- Unde există dubla negație și unde nu există
“Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha-Sakya-Muni, nici în viaţă, nici în moarte” (Eminescu)
Pentru cei care urmăresc cum vorbește președintele României, o surpriză cu totul neașteptată a fost să observe cum a terminat primul discurs ca președinte. A făcut-o nu cu o negație, ci cu două. Una care a venit după alta.
Ne-a spus:„nu putem să nu reușim”.
Bine înțeles, putea să spună că vom reuși, dar a ales altceva, să nege un lucru de două ori. Aceste mistere, care vom vedea, sunt pline de subtilități metafizice şi de ciudăţenii teologice, nu se reduc doar la primul său discurs. Prima sa declarație politică importantă ca președinte despre partidul care continuă neasumat o tradiție marxistă (PSD-ul) a fost pusă ca titlu în următoarea formă: „Un partid nu poate să spună nu în fața interesului național”. Din nou Nicușor Dan, acum ca președinte al României, folosește o dublă negație, care înlocuiește formula consacrată și banală „trebuie să spună da/să răspundă afirmativ”.
Ca să înțelegem de ce un activist care provine din societatea civilă vorbește diferit, ca un președinte uns, vom face un mic excurs în istoria scrierilor lui. Vom observa că primul lui text publicat în 2000 în Dilema folosește o multitudine de negații, ca apoi negațiile să dispară cu totul într-un necrolog din 2021.
Pentru a porni însă la analiză, să observăm că am plecat cu toții de undeva.
Într-o glumă care poate nu a circulat în socialism, dar care este cu atât mai bună că e ficțională, un vânzător a răspuns astfel unui cumpărător în București. Clientul a întrebat: „Aveți cumva hârtie igienică, știți, e al zecelea magazin în care întreb?” Vânzătoarea a răspuns, „Noi suntem magazinul care nu are carne, dacă vreți magazinul care nu are hârtie igienică, mergeți după colț pe dreapta”. Ce aflăm de aici este că societatea civilă, ca să suporte dar și să critice regimul, făcea glume pe seama lui. Și nu oricum, ci apelând la o dublă negație. Prima negație a cărnii nu este evident similară cu negația hârtiei igienice, dar cumva ambele se asemănă pentru că sunt marcate cu un „nu”.
Am ajuns la gluma din socialism, care e mult mai serioasă decât credem, și pentru că am pornit de la o carte care se baza pe o dublă negație, Capitalul, o negație care pleca de la răsturnare, „a sta cu capul în jos”, care la rândul ei va fi răsturnată într-o a doua mișcare, care va răsturna cu capul în jos ceea ce a fost răsturnat prima dată. Ea a devenit baza ideologică a statului român. Să ne amintim că pentru Marx exista munca abstractă, care se întorcea cu capul în jos ca ajungă în muncă concretă, care se întorcea și ea cu capul în jos ca să ajungă muncă socială. Circulația mărfurilor și producerea lor nu poate fi înțeleasă fără o primă negație, și anume cea care face din munca abstractă să devină munca țesătorului, care și ea va sta cu capul în jos, va fi negată, într-un produs social, haina.[1]
Vă rog să fiți atenți la puterea dublei negații (în glume!), pentru că ea a fost cea care ne-a dat posibilitatea să avem și o răsturnare pe dos a regimului. Cum s-ar spune, doar o dublă negație a unei mărfi care nu există (nici ca produs de carne, nici ca hârtie igienică) putea să ne scoată dintr-o situație imposibilă: și anume, din faptul că am uitat o carte (Capitalul), care devenise baza ideologică a socialismului. Vă mai reamintesc că pentru o cercetătoare care mie mi-a plăcut enorm (Katherine Verdery, National ideology under socialism), disoluția statului român a început odată cu înlocuirea marxismului și a bazei lui ideologice, cea a dublei negații, cu „pâinea noastră de toate zilele, naționalismul”. O afirmație a unei entități metafizice, naționalismul, care a dus pentru Verdery la colapsul dublei negații și dialecticii marxiste.
De aceea, pericolul cel mai mare pentru un stat era și este îmbrățișarea directă a unei ideologii naționaliste, care poate duce la colapsul marxismului (în 1989) ori a liberalismului (în zilele noastre). Iată și provocarea lui Nicușor Dan.
2. O scrisoare găsită: „declarația de dragoste”
Dubla negație din primul discurs al președintelui este cu atât mai surprinzătoare cu cât primul lui text a intrat în istorie ca folosind doar negații.
Textul lui Nicușor Dan e intitulat „O simplă declarație de dragoste”. Provocarea lui e că funcționează ca un răspuns la un articol, intitulat „naționalismul cel de toate zilele”, care, ca titlu, parafrazează din Matei, „Pâinea noastră ce de toate zilele” (6:11). O altă răsturnare, sau întoarcere cu capul în jos a unui citat din Cristos, care, pare să ne zică Nicușor Dan, are nevoie de o altă răsturnare cu capul în jos. De aceea își scrie textul și îl publică ca o negație a unei negații.
Textul e o intervenție polemică în disputa dintre naționaliști și anti-naționaliști și vrea să iasă din dispută cu o afirmație. Afirmația lui din text—ori intervenția lui, ne spune el—nu e nici naționalistă, nici anti-naționalistă, ci e una a iubirii, și anume a iubirii față de ceva, o entitate care nu prea poate fi numită, „România”.
Un text foarte scurt, de vreo 700 de cuvinte, are 18 negații. Vă redau câteva din ele:
„Nu voi comenta”
“Nu este eficace în planul social-economic”.
„Nu l-am regăsit”
„Nu contestă”
“Precizez că fac o delimitare psihologică, şi nu o judecată de valoare. Flux sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume.”
“Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să existe.”
Etc.
Un text care a devenit foarte disputat mai ales pentru că folosește o negație foarte tare, și anume că:
„Sînt împotriva acceptării comportamentului homosexual în spaţiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiţionale şi, astfel, identitatea mea colectivă, legitimă.”
Pe lângă negația Pride-ului, la care eu am participat în 2004 prima dată (se numea atunci Gay Fest și era negat de Nicușor Dan ca o apariție din viitor), mai erau și alte negații interesante. Prima era că anti-naționaliștii nu înțeleg România și regulile ei tacite. Iată cum îl critică pe Cristian Preda:
“Cred în buna funcţionare a unei societăţi ne-contractualiste. Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să existe. Un călător german în România este uimit că într-o ţară aparent fără nici o regulă, nu există accidente feroviare. Nu-mi pot cenzura aici o paranteză. Mă surprinde că domnul Cristian Preda risipeşte atîta energie în capitolul Poporul meu. Călători străini şi naţionalism românesc din cartea Occidentul nostru, Editura Nemira, 1999, fără să observe că majoritatea relatărilor călătorilor veneau dintr-o lume catolico-protestantă.”
Ce ne spune textul este că atunci când el folosește o intervenție politică în forma negației, ideile lui capătă atenția tuturor. Asta s-a întâmplat într-un text care voia să depășească disputa naționaliști-anti-naționaliști, unde de fapt el a fost trecut destul de clar la o zonă de naționalism anti-gay, definită atunci și acum ca una conservatoare.
Totuși, să ne amintim că baza intervenției lui era una hegeliană. Dubla lui negație a fost modul în care și-a început textul: “Nu mă pot opri să nu remarc absenţa din discuţie a referinţelor la gînditorii naţionalişti”. Ceea ce ne spune el este că doar înțelegerea din interior a naționalismului poate să ducă la depășirea lui.
Dar dubla negație, vă amintesc, nu stătea în textul lui ca la Marx sau la Hegel pe propriile picioare, pentru că era introdusă de o altă negație, care îi lua fața. Aici este marele pericol care îl înscrie pe Nicușor Dan nu într-o zonă de hegelianism de stânga, ci una de dreapta.
Negația care precedă dubla negație e ceea ce putem numi o minciună spusă sub aparența adevărului. Iată cum introduce el negația, care în articol, de fapt anula tot procesul dialectic schițat în propoziția care i-a urmat:
Prima: naţionalismul este şovin şi xenofob şi duce la neînţelegeri etnice. A doua: românul este naţionalist, se îmbată cu apă rece găsindu-şi însuşiri imaginare, este inadecvat la real, incapabil să construiască în lumea reală. A treia: naţionalismul în România de azi este reprezentat de revista România Mare. Nu voi comenta aceste opinii, care aparţin unui „folclor anti-naţionalist“.
Ceea ce face el în restul articolului este să comnenteze aceste opinii, care de fapt se și termină prin negarea lor:
Nu sunt xenofob, nu sunt pentru contractualismul ooccidental, nu scriu o polemică.
Ceea ce a ajuns la noi a fost pe dos, pentru că ne-a spus exact ceea ce Nicușor Dan voia să nege: că nu îi plac anumite moduri de gândire a unor popoare (“contractualismul occidental”); că e și pentru contractualismul occidental, odată ce folosește o gândire carteziană; și că scrie o polemică.
Iar textul a ajuns la noi în valoare lui reală, întoarsă pe dos, și anume că e o polemică naționalistă și liberală.
3. Necrologul hegelian, la moartea societății civile
Un text care a devenit și mai controversat a fost acela în care a fost complet hegelian, adică a îmbrățișat complet dubla negație, dar într-o formă adulterată, și anume eliminând negația cu totul. În necrologul publicat în 2021 nu mai există nicio o negație. Nada. Doar afirmație.
Să vedem ce scrie și Nicușor Dan la moartea lui Voicu Rădescu, exemplul etic al unei societăți civile, care m-a format și pe mine și Critic Atac. Fără ideea de spațiu independent și autonom poate că am fi fost mult mai săraci.
Iată necrologul la moartea lui Voicu Rădescu.
„Te copleșea cu altruismul lui”
NICUŞOR DAN,
PRIMAR GENERAL AL CAPITALEI
Ne-a părăsit Voicu Rădescu, după o grea suferinţă, pe care a îndurat-o cu deosebită demnitate. Mulți oameni din zona culturală i-au fost aproape în aceste luni, în special Lia Bugnar şi Rozana Mihalache. Te copleșea cu altruismul lui. Ultima oară când am vorbit, eu eram îngrijorat de starea lui de sănătate, iar el mi-a spus: „Mă uit pe fereastră şi văd vizavi patru apartamente goale, de ani de zile, şi mă gândesc la oamenii ăia evacuați în strada Vulturilor. Oare ce este de făcut?”.
Sunt mândru că a fost declarat cetățean de onoare al Bucureştiului. Copiez mai jos ce am scris atunci, esența pentru mine a cine a fost Voicu Rădescu:
„Istoria la Hegel este evoluția conştiinţei universale, a naturii care ia conştiinţă de ea însăşi. Istoria noastră postdecembristă este istoria unei societăți traumatizate care ia conştiinţă de ea însăşi, restabilind echilibrul firesc cu instinctul de conservare care a prevalat. Trebuie să fim recunoscători, ca societate, acelora care, uitând adesea de ei înşişi, au exprimat în aceşti ani conştiinţa societății.
Voicu Rădescu este o conștiință. A fost în stradă în 21 decembrie 1989 și nu a făcut niciodată paradă de asta. A fost implicat în toate cauzele civice postdecembriste, de la Standul Tineretului la Roşia Montană, de la locuințe sociale pentru persoane evacuate până la Berzei Buzeşti şi Hala Matache și toate celelalte. Mai mult decât atât, a reușit. A reuşit să creeze un teatru independent și să dea astfel posibilitatea multor tineri de perspectivă, atunci, să ajungă azi nume de referință în cultura noastră. A reuşit să iniţieze și să mențină un spațiu şi un festival de jazz care au adus la Bucureşti nume mari ale jazzului mondial. A reuşit să ducă actul de cultură la un public care nu mai avusese expunere la cultură și să aducă în fața publicului <<<<cult>> problematica unei categorii sociale care nu mai fusese expusă”. //Sursa: Facebook, 24 august 2021
4. Sfârșitul istoriei și ultimul om
Ceea ce face primarul capitalei este să îl preia pe Hegel și să se pună în poziția lui de a vedea sfârșitul istoriei. Nicușor Dan este Hegel care celebrează un sfârșit și un început, iar filozoful e mobilizat într-o misiune imposibilă. De fapt, ăsta este sensul corect al afirmațiilor lui Dan, și așa a fost și interpretat.
Dan ne spune că istoria unui purism moral, dar și a unui activism etic complet angajat, s-a sfârșit. A murit o epocă, el este urmașul ei iar epoca a fost reprezentată de Voicu Rădescu. El este Napoleon călare pe cal care cucerește inima urbanului. Istoria s-a sfârșit cu el și începe o nouă istorie. Ceea ce totuși nu a putut să facă textul este să elimine istoria la care el a făcut un parastas.
Textul lui, deși numai afirmă, neagă în mod evident. Cei care au trăit-o cu el nu au fost de acord cu sfârșitul ei.
Iată ce scria Lia Bugnar pe facebook-ul ei, ca interpretarea a necrologului primarului Bucureștiului:
„Prima masura pe care a luat-o a fost sa ia inapoi cele cateva locuri de parcare gratuite pe care Teatrul de Comedie, situat in Centrul Vechi, le primise pentru actori, nu de alta, dar plata parcarii zilnice depasea leafa actorilor. Primarii anteriori lasasera de la un mandat la altul cateva locuri gratuite pentru ei. Au disparut. Nu-i nimic, ne-am zis, asta e, sa vezi de-acu’ incolo disciplina in orasu’ asta, o sa mearga totu’ uns. Dupa care, spre stupoarea comuna, numele de care s-a inconjurat primarul in primarie pe parte de cultura erau foarte dubioase. Oameni numiti de el, nu mosteniti. Voicu, contrariat si pur ca omatu’ „nu, cred ca el nu stie cine sunt astia”, unii dintre noi, un pic mai putin creduli, „mai, Voicu, s-ar putea sa cam stie”, ‘Nu, nu, clar nu stie, n-are cum… il sun sa-i spun”. Numai ca primarul nu a mai raspuns la telefon. Voicut a mai spus o vreme „probabil ca e foarte ocupat, ca e la inceput, i-am scris mesaj, o sa ma sune el”. Nu l-a sunat. M-a sunat pe mine cand Voicu era pe moarte, ca sa-mi zica „m-am gandit sa-l fac cetatean de onoare pe Voicu, poti sa faci tu o prezentare a lui Voicu si s-o citesti in sedinta de consiliu?” Am zis da, am facut, am citit, destul de penibil, ca m-a luat plansu’ si pe-aia ii durea in cur, habar n-aveau cine e Voicu. Dar l-au facut cetatean de onoare al orasului. Voicu avea vreo 40 de kile atunci si inca astepta un telefon de la „Nicusor”. Telefonu’ n-a venit, a venit o diploma, un titlu. Ma intreb uneori ce ar zice Voicu acum despre „Nicusor”. Ce ar zice cand ar vedea ca nu era despre Bucuresti, era despre putere. Ce ar zice cand ar vedea ce ne-am pacalit toti. Ce ar zice despre oamenii de afaceri anonimi care au donat sute de mii de euro omului pentru care strangeam semnaturi in curtea de la Green. Ce-ar fi zis cand ar fi vazut panourile uriase de peste tot aparute dinainte sa inceapa campania. Ce-ar zice despre calcatul lui apasat peste Lasconi. Despre lipsa lui de coloana. Despre faptul ca femeia asta a avut curaj sa candideze cand n-avea nicio sansa, tocmai de-aia a fost trimisa ea si nu vreunul dintre marii barbati ai partidului si nici domnul primar, invitat, rugat sa candideze. Toti barbatii astia stiau ca nu sunt sanse si ca acela care va candida si va lua un scor penibli va disparea din schema politica de tot, va fi asociat cu esecul. Si-atunci au trimis-o pe ea, ca nu era nicio pierdere daca dupa aceea se descotoroseau de numele ei de tot. Ce-ar zice oare Voicu despre „Nicusor” razgandit peste noapte si plin de bani de poze si tiktok? Intr-o zi, cand am venit la Green, Voicu m-a trimis cu domnul primar, simplu’ aspirant pe vremea aia, intr-o camera de sus, de la GDS. Liuta, vorbeste si tu cu el, invata-l un pic sa fie simpatic, spune-i cate ceva, ca… nu stiu, macar sa se uite in ochi cand vorbeste… nu stiu, invata-l ce crezi tu. Si ne-am dus in camera aia si eu i-am zis ca nu stiu de ce m-a trimis Voicu, ca mie mi se pare ca e foarte bine cum e si intre timp ma gandeam, fir-ar sa fie, chiar nu ridica ochii din covor, saracu’. Ce-ar fi zis Voicu sa-l vada acum punandu-si relatia de teiubescuri cu copilul lui pe taraba sosurilor iuti la Maruta? Probabil ar fi zis ca in sfarsit nu mai are nimic de invatat domnul primar. Nimic despre nimic. Dimpotriva, poate sa tina tedex-uri despre cum sa reusesti intr-o lume urata. A devenit expert.”
Lia Bugnar ne spunea că primarul a ajuns într-un loc care poate fi caracterizat astfel: „nimic despre nimic”. Ea de fapt ne indică un moment prost al dialecticii hegeliene, așa cum ne-a rămas apocrif, și anume cunoașterea absolută, a lui „a cunoaște nimic despre nimic”.
Cunoașterea absolută hegeliană însă este altceva, și anume o formă prin care „dubla negație” e actualizată în lume. Ce se poate spune e că Nicușor Dan o folosește, dar într-un mod pe care Lia Bugnar nu o acceptă. Dan este pentru ea un expert, adică cineva care nu mai cunoaște nimic. Și are și dreptate. El este un expert care crede că istoria s-a sfârșit, și mai ales, că evoluția română în sfârșit s-a terminat cu el.
El se înșeală, istoria nu s-a sfârșit.
Totuși, cum să ne explicăm cu președintele României, fost primar al Bucureștiului, îmbrățișează logica dublei negații?
Dacă tot a apelat la Hegel, vom răspunde și noi cu ce găsea Hegel în dubla negație miraculos. Odată, avea o autonomie dată de un răspuns corect la un paradox faimos și anume al cretanului mincinos. Spune cretanul adevărul sau minte când zice că “toți cretanii sunt mincinoși”? Dacă minte, spune adevărul și dacă spune adevărul, atunci minte. Iată o problemă serioasă pe care logica aristotelică nu o rezolvă. Dar un matematician o poate rezolva cu logica dublei negații.
Hegel a ieșit din ea cu ajutorul a ceea ce spune el că e un miracol și anume cu faptul că poți nega, dar negația unei negații are valoare de a ne scăpa din acest impas.[2]
5. Istoria nu s-a sfârșit, și ea începe cu o negație mincinoasă
La ce trebuie să fim atenți la Nicușor Dan?
Cel mai important lucru pe care trebuie să îl înțelegeți este că președintele e foarte atent la o problematică lingvistică care provine din logica dublei negații. Cu alte cuvinte, vă voi atrage atenția la situația în care Nicușor Dan ne spune adevărul mințind (vezi și textul lui Zizek din addenda care explică această problemă).
Hegelianismul lui implicit are o problemă, și anume folosirea unei negații pentru a minți, care devine forma lingvistică prin care ne poate spune adevărul. Problema este că de multe ori logica dublei negații este străbătură de o negație care ne spune mai mult decât dialectica care ar vrea să o anuleze, în forma ei de negație inițială.
Așa se face ca scrisoarea de la Dilema să fie străbătută de o negație care ne spune mai mult adevăr despre președinte decât logica iubirii în care o învăluiește.
Adevărul lui este că e un naționalist liberal care se folosește de dubla negație pentru a-l nega.
Minciuna spusă de președinte este de obicei spusă în forma negației, care ea ne lămurește de fapt poziția reală a președintelui. Necrologul este de fapt un adevăr pe care ni-l spune în mod direct, și anume că un anumit mod de a face civism a murit cu totul. Primarul și președintele Dan i-a luat locul. S-a terminat cu activismul independent. De aceea Lia Bugnar s-a hotărăt să spună „nu’. Istoria spațiilor independente continuă, iar Dan nu poate să îi pună capăt.
Dacă ne întoarcem de unde am început, vedem că dubla lui negație e precedată de o minciună.
Dubla lui negație de început e următoarea:
NU PUTEM SĂ NU REUȘIM
Dar pentru ca asta să se întâmple, altceva va fi pus în joc. Acest altceva nu poate să apară decât ca o negație. Iată cum apare ea în formă de negație în primul discurs al președintelui, și e legată de problema lui cheie, problema deficitului:
„Nu va fi despre trecut, este despre viitorul imediat al României, și nu este despre calcule politice, este, repet, despre interesul național, și sunt convins că românii vor evalua în consecință.”
Simplu spus, Dan ne spune că va fi un președinte care nu numai că va fi în primul rând atent la calcule politice, asta știam. Ceea ce poate ne este greu să acceptăm este prima parte, și anume că președinția lui va fi despre trecut. Cum va fi asta, nici el nu știe încă. Dar vom afla în curând. Bătaia pe trecut va constitui adevărata bătălie a mandatului lui Nicușor Dan. Interesul național va fi calul de bătaie pe care se va urca noul președinte.
Deocamdată, una din formele trecutului care va fi însuflețită de către Dan este austeritatea și tăierile de la stat.
Istoria nu se sfârșește, ba chiar începe de aici.
Și am înțeles că totul va fi pus la bătaie pentru a reuși dacă ține de interesul național.
Addenda:
- „ O simplă declaraţie de dragoste “
(…) Trei sînt notele dominante ale şirului de afirmaţii din Dilema nr. 364 a cărui
temă este naţionalismul. Prima: naţionalismul este şovin şi xenofob şi duce la
neînţelegeri etnice. A doua: românul este naţionalist, se îmbată cu apă rece găsindu-şi
însuşiri imaginare, este inadecvat la real, incapabil să construiască în lumea reală. A
treia: naţionalismul în România de azi este reprezentat de revista România Mare.
Nu voi comenta aceste opinii, care aparţin unui „folclor anti-naţionalist“. Nu mă
pot opri să nu remarc absenţa din discuţie a referinţelor la gînditorii naţionalişti (şi că în
viziunea domnului Rădulescu, gînditori ca Eminescu, Maiorescu sau Motru n-ar fi trecut
teste minimale de inteligenţă). De asemenea, să recomand ca lectură celor care
caută naţionalismul românesc contemporan în România Mare, lectura cărţii lui Răzvan
Codrescu, Spiritul dreptei, publicată de Editura
Anastasia în 1997.întreaga dispută naţionalism – anti-
naţionalism în România de azi (vezi, de e xemplu, Gabriel Andreescu, Naţionalişti,
antinaţionalişti…, Editura Polirom, 1996) cade sub semnul următoarei dihotomii
aparente:
Poziţia anti-naţionalistă. Naţionalismul este comunitarist. Comunitarismul împiedică
desfăşurarea personalităţii complexe a individului. în plus, necontrolat de reguli
explicite, nu este eficace în planul social- economic. Pentru a ieşi din situaţia grea so-
cial-economică, România trebuie să preia modelul civilizaţiei occidentale.
Poziţia naţionalistă. Comunitarismul este real. Există, ca urzeală de complicităţi,
de legături implicite. Acestea dau identităţii individului o componentă identitate colectivă. Modelul occidental, contractualist impune renunţarea la identitatea colectivă implicită şi amputează astfel personalitatea.
Opţiunea, înainte de a fi ideologică, este una sentimentală şi ţine de raportarea la
comunitarismul real de care vorbeam (anti- naţionaliştii nu contestă existenţa acestui
comunitarism, îi plîng doar efectele). Cei care îl percep sensibil sînt naţionaliştii, cei
care nu-1 percep sînt anti-naţionaliştii. Precizez că fac o delimitare psihologică, şi nu o
judecată de valoare. Naţionalistul trăieşte bucuria apartenenţei la o comunitate de
dragoste. Anti-naţionalistul cere lumii exterioare distanţă, reguli explicite. Contractul
ne-contractual îi produce greaţă. Şi aici este drama lui. Cere societăţii româneşti,
bizantine, un contractualism pe care aceasta nu are în structura ei să i-o ofere. Se revoltă, invidios, pe comunitatea sensibilă în care nu se integrează.
Iubesc România. Ţesătură inefabilă care face parte din identitatea mea. Flux
sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume. Trăiesc fericirea de a-mi accepta
identitatea colectivă. Fericire care o cuprinde şi pe doamna de la cantină care
mă întreabă: „Nu vrei, mai bine, legumiţe, mamă?“, şi pe ţiganca cu flori care îi spune
ţigăncii cu seminţe: „Tu, mă uit la ăştia care coboară din tramvai. Au unii nişte
mutre…“, şi pe domnul pe care îl întreb de un notar şi îmi răspunde „Să-i ia dracu’ pe
toţi. Nu ştiu“. Fiecare din aceste replici există şi în mine, undeva. Iubesc complicitatea
şi îmi place să fac cu ochiul. Recunosc acest limbaj în mine şi mă bucur. Iubesc
Grozăveştiifi, chiar cu gîndaci, pentru că am trăit în el nu doar prima dragoste, ci şi
o solidaritate umană extraordinară.
Naţionalismul „meu“ ideologic este sentimentul de identificare a membrilor comunităţii naţionale cu valorile culturale tradiţionale şi opţiunea pentru primatul
acestora în faţa altor valori culturale.
Un exemplu la îndemînă. Sînt împotriva acceptării comportamentului homosexual în
spaţiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiţionale şi,
astfel, identitatea mea colectivă, legitimă. Cred în buna funcţionare a unei societăţi
ne-contractualiste. Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să e-
xiste. Un călător german în România este uimit că într-o ţară aparent fără nici o
regulă, nu există accidente feroviare.
Nu-mi pot cenzura aici o paranteză. Mă surprinde că domnul Cristian Preda risipeşte
atîta energie în capitolul Poporul meu. Călători străini şi naţionalism românesc
din cartea Occidentul nostru, Editura Nemira, 1999, fără să observe că majoritatea
relatărilor călătorilor veneau dintr-o lume catolico-protestantă. Închei cu următoarele precizări:
a) Nu sînt şovin şi nici xenofob. Detest naţionalismul comunist şi pe cei care îl
practică azi în România, în special C.-V. Tudor şi A. Păunescu.
b) Cînd vorbesc de incompatibilitatea mea la contractualismul occidental, vorbesc
dintr-o experienţă. Am trăit 6 ani în Franţa (3 dintre ei, elev la Ecole Normale Supe-
rieure, Paris, rue d’Ulm; e drept că nu am mărturisit la admitere coeficientul de inteligenţă).
c) N-am vrut să scriu o polemică. Am scris, după cum se vede, o simplă… declaraţie
de dragoste.
2. Lia Bugnar
3. Textul lui Slavoj Zizek
Bine ați venit în civilizația paradoxului mincinosului
Slavoj Zizek
Așa numitul paradox al mincinosului—propoziții de tipul “tot ce spun e fals”—a fost dezbătut în neștire de la Grecia antică și India până la filozofia secolului XX. Problema este că dacă propoziția e adevărată, atunci ea e falsă (tot ce spun nu e fals), și invers. În loc să ne pierdem într-o rețea fără sfârșit de argumente și contra-argumente, mă voi referi la Jacques Lacan, care a oferit o soluție unică cu ajutorul distincției între conținutul enunțat al propoziției și poziția subiectivă a enunțului, între conținutul a ceea ce spui și poziția subiectivă presupusă sau oferită de ceea ce spui. Din momentul din care introducem această distincție, observăm că propoziții de tipul “tot ce spun e fals” poate fi în sine adevărat sau fals. “Mint tot timpul” poate să redea experiența subiectivă a întregii mele existențe ca inautentică sau falsă. Totuși, și contrariul e adevărat: propoziția “știu că sunt un nenorocit”, poate să fie adevărată în sine dar să fie falsă la nivelul poziției subiective pe care pretinde să o descrie—ea presupune că, dacă spun asta, cumva demonstrez că nu sunt pe de-a întregul “un nenorocit”, că sunt onest cu propria persoană…Răspunsul nostru trebuie să fie o parafrază a ceea Groucho Marx a spus: “acționezi ca un nenorocit și admiți că ești unul, dar asta nu trebuie să ne înșele—chiar ești un nenorocit!”
De ce să pierdem timpul cu astfel de paradoxuri dezbătute la nesfârșit? Pentru că în era noastră de “post-adevăr” a populismului de dreapta practica de fi susținuți de paradoxuri a ajuns la punctul ei culminant. Discursul politic de astăzi nu poate fi înțeles fără distincția între enunțare și enunțat. Să sărim în miezul lucrurilor. După ce Trump a fost reales în 2024, Alexandria Ocasio-Cortez (care și-am păstrat locul în Congres) a apelat în mod public la votanții săi, care au votat și cu Trump, să explice de ce au făcut o alegere atât de stranie și contradictorie. Ea a descoperit că motivul dominant, și anume că împotriva calculelor manipulatorii ale Kamalei Harris și altor democrați, ea și cu Trump au apărut să fie mai sinceri. Acesta este și motivul pentru care, în timp ce Trump e prins cu minciuni flagrante și contradicții, aceste dezvăluiri nu fac altceva decât să îl ajute: susținătorii lui îi privesc minciunile ca și cum ar fi chiar dovada faptului că acționează ca un om normal, care nu se bazează numai pe experți, ci care își spune părerile ca un om bolovănos. În limbajul nostru, minciunile și contradicțiile din conținutul enunțat al propozițiilor lui Trump funcționează ca un semn că, la nivelul poziției enunțării, Trump vorbește ca un om autentic și deschis—o dovadă a faptului că poziția presupusă a ceea ce este spus poate fi de asemenea falsă.
Adevărul subiectiv este opus adevărului factual în același mod în care nevroza isterică se opune celei obsesionale: prima este un adevăr care are aspectul unei minciuni, în timp ce a doua este o minciună care ia aspectul unui adevăr. Astăzi, populismul și corectitudinea politică (cea liberală de stânga) practică două forme complementare de minciună, care iau forma distincției între isterie și obsesie: un isteric spune adevărul în forma unei minciuni (ce este spus nu e adevărat în litera lui, dar minciuna exprimă o plângere autentică într-o formă falsă), în timp ce ceea ce pretinde un nevrotic obsesional este în mod literal adevărat, dar adevărul acesta servește o minciună. Populiștii și liberalii corect politic fac recurs la ambele strategii.
Mai întâi, ambele tabere se folosesc de minciuni factuale atunci când aceste minciuni servesc un Adevăr mai înalt al Cauzei. Fundamentaliștii religioși susțin, să spunem așa–“a minți pentru Isus”—, pentru a preveni “oribila crimă” a avortului, în care este permis a propaga adevăruri științifice false despre viețile fetușilor sau pericolele medicale ale avortului. Pentru a susține hrănitul la sân, ești invitat să prezinți ca un fapt științific că lipsa acestui hrănit cauzează cancerul. Populiștii anti-imigrație fac trafic în mod nerușinat de povești neverificate despre violuri și alte crime pentru a oferi credibilitate “ideii” că refugiații sunt o amenințare la adresa stilului nostru de viață. De prea multe ori, liberalii corectitudinii politice (CP) procedează în mod similar: ei țin sub tăcere diferențele actuale între “stilurile de viață” ale imigranților și europenilor, pentru că a le menționa înseamnă a promova eurocentrismul. Să ne aducem aminte că în cazul Rotherham în Marea Britanie—unde, cu zece ani în urmă sau mai bine, poliția a decoperit un grup de tineri pakistanezi care violau în mod sistematic mii de tinere albe sărace—faptele au fost ignorate sau minimizate pentru a nu cauza islamofobia…
Strategia opusă—aceea de a minți când se spune adevărul—este de asemenea practicată de ambele tabere. Dacă populiștii anti-imigrație au propagat nu numai minciuni factuale ci au folosit în mod viclean și fragmente de adevăr factual pentru a adăuga o aură de veracitate minciunilor rasiste, partizanii CP practică de asemenea minciuna prin adevăr: în lupta lor împotriva rasismului și sexismului, ei citează cel mai des fapte cruciale, dar le oferă de cele mai multe ori o înțelegere greșită. Protestul populist deplasează pe imaginea inamicului extern frustrările autentice și sentimentul pierderii, în timp ce stânga CP își folosește argumentele corecte (detectarea sexismului și rasismului în limbaj) pentru a-și reafirma superioritatea morală și astfel pentru a preveni schimbarea social-economică reală.
Ironia ultimă aici este că dreapta populistă practică relativismul istoricist mult mai brutal decât stânga, deși ei o condamnă în propria lor teorie (dacă auto-justificarea lor își merită acest nume). Totuși, poziția corectă nu este să aperi adevărul factual: într-un anumit sens, există fapte alternative—dar nu desigur, în sensul în care Holocaustul nu s-a întâmplat. (Apropo, toți revizioniștii Holocaustului pe care îi cunosc, de la David Irving încoace, argumentează într-un mod stric empiric verificarea faptelor—și nici unul dintre ei invocă relativismul postmodern!) “Faptele” constituie un domeniu vast și impenetrabil, iar noi întotdeauna ne apropiem de ele prin ceea ce hermeneutica numește un anumit orizont al înțelegerii, punând accentul pe unele și omițându-le pe altele. Toate istoriile sunt chiar acest lucru—istorii, combinații de fapte (selectate) în narațiuni consistente, și nu reproduceri fotografice ale realității. De exemplu, un istoric anti-semit ar putea să scrie ușor un compendiu despre rolul evreilor în viața socială a Germaniei în anii 1920, arâtând că profesii întregi (avocați, jurnaliști, artiști) erau dominate cantitativ de evrei—totul fiind adevărat (probabil mai mult sau mai puțin), dar în mod evident acest argument era pus în slujba unei minciuni. Cele mai eficiente minciuni sunt cele care spun adevărul, minciuni care reproduc doar informații factuale.
Cum poate fi spusă istoria unei țări? Se poate spune dintr-un punct de veder politic (adică, concentrându-se pe capriciile puterii politice), sau se poate spune din perspectiva dezvoltării economice, a luptelor ideologice, mizeriei populare, și protestului. Fiecare din aceste abordări ar putea fi factual corecte, dar ele nu sunt “adevărate” în sensul puternic al cuvântului. Nu e nimic relativist în faptul că istoria umană este spusă dintr-un anumit punct de vedere, susținut de anumite interese ideologice. Cel mai dificil lucru este să arăți că aceste unghiuri interesate nu sunt până la urmă toate egale—unele sunt mai “adevărate” ca altele. De exemplu, dacă cineva spune povestea Germaniei naziste din punctul de vedere al suferinței celor oprimați, adică dacă suntem conduși de interesul nostru în emanciparea umană și universală, acesta nu este doar un punct de vedere subiectiv: o astfel de lectură a istoriei este în mod imanent “mai adevărată”, pentru că descrie mai adecvat dinamicile totalității sociale care au dat naștere nazismului. Toate “interesele subiective” nu sunt similare—nu doar pentru că unele sunt preferabil etic altora, ci pentru că “interesele subiective” nu stau în afara totalității sociale. Ele însele sunt momente ale totalității sociale, create de participanții activi (sau pasivi) la procesele sociale. De aceea nu există un raport “obiectiv” sau “neutru” în legătură cu războiul din Orientul Apropiat, sau agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Adevărul nu poate fi spus despre aceste evenimente decât din punctul de vedere angajat al victimei.
Titlul capodoperei timpurii a lui Habermas, Cunoașterea și Interesele Umane, este poate mai relevant astăzi ca niciodată.
Pentru a dezvolta această idee, ar trebui să chemăm în ajutor un alt concept care joacă un rol crucial în analiza de astăzi a ideologiei: noțiunea de interpasivitate, introdusă de Robert Pfaller. Interpasivitatea este opusul noțiunii lui Hegel de viclenie a Rațiunii (List of Vernuft), în care sunt activ prin altul. În această teorie, eu pot să rămân pasiv, să stau comfortabil în fundal, în timp ce Celălalt acționează pentru mine. În loc de a lovi metalul cu un ciocan, mașina o face pentru mine. În loc de a face moara să se rotească, apa o face în locul meu. Ajung la țintă prin intermediul unui alt obiect natural care este interpus între mine și obiectul asupra căruia lucrez. Același lucru se poate întâmpla la nivel interpersonal: în loc să îl atac direct pe inamic, voi instiga o luptă între el și o altă persoană, astfel încât să observ comfortabil cum cei doi se distrug unul pe celălalt. În cazul interpasivității, dimpotrivă, sunt pasiv prin celălalt: îi ofer celuilalt aspectul pasiv (de plăcere) a experienței mele, în timp ce eu rămân angajat în mod activ (pot să continui să lucrez seara în timp ce VCR-ul simte plăcere pasiv pentru mine; pot să fac aranjamente financiare legate de averea decedatului în timp ce bocitorii jelesc pentru mine).
Ajungem astfel la ideea de activitate falsă: oamenii nu numai că acționează pentru a schimba ceva, dar ei o fac și pentru a împiedica ca ceva să se întâmple cu adevărat, astfel încât totul să rămână neschimbat. În acest lucru se găsește strategia tipică a nevroticului obsesiv: el este activ în mod maniacal tocmai pentru a preveni ca un lucru real să se întâmple. Să spunem, într-un grup în care situația este că o anumită tensiune amenință să explodeze, obsesionalul vorbește tot timpul tocmai pentru a preveni momentul incomod de tăcere care îi va face pe participanți să se confrunte în mod deschis cu tensiunea subiacentă. În tratamentul psihanalitic, nevroticii obsesionali vorbesc fără pauză, debordându-l pe analist cu anecdote, vise, și idei pătrunzătoare: activitatea lor neîncetată este susținută de frica că, dacă se vor opri pentru un moment, analistul îi va întreba despre problema care îi doare cu adevărat—cu alte cuvinte, ei vorbesc pentru a-l ține pe analist nemișcat. Chiar și în multe zone de politică progresistă de astăzi, pericolul nu e pasivitatea, cât pseudo-activitatea—impulsul de a fi activ și de a participa. Oamenii acționează mai tot timpul, încercând să facă ceva. Profesorii participă în dezbateri fără sens. Cel mai dificil lucru cu adevărat este să faci un pas înapoi și să te retragi.
Cei de la putere preferă de multe ori participarea critică în raport cu tăcerea—tocmai pentru a ne păstra în dialog și a se asigura că pasivitatea noastră înfricoșătoare este înlăturată. Accentul permanent pe necesitatea de a acționa ori de a face ceva trădează poziția subiectivă a lui “a nu face nimic”. Cu cât vorbim mai mult de catastrofa ecologică iminentă, cu atât suntem mai puțin capabili să acționăm. Împotriva unui astfel de atitudini interpasive, în care suntem activi mai tot timpul pentru a fi siguri că nu se schimbă nimic cu adevărat, adevăratul pas critic este să ne retragem în pasivitate și să refuzăm să participăm. Primul pas este să eliberăm terenul pentru activitatea adevărată, și anume pentru un act care va schimba în mod efectiv coordonatele constelației în care ne aflăm.
Lucrurile se complică și mai mult atunci când cineva cere iertare: dacă am rănit o persoană cu o observație nepoliticoasă, cel mai corect lucru ar fi să îmi cer iertare în mod sincer, iar răspunsul potrivit la acest act ar fi ca celălalt să spună ceva de genul: “Mulțumesc pentru gest, dar nu am fost ofensată. Știam că nu vrei să spui asta de fapt, așa că nu nu îmi datorezi scuze”. Ideea este tocmai că, deși rezultatul final e că nu e nevoie de scuze, trebuie să treci prin întregul proces prin care le oferi. “Nu îmi datorezi scuze” poate fi spus doar după ce îți ceri iertare, astfel încât, deși în mod formal nu se întămplă nimic—oferta de a cere iertare este văzută ca fără rost—există un câștig la capătul lui (și poate chiar o prietenie e salvată). O cerere de a fi iertat va fi ascultată tocmai când ea va fi considerată de prisos. O strategie similară apare în a-ți cere iertare atunci când o acceptare rapidă este o scuză pentru a evita acceptarea reală a greșelii (“am spus îmi cer scuze, așa că taci și nu mă mai bate la cap!”).
Partidul Comunist Chinez (între mulți alți agenți politici) oferă un model similar de a manipula distanța între enunț și poziția din care se vorbește. Chinezii au învățat lecția greșelii lui Gorbaciov: recunoașterea completă, deplină a “crimelor fondatoare” nu va face altceva decât să prăbușească sistemul. Aceste “crime fondatoare” ale regimului trebuie să fie astfel repudiate: e adevărat, anumite “excese” și “erori” sunt denunțate (Marele Salt Înainte și foametea devastatoare care i-a urmat; Revoluția culturală), pentru ca ele, împreună cu evaluarea lui Deng a rolului lui Mao (70% pozitiv și 30% negativ), să fie încoronate ca formule oficiale.
Dar această evaluare funcționează ca o concluzie formală care face orice dezvoltare ulterioară inutilă. Astfel încât, chiar dacă Mao este 30% rău, impactul simbolic deplin al acestei recunoașteri este neutralizat, astfel încât și el și figura corespunzătoare continuă să fie celebrate ca părinți fondatori ai națiunii, adică în condițiile în care corpul lui este în mausoleu iar imaginea îi este pe fiecare bancnotă. Avem de a face aici în mod clar cu un caz de fetișism al repudierii: deși știm foarte bine că Mao a fâcut erori și a fost cauza unor suferințe la scară largă, figura lui este în mod magic neatinsă de aceste fapte. În acest mod, comuniștii chinezi sunt atât cu sacii în căruță, cât și pe uliță: schimbările radicale create de politicile sociale (liberalizarea economică) stau alături de continuarea dominației Partidului, ca în trecut. Procedura este aici de neutralizare (cea pe care Freud o numește Isolierung): admiți lucruri oribile, dar interzici orice reacție subiectivă la această recunoaștere (adică, în relație cu un lucru oribil care a continuat)—iar milioanele de morți devin un fapt neutru. Atunci când media din Israel (și cea vestică) raportează astăzi despre distrugerea din Gaza, nu practică ei o neutralizare similară? Teroriștii organizației Hamas torturează și ucid, în timp ce victimele forțelor armate israeliene (IDF) doar lichidează și anihilează…
Atunci apar zvonurile (1), care funcționează într-un mod foarte straniu cu privire la adevăr: faptul însuși, adevărul factual al zvonului, este suspendat (sau, mai degrabă, tratat cu indiferență—“Nu știu dacă e adevărat, dar asta e ce am auzit…”), în timp ce conținutul unui zvon își păstrează întreaga eficiență simbolică—și anume, ne face plăcere să îl reluăm cu pasiune. Acest lucru nu e similar cu repudierea fetișistă (“știu foarte bine că nu e adevărat, dar cu toate astea… cred că așa e”), ci e mai mult inversiunea ei, ceva de genul “Nu pot să spun că cred că e adevărat, că s-a întâmplat cu adevărat, dar totuși…iată ce știu”. În ce privește exercițiul puterii, spațiul zvonurilor este ambiguu. Zvonurile “murdare” pot susține puterea și autoritatea ei (de la Ataturk la Tito), dar zvonurile joacă de multe ori un rol decisiv în revolte și răsturnări revoluționare, inclusiv în cazul revoltelor anti-imigrație (Europa e acum plină de zvonuri despre imigranții care violează femei, care spun că autoritățile cenzurează știrile despre aceste violuri). Există și ceea ce am putea fi tentați să numim “zvonuri bune”, care sunt necesare pentru a declanșa o explozie revoluționară. Exemplul este aici Marea Frică (La Grande Peur), o panică generalizată care a avut loc între 17 Iulie și 3 August 1789, la începutul Revoluției franceze.
Nu pot să rezist să nu adaug la aceată listă un caz unic din istoria cinematografului. Tensiunea dintre angajamentul comunist și fascinația față de Lucrul incestuos este o trăsătură a muncii cinematografice unice a lui Luchino Visconti. Lucrul incestuos are propria greutate politică, cum ar fi plăcerea decadentă a vechilor clase conducătoare aflate în decădere. Două exemple supreme ale acestei fascinații mortale sunt, evident, filmul Moarte la Veneția și mai puțin cunoscutul film timpuriu în alb și negru, care e realizat mult mai bine, Vaghe stelle dell’Orsa, o bijuterie de film Kammerspeil. Cele două filme împărtășescnu numai pasiunea privată interzisă care are ca final moartea (pasiunea compozitorului pentru tânărul chipeș în Veneția, pasiunea incestuoasă a frateului și sorei lui în Vaghe stelle) . În ambele cazuri, dualitatea angajamentului politic de stânga (până la moartea sa, Visconti a fost membru al Partidului Comunist Italian) și fascinația față de plăcerea decadentă—plăcerea-din-durere- a clasei conducătoare decadente funcționează aici ca o separația între conținut enunțat și poziție a enunțătorului. Este ca și cum Visconti, în cel mai bun mod al revoluționarilor puritani pudici, condamnă în mod public ceea ce îl fascinează și îi face plăcere, astfel încât chiar aprobarea publică a necesității de a aboli vechiul regim este “trans-funcționalizată” într-un instrument care prodice plăcere-în-suferință decadentă în spectacolul propriei decăderi. Nu se întămplă același lucru în utopii de tipul “Povestea Slujnicei” (Handmaid’s Tale)? Nu suntem noi în secret fascinați de descrierile detaliate ale oprimării femeilor, pe care, desigur, cu toții le condamnăm?
Zvonurile se potrivesc perfect cu situația de astăzi, pe care mulți o văd ca pe “moartea adevărului”—o descriere care este evident greșită. Implicația celor care folosesc termenul este că, odată (să spunem, până în 1980), cu toate manipulările și distorsiunile, adevărul ieșea la suprafață, iar “moartea adevărului” este un fenomen relativ recent. O privire rapidă ne spune că nu a fost așa: cât de multe catastrofe umanitare și ale drepturilor omului nu au rămas invizibile, de la războiul din Vietnam la invazia Irakului? Doar să ne amintim viața în timpul lui Reagan, Nixon, Bush… Diferența nu e că trecutul a fost mai “adevărat”, ci că ideologia hegemonică a fost mult mai puternică, astfel încât, în loc să avem azi o mare ciorbă de “adevăruri locale”, “un adevăr” (sau mai degrabă o mare minciună) era dominant. În vest, el era adevărul liberal democratic (cu mlădieri fie de dreapta, fie de stânga).
Ce se întâmplă astăzi este că, datorită valului populist care tulbură elitele politice, Adevărul/Minciuna care a servit ca fundație ideologică a lor începe să se destrame. Iar rațiunea ultimă pentru această dezintegrare nu este emergența relativismului postmodern, ci greșeala elitelor la putere, care nu mai sunt capabile să își mențină ideologia hegemonică. Putem să vedem mai clar acum ce plâng cei care vorbesc de “moartea adevărului”: dezintegrarea unei Mari Povești mai mult sau mai puțin acceptate de majoritate, care a adus stabilitate ideologică societății. Secretul celor care blesteamă “istorismul relativist” este că ei deplâng situația sigură în care un adevăr Mare (chiar dacă el este o Minciună mare) oferea o hartă cognitivă pentru tot ce se întâmpla. Pe scurt, cei care deplâng “moartea adevărului” sunt de fapt agenții cei mai reali și radicali ai acestei morți: motto-ul lor implicit este cel care i-a fost atribuit lui Goethe, “mai bună nedreptatea decât anarhia” (“better Unrecht als Unordnung), mai bună o Minciună mare decât realitatea unui amestec între minciună și adevăr. Astfel încât atunci când auzim argumente că, odată cu colapsul ecosistemului informațional” în plină desfășurare, societatea se destramă, ar trebui să fim foarte clari în legătură cu ce înseamnă asta: nu numai că știrile false abundă în jur, dar că ce se dezintegrează este Marea Minciună care ținea legat spațiul nostru comun. “Moartea adevărului” oferă posibilitatea să apară un nou adevăr autentic…sau a unei minciuni și mai îngrozitoare. Nu se înatâmplă asta astăzi odată ce democrația liberală e în retragere, și odată cu ea, pas cu pas, e pusă în umbră de figuri multiple ale noului Fascism, de la populismul neo-feudal la autoritarianismul religios?
[1] Iată traseul din Capitalul (1869): „Sub forma muncii croitorului, ca şi sub forma muncii ţesătorului se cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele activităţi posedă deci proprietatea comună de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în anumite cazuri, de pildă cînd e vorba de producerea valorii, numai din acest punct de vedere. Aici nu este nimic misterios. Dar în expresia de valoare a mărfii problema este răsturnată cu capul în jos. Pentru a exprima, de pildă, că ţesătoria creează valoarea pînzei nu în forma ei concretă, de ţesătorie, ci în calitatea ei generală de muncă omenească, i se opune croitoria, adică munca concretă care produce echivalentul pînzei ca formă de realizare palpabilă a muncii omeneşti abstracte. A doua particularitate a formei de echivalent constă deci în faptul că munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii omeneşti abstracte. Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea este identică cu o altă muncă, cu munca cuprinsă în pînză, şi deci, cu toate că este muncă privată, ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea reprezintă totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai de aceea ea se realizează într-un produs care poate fi schimbat nemijlocit pe altă marfă. A treia particularitate a formei de echivalent constă, aşadar, în faptul că munca privată devine o formă a contrariului ei, muncă în formă socială nemijlocită.”
[2] Iată cum ne explică Dieter Henirich (Between Kant and Hegel) Hegel a găsit în dubla negație „un miracol”: “Paradoxically (and Hegel is tempted to present this as “miracle”),7 the very act by which we differ in no sense from any other is the way in which every single self-conscious being opposes itself to all other selves. I say, “I think,” and by doing this I am aware of me as one single individual being who differs from other beings. By performing an act that cannot be individualized, I gain an awareness of myself as a particular. By the very same act, the single self opposes itself to all other selves saying “I think.” By saying “I think,” the self asserts its distinctive existence; but the self also knows, with respect to the structure of this act, that it does not differ from other selves. We might well suspect that this identity and difference depend simply on the functioning of the “I” as an indicator, but we cannot pursue this problem at present.”