” împotriva woke, împotriva bruxellismului cultural a existat pe ambele fronturi și prin intelectualii care îl susțin pe Dan, și prin amestecul de religios cu new age reprezentat de Georgescu. Nu e deloc neglijabilă influența ONGurilor americane de extremă dreapta și a cultelor neoprotestante care, prin Coaliția pentru Familie și a referendumului, s-au unit practic cu facțiunile ultraconservatoare din Biserica Ortodoxă.
În ultimii ani, sistemul partidelor tradiționale a fost puternic zdruncinat de un val de mobilizare , văzut cu ochi buni de democrațiile liberale occidentale. Din acest context au ieșit cei doi candidați care s-au confruntat în turul doi: Simion și Nicușor Dan. Ce rol a avut mișcarea anticorupție în transformarea sistemului politic românesc și în slăbirea partidelor clasice?
Enikő Vincze: Mobilizarea anticorupție din perioada 2015-2019 a fost o mobilizare anti-PSD, Uniți Salvăm Bucureștiul a fost și el la fel, campania USR-ului “Fără penali în funcții publice” care a dus partidul în parlament în 2016 de asemenea, toate astea fiind susținute și de atmosfera de anticorupție creată de Băsescu și acțiunile prin DNA ale lui Kövesi. Evident, că toate astea nu au fost inițiative civice sau politice care să se fi interesat în mod critic de problemele sociale și economice create de sistemul capitalist. Chiar mai mult, acest tip de mobilizare civică și politică a fost o etapă specifică a anti-comunismului, apelând la deja existenta condamnare a comunismului prin comisia lui Băsescu și institutul lui Tăriceanu în 2005-2006. Astfel, ea a fost o componentă esențială în justificarea permanentă și perfecționarea în continuare a “victoriilor” capitalismului în România.
În această mobilizare s-au putut întâlni foarte frumos PDL-ul lui Băsescu și Boc (mutat tot mai spre dreapta după despărțirea PD-ului de PSD/PDSR/FDSN), și noul partid, USR, care, chiar dacă a crescut din rândurile și mișcarea anticorporatistă Uniți Salvăm Bucureștiul și campania Salvați Roșia Montana, în scurt timp după constituirea sa și-a exprimat menirea antipesedistă prin protestele #rezist și “revoluția generației noastre” care i-au creat condiții și lui Iohannis să își exprime anti-pe-se-dismul acut. În cazul ambelor partide, anti-corupția s-a îndreptat împotriva statului, cu scopul de a justifica retragerea tot mai puternică a acestuia din asigurarea de servicii și bunuri publice, asta după ce s-a reușit deja, în urma privatizării, atât distrugerea proprietății publice asupra mijloacelor de producție cât și transformarea companiilor de stat neprivatizate în structuri corporatiste.
În ceea ce îi privește pe Dan și Simion ca foști activiști civici, chiar dacă unul lupta pentru salvarea patrimoniului urban al Bucureștiului și celălalt pentru agenda naționalistă a unirii Basarabiei cu România, ei amândoi au în comun faptul că sunt produse ale societății civile anti-comuniste. Cea din urmă nu se mulțumește doar cu anti-PSDismul, care – chiar dacă, fiind un partid de centru-stânga a conlucrat la neoliberalizarea economiei și societății românești –, în ochii lor întruchipează “trecutul comunist” al României și este susținătorul “celor care nu muncesc”. Dincolo de anti-pesedism, Dan și Simion sunt setați ca niște eroi ai anti-comunismului în general, care contribuie masiv, ca toată societate civilă de dreapta de altfel, la delegimitarea alternativei socialiste la capitalism.
În momentul de față al luptei electorale între Simion și Dan, mobilizarea antifascistă îndreptată împotriva lui Simion și întărită prin discursul pro-europeanist al susținătorilor lui Dan, pare să joace un rol similar, precum mobilizarea anticorupție a jucat acum câțiva ani, în legitimarea status quo-ului capitalist. Din păcate, antifascismul, cel puțin în viziunea și practica liberală, este folosit ca un instrument anti-comunist, asociind cu foarte mare ușurință fascismul cu comunismul. Astfel, se ascunde faptul că, defapt, extrema dreaptă și fascismul sunt produse ale capitalismului, se produc și se susțin reciproc, și sunt parteneri în lupta împotriva alternativei socialiste față de capitalism.
În momentul câștigării cursei electorale prezidențiale îndelungante, Nicușor Dan a declarat: există o comunitate care a pierdut alegerile de azi, care e revoltată de cum s-a făcut politica până cum în România, atât de revoltată încât crede că soluţia acum e Revoluţia. E obligaţia noastră să-i convingem că soluţia e reforma justiţiei şi a administraţiei din ţara asta ca România să meargă înainte”. Nu știm cum definește el revoluția, dar cu siguranță a exprimat teama că nemulțumirile populare au ajuns într-un moment exploziv. Nu știm nici cum va convinge noul guvern al României cetățenii, că soluția la nemulțumirile lor este reforma administrativă. Provocarea revoluției rămâne cu noi. Dar ea trebuie dusă în altă parte, nu pe extrema dreaptă naționalistă. Alegerile din 2024/2025 ne-au arătat, cât de în urmă suntem și cât de nevoie ar fi de o puternică dezvoltare a polului politic al socialismului internaționalist anti-fascist și anti-militarist.
Florin Poenaru: Mișcarea anticorupție a fost un proiect politic demarat în primul mandat al președintelui Băsescu ce viza slăbirea competitorilor săi politici, în principal deținătorii de capital local ce aveau astfel capacitatea de a influența și reprezentarea lor politică în partidele politice și în stat. Astfel, ea nu a avut nimic de a face cu corupția, adică cu eliminarea legăturilor neo-patrimoniale din instituțiile centrale și locale ale statului. Din contră, mai ales la nivel local, lupta anticorupție a întărit aceste relații neo-patrimoniale tocmai pentru că cei care erau la putere doreau să se înconjoare de oameni de încredere și care se aflau în relație de dependență mutuală. La nivel central campania anticorupție a avut două efecte nocive cu reverberații până astăzi. Mai întâi a decimat conducerile partidelor tradiționale (mai ales PSD) care astfel au intrat într-o criză acută de lideri. Fiecare președinte al PSD de după Adrian Năstase a ajuns la putere în partid deoarece predecesorul a fost îndepărtat ca urmare a presiunii venite dinspre lupta anticorupție. Astfel, nu au existat lupte interne, ideologice și politice în partid, ci mașinațiuni de culise menite a stabili cine ocupă locul lăsat liber de îndepărtarea liderului anterior ca urmare a acuzațiilor de corupție. În acest proces partidele s-au deprofesionalizat, contr-selecția a fost regula, astfel încât acestea au devenit foarte slabe. Traiectoria PSD, partidul cel mai afectat de lupta anticorupție, este elocventă în acest sens. Un al doilea efect nociv a fost hiper-politizarea justiției, procurorii cu atribuții pe partea de anticorupție devenind veritabili actori politici. Totodată, actul de justiție nu doar că a fost politizat, dar și militarizat prin intrarea în acest joc a instituțiilor secrete și de forță, precum SRI. Astfel s-a creat ceea ce se numește în mod eronat ”statul paralel”. E vorba de fapt de consolidarea și autonomizarea în interiorul statului a unor poli de putere aflați în afara oricărui control politic și popular, dar cu capacitatea de a interveni decisiv în jocul politic și în dinamica instituțională. În fața acestui pol de putere, mereu în expansiune tocmai datorită opacității funcționării sale dar și datorită generoaselor bugete oferite de stat, fiecare politician a căutat acomodarea, decât confruntarea. În plus, polul de putere non-politic, sub umbrela anti-corpuției, devenită chestiune de securitate națională, deci oferind și mai multe puteri polului opac, a intervenit în selectarea pentru obținerea puterii politice în stat a acelor politicieni care promiteau că nu îi vor contesta autoritatea. Nicușor Dan este exemplar din acest punct de vedere, la fel cum a fost și Klaus Iohannis, care, după definițiile luptei anticorupție, ar fi fost el însuși încadrabil la categoria de politicieni corupți.
Într-un anume sens lupta anticorupție a funcționat și pentru că a primit susținere socială tacită. Lipsa încrederii totale față de politicieni (cultivată chiar prin lupta anticorupție) și mai ales față de stat a făcut să nu existe o contestare mai amplă a luptei anticorupție – din contră ea a făcut o joncțiune previzibilă cu ideologia neoliberală care viza diminuarea statului și privatizarea sa. Dacă politicienii sunt corupți și statul funcționează prost ca urmare a corupției, privatizarea apare ca o soluție. Nu a fost de mirare, așadar, ampla opoziție de stradă față schimbarea legilor justiției inițiată de Liviu Dragnea. Până la urmă și acesta a devenită o victimă politică a acestei campanii. Principalul beneficiar politic al climatului indus de lupta anticorupție a fost USR, dar și acolo în mod limitat. Când președintele partidului Dan Barna a candidat la președinție și din această poziție părea că atacă autoritatea lui Klaus Iohannis, lupta anticorupție s-a întors împotriva sa, scoțându-l din politică.
Și AUR a speculat această neîncredere față de politicienii, față de averile ilicite făcute de aceștia, și a folosit discursul anticorupție împotriva întregului sistem politic față de care AUR se poziționa ca o alternativă de înnoire. Desigur că lucrurile nu au fost deloc așa, AUR fiind un partid înțesat de oameni cu cariere obscure în partidele tradiționale în trecut, unii nevoiți să plece de acolo, tocmai ca urmare a unor acuzații de corupție. Descriind clasa politică ca fiind coruptă în mod structural, AUR a putut capta un vot anti-sistemic semnificativ dar fără ca prin acest lucru să pună sub chestiune bazele sistemului. A fost o strategie electorală preluată de la Traian Băsescu și rafinată pentru a răspunde realităților sociale și politice de după pandemie.
Costi Rogozanu: Anticorupția a însemnat lupta cu un sistem local cu tendințe de oligarhizare. Traian Băsescu părea că are adversari politici, dar el a atacat un trio de bogătani foarte influenți alcătuit din Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu și Dan Voiculescu. Acesta din urmă, după ce a făcut pușcărie, este acum în tabăra europenistă, cu dinții tociți, mult mai puțin agresiv decât în anii 2000. Colateral, anticorupția a fost foarte bună la minimizarea statului și serviciilor sociale. Efectul propriu-zis a fost că a mutat corupția dintr-o zonă în care avea și un sprijin puternic politic, prin PSD, într-o zonă transpartinică și mediată. Politicienii împreună cu afaceriștii locali (uneori unii fiind și una și alta) au fost învinși, făcând loc unei specii de politician lobbyst, intermediar, mai puțin puternic. Practic rezistența businessului local în fața celui global a fost atunci anihilată. Nicușor Dan vine cu acest slogan obosit din nou, dar e mai curând dintr-o etapă anti-partinică, extrem de periculoasă. Visul tehnocratizării complete, de slăbire a partidelor, nu e fundamental diferit de aspirațiile georgiste.
Privirile Europei par îndreptate spre România în acest moment, care este percepută de unii drept un „laborator al viitorului” european, mai ales în urma anulării alegerilor din decembrie – o premieră în istoria UE. Care sunt, în opinia voastră, implicațiile regionale și europene pentru ceea ce se întâmplă acum în România?
Enikő Vincze: Ceea ce se întâmplă acum în România, nu este ceva foarte specific față de ce se întâmplă în lume, chiar dacă anularea alegerilor în decembrie 2024 a fost un lucru deosebit care a șocat lumea politică din toate părțile. Totuși, eu m-aș referi aici la cum se leagă localul și naționalul nostru la procese globale. În fenomenul AUR, de exemplu, se manifestă mai multe trenduri care funcționează peste tot în lume, o combinație între naționalism, neoliberalism și intervenționism de stat într-o etapă de criză a capitalismului neoliberal.
În România, în Simion renaște naționalismul anilor ‘90, ideologie reîncălzită atunci în contextul crizelor economice de pe urma distrugerii structurilor economiei socialiste și formarea economiei de piață. Chiar dacă acum suntem afectate de un nou val de criză creat de contradicțiile capitalismului contemporan, față de acesta Simion promite același lucru pe care l-au promis Vadim Tudor sau Gheorghe Funar, adică renașterea poporului român. În momentul de față, asta se face pe baza revendicării respectului care i-a fost furat mai ales în timpul pandemiei (prin vaccinare obligatorie și restricții privind mobilitatea), dar, în general, de câștigătorii democrației liberale și de investitorii străini. Efectul acestei construcții este același cu efectele din anii 1990, adică eradicarea inegalităților de clasă în masa familiei națiunii române ortodoxe și canalizarea furiei poporului român împotriva minorităților naționale și sexuale. Partidele naționaliste de atunci, în fapt, nu au putut să facă nimic, nici dacă ar fi vrut cu adevărat, să oprească privatizările și injectarea masivă în România a investițiilor străine directe, care au fost canalele formării capitalismului în această țară. Atunci, ele nu aveau parteneri în străinătate cu care se puteau asocia. Azi, din poziția sa de europarlamentar, Simion se bucură de sprijinul grupului politic al Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, având-o ca model pe Giorgia Meloni (care a devenit a patra mare formațiune politică în Parlamentul European cu 78 de europarlamentari). Dar partidele românești ale extremei drepte naționaliste au multe în comun și cu Patrioții pentru Europa (unde s-au regăsit, printre cei 84 de europarlamentari, și reprezentanți ai partidului lui Viktor Orbán și Marine Le Pen), sau cu mai puțin semnificativă fracțiune ca număr, dar importanta Europă a Națiunilor Suverane (dominată de partidul Alternativă pentru Germania).
Mai departe, acționând într-un nou moment de criză marcat de deficitul bugetar și îndatorarea guvernamentală, în Simion se reciclează și neoliberalismul clasic reprezentat de PD-L (simbolizat de cuplul Băsescu-Boc) de la finalul anilor 2000 și începutul anilor 2010. Acela a fost un moment al primei crize economice trăite de România ca parte din UE și într-o Românie tot mai conectată la capitalismul global. Pe atunci s-au urmărit recomandările Comisiei Europene printr-o politică pro-capital cu măsuri de austeritate (tăieri de salarii și pensii) și reforma statului (reducerea investițiilor în sănătate și educație publică), dar și prin promovarea ideii morții statului social și a stigmatizării beneficiarilor de protecție socială, precum și prin atragerea investitorilor străini ca salvare a României. Perioada respectivă a fost urmată de îndeplinirea condiționalităților privind integrarea României ca economie emergentă în piețele globale de capital prin deschiderea față de actorii și instrumentele financiare ale capitalismului global financiarizat. Simion acționează într-o nouă epocă a impunerii disciplinei fiscale de către Comisia Europeană, și, luat de valul asumării obligațiilor de a reduce personalul angajat din structurile administrației publice centrale și locale pornit deja de coaliția guvernamentală actuală, într-un moment al campaniei sale electorale de după primul tur, a declarat că va micșora numărul angajaților la stat cu 500.000 de persoane. În plus, în programul său, el promite reducerea taxelor pentru angajați și angajatori, dar și a contribuțiilor la sistemul de pensii și la asigurări sociale și de sănătate.
Un al treilea trend început dinaintea lui Simion, dar continuat de el prin ideea de a susține din bani publici antreprenorii români pentru a contrabalansa, conform agendei sale naționaliste, forța capitalul străin, este tendința intervenționismului de stat. Aceasta a fost practicată cu excelență de guvernul lui Florin Cîțu, care a coalizat PNL-ul cu USRPlus, și, între 2020-2021, a urmărit reducerea puterii statului la rolul său de a salva companiile afectate de restricțiile din timpul pandemiei COVID-19 (Vincze, ianuarie 2021a și 2021b). Măsurile implementate atunci au fost în acord cu flexibilizarea disciplinei fiscale de către Comisia Europeană. Ele au rezultat în creșterea deficitului bugetar și datoriei guvernamentale, tendință accentuată apoi sub guvernarea Coaliției Naționale pentru România prin subvenționarea sectorului energetic în perioada creșterii exorbitante a prețului la energie și continuarea creșterii cheltuielilor militare.
Florin Poenaru: Există această teorie ofertantă conform căreia Europa de Est post-socialistă a reprezentat avangarda a ceea ce s-a întâmplat în vestul Europei și în SUA mai târziu. De exemplu, conform acestei teorii Viktor Orban a anticipat atât valul de naționalism populist din Europa dar și pe Donald Trump. Cred că această teorie are meritele sale deoarece sesizează modul în care experimentele neoliberale brutale făcute în periferia post-comunistă au dat naștere unor transformări politice ce abia acum au ajuns în vest, acolo unde mijloacele de rezistență la eroziunile produse de neoliberalism au fost mai puternice. Acum nu mai este cazul. Din acest punct de vedere cred că precedentul românesc va fi folosit și în alte ocazii din vest. Deja situația politică din Franța indică acest lucru. Apropo de lupta anticorupție amintită mai sus, trebuie spus că mai există o caracteristică importantă a politicii din estul europei ce poate că va fi valabilă și în vest. Pentru mult timp, în est cine pierdea alegerile, nu doar că ieșea de pe scena politică dar risca să meargă direct la pușcărie (Adrian Năstase, Liviu Dragnea și alții fiind exemplari în acest sens).
Costi Rogozanu: Estul e acum arriere-gardă, nu avangardă. Semnalele trimise de România sunt unele de conformare la noile reașezări europene. E un instrument sensibil de măsurare a fragilității construcției UE. Mesajele contradictorii emise de UE în legătură cu criza Ucraina-Rusia se văd și la periferie. Semnalul e mai curând unul pesimist, politicienii români țipă practic după coordonare externă. Până și suvernaiștii nu cer altceva decât o linie clară impusă de Trump. Deci trăim o perioadă de nostalgie mai degrabă de pe vreme de când aveam linii de parcurs clare stabilite la Bruxelles sau Washington. Glumind suveranist, singurul mesaj ar fi ”dați-ne un stăpân, că ne sufocăm”.
Integrarea României în UE a accelerat masiv migrația românilor către alte țări europene vestice. Astăzi, românii formează una dintre cele mai mari comunități de migranți din Europa. Această „mașinărie” europeană de gestionare a forței de muncă la scară regională pare însă să își arate limitele, având în vedere că, la ultimul tur de scrutin, diaspora a votat masiv pentru Simion, candidatul AUR (și pentru Georgescu, în noiembrie). Cum citiți acest fenomen? Ce rol politic joacă românii care trăiesc și muncesc în străinătate, în condițiile în care reprezintă circa 10% din electorat și pot influența decisiv rezultatul unor alegeri?
Enikő Vincze: Șomajul rezultat din închiderea treptată a majorității fostelor fabrici de stat privatizate până la mijlocul anilor 2000, s-a invizibilizat pe măsură ce migrația transnațională a românilor a ajuns să fie posibilă datorită deschiderii granițelor și, ulterior, aderării României la UE (Vincze, 2023). Citisem nu demult o apreciere din 2024 a acestui fapt, care a pus tema migrației în următorii termeni: “Conform raportului Eurostat pentru anul 2019, cetățenii români de vârstă activă care trăiesc în UE au reprezentat aproximativ o cincime din populația țării noastre, ceea ce îi face de departe cel mai mare grup național în rândul cetățenilor mobili ai UE”. Sugestia în această abordare este, că a fi mobil, este bine. Desigur, mobilitatea este bună. Dar trebuie să te uiți cine de ce devine mobil (din constrângeri, pentru că vrea un job mai bun, pentru că vrea orice fel de job), ce fel de locuri de muncă îi asigură această mobilitate (ce salarii, ce protecție), sau ce probleme rezultă în viața sa din această mobilitate (destrămarea familiilor, nesiguranță, vulnerabilitate față de patronii abuzivi).
Datele EUROSTAT privind cetățenii mobili din UE aflați la vârsta când se pot angaja, reflectă că această situație din România este neobișnuită față de alte țări ale Uniunii Europene: în 2020, procentul populației între 20 și 64 de ani a țării angajată în migrația transnațională a crescut la aproape 20%, față de cât era în 2010 (aproape 12%); procente mult mai mari față de media din UE, de sub 5%, cu o ușoară creștere între 2010−2020. Aceste date ne mai arată că tendința migrației transnaționale a rămas la fel și după anii dificili ai deceniului al nouălea, continuând chiar și în ulterioarele perioade de stabilizare și creștere economică. Fără astfel de fluxuri sistemice de migrație transnațională, ratele riscului de sărăcie, respectiv cele ale riscului de sărăcie-și-excluziune socială ar fi fost, probabil, mai mari în România decât au fost ele efectiv, de exemplu, în 2007 (de 31.5%, respectiv 47%), sau în 2020 (de 27.8%, respectiv 35.6%) și în 2022 (de 25.4%, respectiv 34.4%).
Creșterea continuă a numărul de emigranți economici din România reflectă și una din dimensiunile dezvoltării dependente. Este vorba aici pe de o parte despre mase mari de oameni care devin dependenți de locuri de muncă și condiții de trai din străinătate în condiții de nesiguranță legate de statutul lor. În 2019, 23.3% dintre ei lucrau în Germania, 17% în Marea Britanie, 15.7% în Italia, 11.2% în Spania, și 3.1% în Austria, aceste țări beneficiind, în măsura în care aveau nevoie, de o forță de muncă în marea majoritate vulnerabilă și ieftină. Pe de altă parte, dezvoltarea dependentă legată de migrația transnațională se traduce și într-o dependență a țării de remitențele sau transferurile de bani în România de la cetățenii care lucrează în străinătate. În 2021, transferurile din diaspora au echivalat cu 3.2% din PIB-ul României, poziționând țara pe locul trei în UE după valoarea remitențelor raportată la PIB. În 2023, diaspora din UE a transferat în România 3,6 miliarde de euro, suma pe care țara o primeşte în PNRR pentru Educaţie (Newsweek, decembrie 2024).
Pe lângă importanța lor economică, cei care au emigrat în UE dar și-au păstrat cetățenia română și dreptul de vot, au și o semnificație politică. Datele de mai jos le-am preluat dintr-un articol recent din wall-street.ro. În 2009, au votat doar 147.754 dintre românii din străinătate (și nu doar din UE). Turul al doilea din decembrie 2009 a fost câștigat la limită de Traian Băsescu, votul din diaspora fiind considerat decisiv pentru el. În 2019, numărul votanților din străinătate depășea 944.077. Atunci, 98.3% dintre ei au votat pentru Klaus Iohannis ca președinte, iar candidata PSD-ului a primit sub 2% din voturi, în condițiile în care votul românilor din străinătate a reprezentat aproape 10% din totalul prezenței la nivel național. Atunci, diaspora era apreciată de cei care azi o contestă. Pe 8 mai 2025, participarea la vot a diasporei a fost și mai ridicată (973.129): 61% dintre ei au votat cu George Simion, 25.45% cu Nicușor Dan și în jur de 7% cu candidatul coaliției PSD-PNL-UDMR. În turul doi din 18 mai, numărul celor care au votat în diaspora a ajuns la 1.6 milioane, fiind mobilizați în ambele tabere, dar cu un oarecare surplus pe partea lui Simion (55.86%). Asta a fost încă o înfrângere pentru partidele tradiționale din România, considerate a fi responsabile de toate greutățile prin care și emigranții din România au trecut indiferent de apartenența lor de clasă.
Florin Poenaru: Tocmai că reprezintă 10% din electorat, diaspora nu joacă un rol electoral așa de mare cum se spune, poate doar unul simbolic. Alegerile se pierd sau se câștigă în țară, nu în diaspora. Membrii din diaspora au fost apreciați atunci când prin votul lor au contribuit la venirea la putere a unor președinți de dreapta, precum Traian Băsescu sau Klaus Iohannis. Când votul lor a ieșit din acești parametrii și a mers înspre AUR, au fost demonizați. E o discuție foarte amplă ce trebuie făcută la un moment dat despre evoluția diasporei românești în ultimii 35 de ani, vorbim deci deja existența a două generații de emigranți, ceea ce are rolul de a adăuga o complexitate în plus discuției. Aici mă limitez prin a spune doar două lucruri. 1) Pandemia a jucat un rol esențial în întărirea sentimentului anti-stat și anti-clasă politică care oricum era dominant printre membrii diasporei. Umilințele la care au fost supuși atât în vest de unde au fost trimiși rapid acasă fără beneficii, dar și acasă unde au fost primiți ca purtători de virus și supuși unor tratamente degradante au radicalizat acest sentiment și au făcut ca diaspora să vireze spre un discurs anti-sistem. AUR a avut meritul că a sesizat această transformare și a instrumentalizat-o electoral în favoarea sa. 2) Situația diasporei din ultimii cinci ani în Europa de Vest este radical schimbată față de acum 10 sau 15 ani. Veniturile lor au fost plafonate sau chiar au scăzut, puterea de cumpărare a scăzut, fiind erodată de inflația europeană, creșterea prețurilor în România dar și a veniturilor pe anumite segmente, a erodat din puterea financiară a diasporei acasă și a diminuat avantajul diferențial dat de munca în străinătate. Acum 10 sau 15 ani, cei care reveneau pentru vacanțe din diaspora în satele sau orașele lor natale aveau aura unor oameni ajunși, stabili financiar și care puteau asuma rolul unei mici burghezii locale în zonele de origine. Astăzi, această aspirație de clasă este din ce în ce mai greu de susținut. Mai mult, deși acești oameni trăiesc și muncesc în orașe importante din vest (sau, mai degrabă în peri-urbanul acestora) ei un au acces financiar și nici simbolic la orașele importante din România: București, Cluj, Timișoara. Fapt ce creează o falie uriașă între locuitorii acestor orașe și diaspora, cel mai bine reliefat de războiul civil al imprecațiilor pe tiktok desfășurat între susținătorii lui Simion și cei ai lui Dan între cele două tururi. Va fi interesant de urmărit și de aici încolo dinamica electorală și politică a diasporei, mai ales că cu ocazia alegerilor din 2025, s-a dovedit că aceasta este de fapt mult mai mare (din punct de vedere al participării la vot) decât se credea. În final, ar merita o discuție aparte despre așa zisă diasporă moldovenească, adică cetățeni ai statului Republicii Moldova care au dublă cetățeni și prin urmare pot vota și la alegerile din România. Traian Băsescu a relaxat criteriile pentru obținerea cetățeniei românești pentru locuitorii moldoveni, vizând în acest sens mărirea bazei sale politice – fapt care s-a și întâmplat. Însă această decizie politică a produs o anomalie în legătură cu reprezentativitatea votului la alegerile românești ce rămâne însă un tabu.
Costi Rogozanu: Diaspora și-a arătat criza europeană prin care trece. Ieșirea UK din UE, mutări masive înspre Germania, scăderea sau stagnarea salariilor și însăprirea condițiilor de muncă, au făcut dintr-odată chinul exilului inutil. Ce a transmis diaspora e că ”vrea acasă”, ce trebuie să înțelegem e că pentru români munca înafară nu mai e mare business ca altădată. Și din pricina presiunii de jos în sus, noi valuri de migranți dispuși să lucreze și mai ieftin; și din pricină că Vestul nu a primit, de fapt, niciodată această mână de lucru cu gând de integrare, ci de utilizare în condiții sterile. Diaspora ”navetistă”, cu munci grele sezoniere, ea s-a manifestat cel mai clar pro-Georgescu, iar mesajul e clar: înainte aveam soluția să fugim înspre vest, dar vedem cum pentru noi dispare această opțiune!, unde vom mai fugi când totul se va termina? N-aș ignora deci acest mesaj care a prins atât de mult la Georgescu, cel cu ”întoarcerea acasă”.
Românii au fost deseori percepuți ca fiind profund pro-occidentali, susținători ai integrării europene și ai apartenenței la NATO. În urma rezultatelor recente, în Occident se conturează tot mai des ideea unei „răciri” în relația României cu UE – ca și cum votul ar reflecta o dezamăgire sau o ruptură față de o presupusă idilă europeană. În ce măsură putem interpreta victoria extremei drepte ca o formă de critică populară, exprimată prin vot, la adresa rolului pe care UE l-a jucat în transformările economice și sociale recente ale României?
Enikő Vincze: În România, aderarea la UE s-a născut ca un proiect de salvare a țării. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne amintim mai întâi de austeritatea anilor 1980. Acestea nu numai că au redus prosperitatea economică care fusese promițătoare pentru mulți în anii ‘70, dar au și abolit treptat drepturile civile și politice ale oamenilor. Pe de altă parte, trebuie să ne amintim de criza din anii ‘90, care a fost consecința privatizării, liberalizării prețurilor, închiderii fabricilor și pierderii locurilor de muncă. Odată cu aderarea la UE, oamenii din România tânjeau probabil după statul capitalist al bunăstării din Europa de Vest din anii ‘70-‘80, care promitea prosperitate economică laolaltă cu asigurarea unor libertăți civile.
Așa-zisul „discurs pro-european” românesc de acum înseamnă admirația față de UE cu certificat de naștere neoliberal eliberat prin Tratatul de la Maastricht din 1993. Uniunea neoliberală a însemnat dominația politică a Partidului Popular European în Parlamentul European și Comisia Europeană, și realizarea în timp a mai multor deziderate economice, precum: piața comună și supremația circulației libere a capitalului; uniunea piețelor de capital și susținerea fondurilor de investiții prin politici publice; uniunea economiilor și investițiilor și încurajarea capitalului privat să investească în industria de armament; uniunea bancară și controlul politicii monetare; și disciplina fiscală cu excepție pentru înarmare. Iar așa-zisul „discurs suveranist” înseamnă o viziune despre UE ca uniune a națiunilor, o reîntoarcere la ceea ce a fost comunitatea economică europeană înainte de Maastricht. O comunitate economică unde circulă liber produsele.
Niciunul din cele două discursuri de mai sus nu este preocupat de realizarea uniunii europene sociale, bazate pe valorile fundamentale definite după cel de al doilea război mondial: egalitate, solidaritate, libertate, pace. Cei doi candidați intrați în turul doi la prezidențialele din mai 2025 sunt ambii anti-comuniști. Amândoi subscriu la militarizare și reducerea drastică a cheltuielilor statului în zona socială/publică. Doar că unul vrea susținerea capitalului străin, iar celălalt susținerea capitalului românesc.
De la înființarea UE propriu-zisă în 1993, a devenit din ce în ce mai clar că uniunea creează cadrul pentru regimul neoliberal de acumulare de capital. Principiile sale fundamentale sunt privatizarea, liberalizarea, dereglementarea în favoarea capitalului și reducerea investițiilor statului în bunuri și servicii publice. Mai recent, și din ce în ce mai explicit de la pandemia COVID-19, Comisia Europeană consideră că statul are un rol politic important în salvarea economiei bazate pe proprietatea privată și în crearea de noi oportunități de investiții de capital. Punerea în aplicare a acestor principii economice timp de mai multe decenii, desigur că duce la un moment dat la revolta oamenilor împotriva salariilor și pensiilor mici față de costurile vieții inclusiv a costurilor locuirii și energiei, sau împotriva reducerii accesului la servicii de calitate în domeniul sănătății și educației, și, în cazul celor mai sărăciți, la revolta împotriva excluziunii și marginalizării sociale și teritoriale perpetuate. Foarte multă lume simte efectele înghețării salariilor și pensiilor în timp ce prețurile la alimente și servicii de bază continuă să crească. Toată lumea începe să se teamă că statul nu va mai plăti o parte din costurile electricității și gazului către companii și gospodăriile vor rămâne cu facturi de mii de lei sau cu deconectare de la surse energetice. Și toată lumea aude cum, în paralel cu toate astea, în loc să facă alte investiții, statul va trebui să asigure fonduri pentru cheltuielile cu înarmarea continuă.
Chiar dacă AUR s-a întărit pentru că a dat voce nemulțumirilor populației legate de obligativitatea vaccinării anti-COVID-19 și restricțiilor privind mișcarea liberă, acest moment a fost doar unul din momentele transformărilor capitaliste din ultimele decenii care au sărăcit, au îndatorat și au deposedat o bună parte din cetățenii României. Nemulțumiții cei mai precari, care nu mai au ce pierde, sau antreprenorii autohtoni se distanțează față de centrele puterii politice întruchipate în România de PSD și PNL, iar la nivel European de instituțiile europene dominate de PPE și S&D. Cei mai înstăriți, doresc să se rupă mai ales de PSD, continuă să creadă în valorile liberale, dar favorizează USR-ul sau Alianța Dreptei Unite față de PNL (cel din urmă fiind considerat pătat de colaborarea cu PSD), și consideră că direcția economică și militară a UE girată de Partidul Popular European este adecvată, doar trebuie pusă în aplicare într-un mod mai hotărât în România. De aici așteptarea unui premier precum Bolojan. Deci, oamenii din diverse clase sociale și varii segmente ale claselor lucrătoare trag către ce alternative li se oferă în România acum, adică Simion sau Dan. Suntem martore ale unui fel de revoluție politică realizată prin mecanismele democrației liberale, adică prin vot, dar care se realizează într-un context politic din care lipsește cu desăvârșire stânga socialistă.
Ambii candidați recunosc că societatea românească este adânc divizată. Dar amândoi se gândesc, că această polarizare se poate vindeca prin noi valori morale: prin “onestitate” în cazul lui Dan, și prin “respect” în cazul lui Simion. Datorită ideologiilor în care se înrădăcinează, niciunul dintre ei nu poate să admită că diviziunea socială este esența societății fundamentate pe clase sociale. Ea se datorează modului în care clasele dominante deținătoare de mijloace de producție îi exploatează pe cei care nu au în proprietate resurse pentru producția economică și reproducția socială, și, de aceea, sunt nevoiți să-și vândă forța de muncă, să închirieze locuințe de pe piață, să se împrumute de la bănci. Diviziunea socială se mai datorează și modului în care statul a fost acaparat de capital, și nu legiferează și guvernează pentru interese publice. De asemenea, diviziunea socială este și teritorială. Dezvoltarea teritorială inegală este caracteristică iminentă a capitalismului. Și ca orice trăsătură a lui, și aceasta se manifestă într-o contradicție. Pe de o parte, capitalul are nevoie mereu de noi și noi teritorii subdezvoltate unde să investească când se supra-acumulează, și, pe de altă parte, de teritorii din care să se poată retrage oricând, dacă condițiile investițiilor și acumulării de capital se schimbă și interesul profitabilității îi dictează așa. Astfel, capitalul are nevoie de un stat care să îi faciliteze această mișcare oscilantă. Statul capitalist de care clasele dominante au nevoie, este statul care nu reglementează libertatea de mișcare a capitalului în favoarea forței de muncă, și care reduce riscurile investiționale prin susținerea politică a dezvoltării unor sectoare economice și teritorii unde capitalul privat se poate investi (azi, în industria militară).
Florin Poenaru: Nu a existat o insurecție a extremei drepte în România. În paranteză fie spus, extrema dreaptă europeană este foarte pro-UE, foarte internaționalizată (vezi și legăturile acesteia cu MAGA prin Steve Bannon). Parlamentul European a fost o platformă mult mai vizibilă și zgomotoasă pentru diverse partide de extremă dreaptă decât parlamentele naționale. Deci acuzațiile de izolaționism sau de dorință de a ieși din UE la adresa extremei drepte românești nu țin cont de realitatea concretă. S-a dovedit, așadar, și la aceste alegerii că românii se raportează la UE ca la o religie, scrutinul fiind transformat într-un ritual de afirmare a acestei adeziuni. Steagul UE a împânzit Bucureștiul și marile orașe imediat ce s-a anunțat victoria lui Nicușor Dan. Românii rămân cei mai pro-europeni dintre europeni, dovedind o aversiune profundă față de conturarea unei critici la adresa UE oricât de rațională. E maniera locală de a arăta, de la 1848 încoace, apartenența la o civilizație superioară, fie că e vorba de fiii unor boieri înstăriți, fie că e vorba de urmașii unor țărani uitați în feudalism. Această dorință de afirmare a apartenenței la civilizație prin adeziunea la UE transcende clasele sociale și orientările politice. Și dreapta neoliberală și autointitulata stângă locală au defilat în aceste alegeri cu steagul UE, real sau simbolic. Și corporatiștii din mijlocul Bucureștiului care consumă echivalentul unei pensii medii în weekend, și pensionarii cu pensii medii au votat pentru Europa. Sperietoarea rusească continuă să joace un rol important în România, rădăcinile istorice ale anti-rusismului în fiind consubstanțiale formării statului național român. Mai mult, anti-rusismul este de regulă conjugat cu anticomunismul pentru a crea un cocktail mobilizator pro-UE foarte puternic, cum s-a întâmplat și în acest caz și a asigurat victoria lui Nicușor Dan.
Costi Rogozanu: Aici aș răspunde cu o poveste. Într-un sat sărac s-a făcut o școală europeană. Cu toalete moderne, cu tot. Începutul a fost apocaliptic. 120 de copii puși în fața unei toalete pe care nu știau s-o folosească. Învățătoarele au predat intensiv trasul apei și spălatul pe mâini. UE a aterizat în unele părți de Românie ca un OZN frumos care doar a subliniat diferențele sociale. Sunt unele pături atât de jos încât nu pot fi trase în sus de o școală frumos mobilată. Există un resentiment față de cheltuielile europene care par uneori doar ”fațade” ale situației sociale precare.
În fine, se poate observa că UE este astăzi capabilă să susțină poziții discutabile din punct de vedere al liberalism democratic în numele „stabilității”, pentru a menține procesul de acumulare capitalistă – cum vedem în Balcani, cu sprijinul acordat regimului Vučić în Serbia sau lui Edi Rama în Albania. Faptul că Comisia Europeană a sprijinit anularea alegerilor prezidențiale din România vi se pare că ar putea fi interpretat în aceeași cheie?
Enikő Vincze: Anularea alegerilor prezidențiale după primul său tur din noiembrie anul trecut, din care candidatul independent cu discurs anti-UE și anti-NATO care a primit aproape 23% din voturile exprimate față de candidata de pe locul doi cu 19%, cu siguranță a fost pe placul Comisiei Europene.
CE nu își dorește încă un pol al patrioților sau suveraniștilor în Europa de Est, dar nici nu este interesată economic să facă compromisuri similare cu cele făcute în Serbia și Albania, pentru că, controlul asupra României se realizează prin mecanismele apartenenței la UE a statelor membre.
Simion însă este un pic o altă poveste decât Georgescu, pentru că el aparține de grupul europarlamentar marcat de politica și personalitatea lui Meloni, care la rândul său a fost integrată cu destul de mult success în procesele decizionale din mainstreamul instituțiilor europene.
Deci da, politica statelor și structurilor supra-statale capitaliste este susținerea acumulării de capital, modalitățile în care acești actori fac asta depind de caracteristicile diverselor momente istorice, geografii și configurații ale relațiilor internaționale.
Florin Poenaru: Nu neapărat, influența Comisiei Europene este mult mai mare în România, decât în statele invocate. Comisia Europeană s-a implicat direct în anularea alegerilor și în susținerea, apoi, a acestei decizii, deoarece era un actor direct afectat de cine va fi următorul președinte român. Altfel spus, au existat 2 tipuri de actori care doresc să aibă un cuvânt de spus cu privire la noul președinte. La nivel suprastatal e vorba de instituțiile UE, mai ales Comisia și Consiliul. Nimeni în Europa nu își dorește un nou Viktor Orban care să poată să facă notă discordantă sau chiar să blocheze aranjamentele Comisiei. Prin urmare, Comisia Europeană a fost direct interesată de anularea primului tur când nici unul dintre candidați nu prezenta garanții de stabilitate (Georgescu prin discursul său explicit, Lasconi prin lipsa de predictibilitate și experiență politică). La nivel infra-statal principalii actori preocupați de cineva fi noul președinte sunt aceia de care depinde supraviețuirea lor politică și instituțională: șefi de servicii secrete, judecători la curtea constituțională, magistrați, ambasadori,etc. E normal, și de așteptat, ca aceștia să caute să se implice, din postura instituțională pe care o au, în vederea alegerii unui președinte cât mai favorabil lor. Lucru care de altfel s-a întâmplat, atât în primul tur anulat, cât și în actul al doilea, chiar dacă acest lucru este foarte greu de dovedit empiric.
Războiul din Ucraina a avut un impact major asupra spațiului politic și a produs mutații importante în societatea românească. Ce contradicții sau tensiuni ați observat că a scos la iveală acest conflict în contextul românesc?
Enikő Vincze: Eu aș vorbi la acest punct despre întărirea cursei de înarmare caracteristică refacerii ordinii capitalismului global în perioada curentă a post-neoliberalismului în care se caută noi regimuri ale acumulării de capital, procese la care și România participă. Această înarmare este legată, desigur, de războiul din Ucraina, dar cheltuielile cu militarizarea au început mai demult, precum am scris și în articole din perioada pandemiei (Vincze, iunie 2020). În 2020, prin președintele Iohannis, România a semnat cu SUA un contract de cumpărare de șapte sisteme de rachete Patriot în valoare de 4 miliarde de dolari, continuând acest proces printre altele și prin achiziționarea, în 2024, a unor rachete pentru avioane F-18 în valoare de 180 milioane dolari.
Din momentul în care, în 2025, Comisia Europeană a lansat programul ReArm Europe, redenumit un pic mai târziu Readiness 2030, a devenit clar, că una din căile prin care organele statale și supra-statale vor să susțină refacerea economică a UE și reindustrializarea ei este calea investițiilor publice și private în complexul industrial-militar (Vincze, februarie 2025 și martie 2025). Simion este și el un candidat pro-înarmare, chiar dacă nu susține continuarea ajutorului militar acordat Ucrainei de România. Dan este în totalitate adeptul politicilor de la Brussels, deci se pregătește, precum am spus mai sus, să crească bugetul sectorului de apărare până la 3.5% din PIB. Asta se întâmplă în contextul în care, în timp ce Comisia Europeană revine serios la disciplina fiscală definită în Pactul de Securitate și Creștere din 1997, ea face un gest generos față de cheltuielile militare, excluzându-le de la a fi calculate în deficitul bugetar. Dar, indiferent dacă le calculează sau nu, dacă este adevărat că, creșterea deficitului bugetar la peste 3% din PIB nu este sănătoasă economiei, atunci cu siguranță și cheltuielile armate care cresc acest deficit peste 3% (indiferent dacă acest lucru se sancționează sau nu) vor face rău echilibrului macroeconomic. Această politică denotă, deci, o contradicție în politicile economice europene, dar ea este naturalizată, considerată a fi inevitabilă (chiar dacă va avea efecte negative), de dragul profitabilității capitalului privat care se va bucura de creșterea vânzărilor de arme către statele care se pregătesc de război, sau cum spun ei, se pregătesc pentru pace prin război.
În jurul acestor politici evident că există mai multe tensiuni. Multă lume nu vrea să vadă bugetul public cheltuit pe armament, dar a susține că nu vrei așa ceva, ajunge să fie sinonim cu trădarea de țară sau cu putinism. Există o presiune morală enormă în direcția fabricării consensului pro-înarmare, iar ea se face prin exacerbarea ruso-fobiei și pericolului rusesc la care sunt supuse țările din Uniunea Europeană, și mai ales cele de la granița sa de est. Asta în pofida faptului, că, chiar și platforme mainstream în domeniu susțin că Rusia nu are capacitate pentru așa ceva din moment ce i-ar trebui 230 de ani și 70% din populație doar ca să cucerească Ucraina (defense.ro, mai 2025).
În plus, au fost tensiuni și în dezbaterile formale sau informale cu privire la implicarea României în diverse feluri în războiul din Ucraina, foarte multe persoane susținând acest lucru ca ceva dezirabil, alții însă considerând că negocierile diplomatice pentru pace durabilă ar fi soluția și nu mai multe arme sau armate implicate din mai multe țări în acest conflict care deja este un război proxy. Chestiunea implicării mai directe în acest război, pe lângă ceea ce România a făcut deja (ceea ce a fost vizibil din ce a făcut, de exemplu, donarea unui sistem de rachete Patriot către Ucraina în locul căreia ea trebuie să achiziționeze una nouă din SUA) a fost menținută tensionată și prin presiunile venite dinspre Franța și Marea Britanie, dar și alte mari puteri europene. Acestea au format coaliția celor doritori (coalition of the willing) să continue atât ajutorarea militară a Ucrainei, cât și implicarea în procesul de asigurare a păcii în cazul în care se vor demara procedurile necesare pentru asta. Implicarea în astfel de initiative are o miză pentru sectorul privat din România și pentru că, probabil, ar fi o condiție pentru participarea la reconstrucția Ucrainei, ceea ce este o altă sursă de profit extras de pe urma dezastrelor create de capitalism, precum războaiele.
Florin Poenaru: Cum bine zice Eniko mai sus, principala transformare adusă de războiul din Ucraina a fost militarizarea crescândă a spațiului public și a modului de funcționare a statului. De la creșterea bugetelor pentru înarmare, la trecerea sub secret a contribuției româniei la acest război, la luarea deciziilor importante în CSAT – un forum netransparent și inaccesibil populației votante -, la inundarea spațiului public de generali militari în retragere chemați să ofere analize și grile de interpretare ale noii realități. Pe scurt, războiul a accelerat transformarea societății într-o cazarmă militară cu reguli și ideologii specifice. Opozanții sau vocile critice au fost acuzate de colaboraționism cu dușmanul – adică cu Rusia – și excluse real sau simbolic din corpul națiunii drept trădători. Militarizarea societății începute în pandemie s-a extins necontestat în timpul războiului.
Dar a mai fost un efect de sens opus, cu urmări electorale în favoarea AUR semnificative. Înțelegerile opace la nivelul Comisiei menite a ajuta Ucraina au avut drept efect afectarea intereselor materiale ale unor segmente de clasă din România, precum agricultorii sau exportatorii de grâne, care au declanșat mobilizarea împotriva ucrainenilor. La fel, elemente naționaliste, angajate de mult timp în războaie culturale de uzură cu statul ucrainean în zone locuite de români, au găsit un prilej de a aduce în prim plan lupta lor. Subminarea intereselor naționale în favoarea Ucrainei, precum lărgirea canalului Bîstroe și supra-aglomerarea portului Constanța au reprezentat combustibil pentru mișcările naționaliste de tipul AUR. Imagini cu civili ucraineni, de regulă bărbați, luați cu arcanul la oaste de pe străzi sau întorși în sicrie, au alertat opinia publică românească la riscurile războiului, consolidând un sentiment subteran dar popular de opoziție la război,ce se afla în opoziție cu discursul militarist și asertiv al puterii cu privire la întrajutorarea Ucrainei. Acest sentiment a fost de asemenea decisiv în conturarea unui vot anti-sistemic.
În plus, în anumite zone ale țării, precum Tulcea, Constanța sau București, românii au intrat în contact cu refugiații ucraineni. Cum de cele mai multe ori poziția de clasă a celor din urmă era superioară majorității, această discrepanță a fost împachetată cultural și transformată într-o respingere a noilor veniți, considerați inferiori, necivilizați, aroganți, etc. Proverbiala ospitalitate românească (complet inventată) a fost pusă la grea încercare cu această ocazie, dând naștere rapid unui discurs de respingere (mai ales pe baza unor informații false sau exagerate, precum aceea că statul român acordă alocații pentru copii ucraineni de 10 ori mai mari decât cele pentru localnici) cu valoare electorală. Poate cineva va scrie cândva un studiu etnografic pe această temă care să surprindă și modul în care cetățeni români din clasa de mijloc, posesori ale unor apartamente menite a fi date în chirie, au tras pe sfoară statul român prin declarații false cu privire la numărul cetățenilor ucraineni găzduiți și durata acestei găzduiri.
Costi Rogozanu: Războiul din Ucraina a adus conștientizarea unei realități, că suntem parte din NATO, că avem parteneri precum SUA cu care ne-am mai băgat în râzboaie care până acum erau undeva departe, distrugeau alte zone de lume fără să ne afecteze. Acum, oamenii au înțeles că se pot trezi în război. Iar servilismul elitelor politice românești față de instrucțiunile europene a devenit dintr-odată obscen. În rest, nu am de adăugat, față de ce au spus colegii mei mai sus.