Minirecenzii

andco_coperta_dtp_outline_v3Adrian Cioroianu (editor). Comuniștii înainte de comunism. Procese și condamnări ale ilegaliștilor din România. Editura Universității din București, 2014.

Volumul prezintă, pe baza unul amplu material de arhivă, procesele comuniștilor români din perioada interbelică. Însă promisiunea coordonatoului făcută în nota introductivă – conform căreia volumul va încerca să prezinte povestea unor figuri comuniste din ilegalitatea interbelică – nu este respectată. De fapt, volumul face un nou proces comuniștilor: de data aceasta unul de intenție. Dacă statul interbelic le-a făcut dosare penale comuniștilor, volumul de față, în bună tradiție anti-comunistă, le face un dosar moral. Comuniștii români ilegaliști sunt vinovați din capul locului pentru ceea ce sunt: comuniști. Studiile de caz reproduc materiale juridice elaborate de statul român în procesul judecării și condamnării inculpaților. Istoricii își asumă astfel cu precădere punctul de vedere al statului, iar atunci când comuniștii vorbesc, o fac tot din postura în care i-a fixat statul: de inculpați, de oameni din capul locului vinovați. Nu există nicio minimă identificare cu vocea și cu punctul de vedere al acuzaților, nicio chestionare a materialului de arhivă lăsat în urmă de stat, nici o înțelegere față de acțiunile și motivațiile celor puși sub acuzare.

Din contră, mecanismul invers este cel care funcționează, mai ales în textul editorului. De exemplu, Cioroianu introduce sugestia că Petre Constantinescu-Iași în mod clar trebuie să fi fost finanțat de ruși, de moment ce se plimba atât de des prin Europa (pp 144). Această afirmație (care desigur poate fi corectă) nu are nici o bază însă în argumentele prezentate de istoric, fiind extrem de similară acuzațiilor pe care statul interbelic le aducea comuniștilor. Mai mult, Elis Neagoe Pleșa și Cristina Diac – două autoare din volume – operează cu o distincție cel puțin bizară: dacă cererile de natură social-economică ale comuniștilor erau până la urmă legitime (având în vedere totuși condițiile grele din interbelic), forma de exprimare a acestora (prin adeziunea la comunism și acțiuni ilegaliste) era ilegitimă și ilegală: adică exact ceea ce le imputau și procurorii interbelici comuniștilor.

Procesul de intenție nu se oprește aici: mai toți colaboratorii la volum nu se mulțumesc doar să prezinte materialul de arhivă, dar totodată asumă și un rol de detectiv, încercând să dovedească contradicțiile acuzațiilor, declarațiile diferite, schimbările de depoziții de-a lungul proceselor. Toate acestea se acumulează ca o umbră de vinovăție care plutește asupra lor, nu doar în dosarele Siguranței, dar și în scrierile istoricilo. Istoricul ia locul judecătorului și îi mai condamnă încă o dată pe cei acuzați. Astfel, anti-comunismul pe care se fondează acest volum este mai insidios și mai puternic ca efecte ideologice decât cel rudimentar practicat de – să zicem – Vladimir Tismăneanu. Sub aparența unui studiu științific și al unei preocupări academice (finanțată printr-un grant de cercetare și publicată la o editură universitară) se crează iluzia unei cercetări neutre, echilibrate în care și acuzații, nu doar acuzatorii, au posibilitatea să își spună punctul de vedere. În fapt, nu există nici cea mai mică preocupare pentru înțelegerea istorică a traiectoriei acestor oameni, cu atât mai puțin un minim efort de empatie pentru oameni care sunt dispuși să riște totul (libertatea, viața) pentru ideile în care cred, în situații extrem de adverse și în timpuri inumane.

Volumul are calități oferite doar de stilul individual de cercetare al unora dintre autori, care reușesc să mobilizeze un impresionant arsenal de elemente arhivistice și de literatură secundară. Textul lui Dumitru Lăcătușu și cel al lui Mihai Burcea sunt remarcabile din acest punct de vedere, acesta din urmă fiind și cel mai echilibrat din întreg volumul, poate și datorită subiectului său: spre deosebire de ceilalți comuniști, Petre Gheorghe – eroul textului lui Burcea – nu a mai prins instaurarea comunismului, fiind executat de un tribunal militar (e drept că și Burcea concede că acuzațiile aduse la adresa lui Petre Gheorghe erau perfect reale).

De fapt aici este întreaga problemă: nu poți să lecturezi neutru un volum scris cu lejeritatea oferită de confortul mic burghez și de detașarea post-ideologică actuală, despre niște oameni dispuși să renunțe la tot pentru convingerile lor politice. Mai mult, atunci când am terminat de citit volumul tocmai se anunța la televizor că Adrian Cioroianu fusese propus pentru o nouă funcție diplomatică de către președintele României. Așa e în viață: unii, pentru convingerile lor politice, primesc ani de temniță, alții sinecuri. Păcat că, de regulă, cei din urmă se ocupă și de scrierea istoriei și de judecarea primilor.

 

ferestre-spre-furnalul-rosu-urbanism-si-cotidian-in-hunedoara-si-calan-1945-1968_1_fullsizeMara Mărginean. Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968). Polirom. 2015

Volumul Marei Mărginean, deși apare într-o colecție cunoscută a anti-comunismului românesc, nu este un volum standard din acest punct de vedere. Cartea, având la bază doctoratul în istoriei al autoarei, reprezintă una dintre cele mai ample cercetări despre urbanizarea socialistă din România realizată de un cercetător local. Mărginean urmărește procesul de urbanizare a zonei Hunedoara-Călan în perioada 1945-1968 în tandem cu procesul de industrializare ce are loc concomitent. Studiul are două părți. Prima parte analizează stagiile de configurare a spațiului urban – un proces sinuos, fragmentat, supus unor diverse presiuni, atât locale, cât și naționale și regionale, și subordonat în mod direct fluctuațiilor politice, ducând la configurarea unui spațiu urban pe măsură. A doua parte urmărește viața de zi cu zi a zonei urbane, viața muncitorilor în arealul creat.

Cercetarea este remarcabilă din punct de vedere al materialului de arhivă mobilizat, precum și pentru capacitatea autoarei de a reda în mod expresiv vicisitudinile construirii unui areal urban-industrial prin decizie politică. La nivel mai general însă studiul se încadrează abordărilor liberale mainstream despre estul post-comunist elaborate în academia anglo-americană. Din punct de vedere teoretic, studiul lui Mărginean este modelat pe o schemă de inspirație foucauldiană – la modă acum 10 ani, când autoarea și-a început studiul – ce opune planurile politice ale puterii centrale, practicii efective de la fața locului, decizia politică, vieții de zi cu zi și, în termeni mai generali, structura politică, puterii agentative a oamenilor. În tensiunea și contradicțiile care se nasc între aceste planuri își plasează autoarea discuția despre formarea orașului Hunedoara după 1945. Mai mult însă, pe aceste baze foucauldiene, Mărginean adaugă critica lui James C. Scott care, în cartea sa Seeing like a State (În numele statului, cum sună traducerea în română), a criticat sub numele de high modernism (ultra-modernism) încercările istorice de a modela societatea umană prin decizii politice centralizate, luate în baza unei rațiuni științifice și istorice superioare. Pentru Scott această încercare este mereu sortită eșecului tocmai pentru că o astfel de pretenție universală și generalizantă nu ține seama de contextul local, particular și de cunoașterea specifică acestuia pe care o numește metis. Întotdeauna va exista o prăpastie, o falie, între pretențiile de cunoaștere universală a ultra-modernismului și metis, falie în care vor cădea toate proiectele ultra-moderniste, inclusiv comunismul de stat inaugurat de regimul condus de Lenin.

Acestă construcție teoretică – ea însăși dezvoltată pe baza unei lecturii foucauldiene simplificate a opoziției structură/agenție – reprezintă versiunea soft a anti-comunismului dezvoltat de paradigma totalitarismului (un rudiment al căreia îl folosesc și anti-comuniștii locali). Puterea dictatorială care strivește cetățenii este înlocuită acum de o putere centrală și centralizată, care are o viziune totală și totalizantă asupra realității, numai că spre deosebire de primul caz, aceasta nu își poate impune în totalitate dorința. Întotdeauna vor exista fisuri, cracks, rezultate neașteptate și neprevăzute și, mai ales, rezistență (de diferite feluri) din partea oamenilor. Aceștia nu mai suferă în mod direct și pasiv efectele puterii, ci sunt dotați cu agenție și capabili să reziste, să distorsioneze acțiunile puterii în practicile de zi cu zi. Aici se poate observa caracterul liberal (spre deosebire de cel mai degrabă conservator al paradigmei totalitariste) al acestei perspective care face loc societății civile (spre deosebire de cealaltă care vorbește numai de dizidenți).

Problema principală cu acest tip de construcție (sunt mai multe) este însă exact idealismul acesteia. Doar o viziune profund idealistă se poate mira atunci când identifică o diferență, o contradicție între plan și realitate, de parcă planul o dată formulat ar trebui să se materializeze imediat și în tocmai în realitate fără nicio mediere. Idealismul este această credință că ideile pot schimba întocmai și nemediat realitatea – o idee nu doar absentă dar profund respinsă de proiectele ultra-moderniste, cu atât mai mult de cele așa zis comuniste. Comunismul presupunea într-adevăr încrederea întro rațiune superioară și o politică centralizată pe baza și prin intermediul cărora se putea schimba realitatea, dar această încredere nu nega sub nicio formă puterea inerțială a ceea ce deja există – a relațiilor sociale și materiale deja existente. Iluzia cum că comuniștii au făcut tabula rasa și au construit o nouă realitate din capul lor este doar una dintre iluziile anti-comunismului.

Această iluzie este perfect ilustrată de studiul Marei Mărginean. Pornind să identifice contradicția dintre planurile ultra-moderniste ale regimului și implementarea (sau neimplementarea) lor locală – ce surpriză – aceasta chiar le găsește, ignorând însă alte elemente pe care chiar materialul pe care lucrează le indică.

Orașul conturat pe hârtie de comuniști nu corespunde deloc cu cel din realitate, din cauza unor numeroase presiuni ce apar la niveluri diferite: la nivel central, unde relațiile politice și tradițiile arhitectonice mobilizate de acestea sunt într-o permanentă schimbare în contextul volatil al anilor 50, inclusiv pe fondul evoluției relațiilor cu URSS; la nivel local unde executarea efectivă a planurilor se lovește de structura birocratică a partidului, de realitatea economică deficitară, de rezistența muncitorilor, de natura mediului și de incompetența, reaua-voință sau interesele divergente ale executanților; la nivel național și regional diferențele de industrializare, urbanizare și investiție de capital după război crează o anumită dinamică a formării și mobilității forței de muncă cu urmări directe în modul de recrutare și mobilizare a forței de muncă la Hunedoara. Practic, nu este deloc vorba de o simplă implementare a unui plan care eșuează, ci de un proces de extrem de complex (urbanizarea), la rându-i prins într-o concatenare profundă cu alte fenemomene la fel de complexe (industrializare, etc). E greu de spus, prin urmare, ce reprezintă succes sau eșec în aceste contexte, sau dacă aceste categorii au vreun sens.

Mai mult, constatând această fractură între plan și implementare devine clar că aceasta nu este deloc un apanaj al modernizării comuniste (sau al proiectelor ultramoderniste) așa cum se lasă să se înțeleagă în subtext de către cei care folosesc aceast unghi teoretic, ci este apanajul oricărei activități umane. Niciodată planul nu va corespunde în proporție de 100% cu realizarea sa. Abia așteptarea că lucrurile pot sta așa este utopie curată.

Din cauza acestei perspective teoretice, precum și a presupozițiilor ideologice pe care aceasta se bazează, Mărginean nu reușește să exploateze corespunzător materialul complex pe care îl aduce la iveală și totodată, reușind însă să ignore o serie de alte implicații importante pentru urbanizarea comunistă. De exemplu, autoarea observă că una dintre soluțiile imaginate de autoritățile comuniste ca răspuns la criza urbanizării la Hunedoara este tocmai accelerarea descentralizării (pp 109). Nivelul local primește mai multe sarcini și responsabilități, precum și un cuvânt mai important de spus în elaborarea și implementarea planurilor. Or tocmai această decizie pare că îngreunează și mai mult procesul, creând totodată noi tensiuni. Birocrația locală (șefi de șantiere, de întreprinderi de construcții, arhitectul șef etc.) capătă imediat mai multă putere, atât în raport cu muncitorii din oraș, dar și cu liderii locali de partid, fiind acum capabili să discute direct cu șefii din ministere sau de partid de la nivel național (pp 149). Ei devin principalii actori ai procesului de urbanizare și industrializare, dar eliberați practic de încorsetarea politică directă. Numai că această observație nu se mai potrivește deloc schemei inițiale de opoziție între puterea centrală și rezistența locală. Mai mult, Mărginean observă foarte bine că proiectul de urbanizare al României de după război (ca și proiectul social în sine) este prins între presiunile și planurile URSS și realitatea locală anterioară interbelică care se impune cu forța unei path dependency. Și această observație, care ar fi pus în scenă o opoziție mult mai concretă decât cea dintre plan și realitate, este la rându-i doar enunțată și apoi repede abandonată.

Tot datorită opțiunii teoretice, autoarea dovedește o neînțelegere a conceptului de clasă, pe care o consideră o simplă etichetă. Pentru Mărginean categoriile sociale sunt de fapt categorii discursive. În acest fel autoarea ratează înțelegerea procesului de formare de clasă ce se produce prin migrarea masivă din mediul rural către cel industrial (pe care autoarea îl consideră rezultatul unui gest individual, al unei opțiuni personale de carieră), precum și a modului în care acest proces, structurat și accelerat de sus în jos, a marcat în mod particular trăsăturile de urbanizare în estul comunist. Toate disfuncționalitățile și tensiunile de viață cotidiană urbană pe care aceasta le documentează în partea a doua a cărții devin astfel parte a unui proces de constituire de clasă, nu doar al unei simple povești locale de eșec a urbanizării. Acest fapt este evident chiar în ceea ce notează autoarea: anume că unul dintre rezultatele procesului de urbanizare a fost chiar diferențierea socială în cadrul orașului. Altfel spus, tensiunile între clase și fragmente de clasă pe care industrializarea socialistă le-a creat s-au spațializat în mod vizibil la nivelul orașului. Însă acest fapt rămâne invizibil până la urmă în istoria lui Mărginean, observațiile acestea fiind expediate în câteva fraze din finalul cărții. Mai mult decât atât nici măcar nu se poate spune că acesta a fost un efect neașteptat al politicilor comuniste, în condițiile în care politica explicită a Partidului a fost crearea de diferențiere socială – așa cum observă și Mărginean notând diferențele de salarii și condiții de trai între muncitori și intelighenția tehnică de la nivelul orașului.

În concluzie, cartea oferă o istorie utilă a unuia dintre proiectele emblematice de urbanizare ale României comuniste, întro cheie în care modernitatea de tip comunist este acceptată ca de la sine înțeleasă, folosind totodată (un lucru foarte rar) literatură sociologică locală produsă chiar în timpul regimului comunist. Abordarea teoretică însă reușește să submineze întregul demers, pe alocuri cartea fiind o simplă contrastare a planurile autorităților cu realitatea din teren, contrastare reconstituită pe baza unor arhive elaborate în cea mai mare parte ca urmare a preocupării și încercărilor amelioriste ale regimului însuși.

Mărginean afirmă în mod clar că modernitatea de tip comunist a eșuat, exemplul Hunedoara fiind elocvent în acest sens. Perpectiva teoretică a lui Scott pe care studiul se bazează afirmă că însăși modernitatea este un eșec până la urmă. Nu e clar în nici unul dintre cazuri cum ar arăta un succes al localului, al metisului.

 

res_d9e4658c801095389a830290234f3c42Emilia Șercan. Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă. Polirom, 2015

 Cartea oferă exemplul opus studiului de mai sus: o teză de doctorat integral subsumată anti-comunismului ideologic și metodologic local. Prima parte oferă o descriere atât de simplificată și școlărească a ceea ce a fost comunismul, că ar face să roșească și pe cel mai aprig anti-comunist. Partea a doua oferă o tipologie a cenzurii din perioada comunistă pe baza unor documente de arhivă, completate de câteva interviuri interesante cu jurnaliști din perioada comunistă. Interviurile sunt partea forte a cărții, restul fiind deja destul de previzibil: practic ceea ce i se reproșează presei comuniste este că nu a fost liberă și capitalistă. Cenzura nu era astfel doar un simplu act administrativ, ci era inevitabil parte din ADN-ul regimului ca atare, un regim ce avea, evident, cultul secretului. Efortul autoarei ar trebui însă lăudat. În definitiv, nu este neapărat vina ei că este un participant, printre mulți alții, la funcționarea fabricii locale de diplome universitare și a industriei anticomunismului.

P.S. Apropo de fabrici și industrie: consultând producția anti-comunistă locală recentă pare că trăim o nouă epocă de aur a arhivelor, după frenezia de acum un deceniu și jumătate, parțial justificată de ținerea lor sub cheie politică. Formula de studiu e simplă: identifici un corpus de arhivă bine delimitat, de preferință cât mai virgin, te scufunzi în el o perioadă de timp, apoi scrii o carte pe baza a ceea ce e acolo. În cazul unui studiu precum cel despre procesele ilegaliștilor, formula e mult simplificată de însăși structura dosarelor. Acest empirism oferă într-adevăr cercetătorului satisfacția unei cunoașteri unice (nimeni nu e nebun să citească aceleași corpuri de arhivă cu alți cercetători) și a unei expertize de nișă. Dezavantajul este că istoriile de ansamblu ale socialismului românesc ca atare vor întârzia să apară, continuând astfel să domine cele produse în anii 90 și în prima jumătate a anilor 2000 de către intelectuali umaniști anti-comuniști, care nici măcar munca de arhivă nu o aveau. Astfel, discuția nu este despre regim, ci despre cine ce arhive a mai consultat, o competiție pentru resurse limitate, ce nu va face decât să ducă la creșterea industriei anti-comuniste. Nu întâmplător, Emilia Șercan (dar nu numai) își recomandă cartea ca fiind bazată pe arhive inedite. E maximum de originalitate permisă de anti-comunismul local.

 

sociologie-romaneascaCătălin Zamfir, Iancu Filipescu (coordonatori). Sociologie românească 1900-2010. O istorie socială. Editura Eikon, 2015.

Volumul prezintă o istorie sintetică a sociologiei Românești, fiind un excelent material de lucru. Cartea este însoțită de un CD pe care se află bazele de date pe care au lucrat autorii, împreună cu biografiile celor mai importanți sociologi. Autorii identifică trei perioade mari ale sociologiei locale (1900-1947, perioada capitalismului în dezvoltare; 1948-1989, perioada comunistă; 1990-2010, perioada tranziției) și 13 faze ale istoriei și producției sociologice. Pentru fiecare perioadă și fază autorii oferă o caracterizare succintă a principalelor direcții și teme de cercetare, precum și o biblioografie orientativă a celor mai importanți autori. Ultima parte a cărții (a 5-a) oferă o istorie tematică a producției sociologice, prezentând cele mai importante teme abordate în cei 111 ani de sociologie românească. Este deopotrivă o introducere utilă pentru un student la sociologie, dar și un punct de pornire pentru cercetătorii interesați de gândirea sociologică românească.

Corpusul de texte la care autorii fac referință cuprinde 25.617 lucrări (4847 de cărți și 20.770 studii). Aceasta este toată producția sociologică românească. Mare parte din această literatură a fost produsă după 1989 (63,3%), cu o medie anuală de 773,1 producții științifice. Prin comparație, în perioada comunistă s-au produs 24% din totalul lucrărilor (146,9 media anuală) iar în perioada anterioară acesteia doar 12,5% (66,9 media anuală). În perioada comunistă, mare parte din producție a fost concentrată în doar un deceniu (între 1966 și 1978), marcând revirimentul, gloria și apusul sociologiei comuniste. Așadar, în mare parte, istoria sociologiei românești este una de dată foarte recentă, un adevărat produs al tranziției, chiar dacă, așa cum remarcă autorii, tranziția în sine a fost o temă foarte puțin investigată de sociologi post-1989 (vezi pp. 190-192).

Caracterizarea istorică a celor trei faze este echilibrată, chiar dacă se observă o preferință netă pentru sociologia interbelică a școlii Gusti, considerată un fel de vârf inegalabil al sociologiei locale. Discuția despre perioada comunistă prezintă momentul de reviriment al sociologiei și încercările reformiste pe care aceastea le propunea, subliniiând totodată tensiunea inerentă dintre materalismul dialectic pe care teoretic se fundamenta știința comunistă și știința sociologică relansată care părea mai degrabă infuzată de principii occidentale, decât de Marxism, în ciuda încercărilor lui Miron Constantinescu de a stabili o sociologie comunistă marxistă. Importantă este și observația privind formarea sociologilor licențiați în perioada comunistă în deceniul dintre finalul anilor 60 și finalul anilor 70 (unii cu baze teoretice anterioare în filosofie și istorie) și refugierea ulterioară a acestora în teorie și domenii conexe în anii 80 când sociologia a fost din nou marginalizată. Exagerarea este însă evidentă atunci când autorii consideră că per ansamblu sociologia din perioada comunistă a fost una gustiană și occidentală, cu accente socialiste (pp. 130) – un evident revizionism ce este infirmat chiar de datele prezente în carte.

Tranziția, care așa cum am văzut, a însemnat explozia cercetării sociologice, a prins sociologii în mare parte nepregătiți. În ciuda unei scurte perioade inițiale în care aceștia au fost chemați să participe la elaborarea planurilor de reformare a societății ieșite din comunism, relevanța lor publică a dispărut, pe măsură ce disciplina s-a instituționalizat. Tema predilectă a perioadei rămâne schimbarea socială proiectată, dar sociologii nu participă decât indirect la efectuarea acesteia. Finalul prezintă o agendă de 10 puncte pentru o sociologie a viitorului, prin care autorii speră că sociologia se va reconecta cu marile teme ale României.

De fapt, aceasta este concluzia de ansamblu la finalul acestei incursiuni-fulger prin 111 ani de cercetare sociologică autohtonă: sociologia românească a fugit mereu de întâlnirea cu prezentul, cu temele actuale, imediate, de interes major pentru societatea pe care se presupune că o studia.

În perioada interbelică, mult-iubita școală Gusti s-a refugiat la sat, și astfel nu a putut scrie nimic relevant despre șomajul tinerilor, despre legionarism, despre criza economică, despre procesele sociale ale formării României Mari. Conform calculelor autorilor acestei cărți, doar 0,1% din producția sociologică din interbelic s-a ocupat de sărăcie și doar 0,8% de politici sociale, în condițiile în care peste 80% din populație trăia în condiții medievale. La fel, sociologia dezvoltată temporar în comunism, deși era chemată să radiografieze și să contribuie activ la construirea societății socialiste, s-a ferit pe cât de mult posibil de întâlnirea cu aceasta. Cele mai multe intervenții sociologice aveau un caracter normativ, nu descriptiv: acestea anticipau cum ar trebui să fie societatea, nu se preocupau mai deloc despre cum arată de fapt. Nu e de mirare atunci că sociologii români, cu câteva excepții, nu au putut observa caracterul capitalist al industrializării și urbanizării socialiste, precum și structura de clasă pe care o avea societatea aflată sub conducerea partidului comunist. Nici nu aveau cum: între 1948 și 1989 s-au realizat doar 31 de cercetări empirice.

Tranziția, în ciuda producției abundente, a reprezentat o și mai mare fugă de prezent. Doar 2,7% din producția sociologică de după 1989 se ocupă de studiul tranziției, în timp ce 0,4% din lucrări au ca obiect socialismul proaspăt prăbușit (terenul a fost lăsat astfel liber pentru intelectualii anti-comuniști și istoricii formați în siajul acestora). Capitalismul, pe care toată lumea îl aștepta și visa, nu face deloc parte din preocupările sociologilor. Între 1990 și 2010 s-au scris 23 de lucrări sociologice pe subiect (0,1%). De fapt, în toată istoria sociologiei românești s-au scris în total 60 de lucrări despre capitalism, dovadă că sociologia locală nu doar a fugit de prezent, dar și de originile istorice ale disciplinei ca atare.

La cum arată situația disciplinei în prezent, nu par a fi prea multe motive de optimism că aceasta se va reconecta prea curând fie cu prezentul, fie cu sursele sale istorice.

 

cultura-motocicletelor-studii-de-sociologia-moto-mobilitatii_1_fullsizeGabriel Jderu. Cultura motocicletelor. Studii de sociologia moto-mobilității. Tritonic. 2014.

 

Gabriel Jderu adună în acest volum trei studii despre cultura motocicletelor, subiect la care acesta lucrează de mai mult timp. Primul studiu prezintă o istorie a motocicletei din perioada comunistă până astăzi, punctând mai ales modificările sociale suferite de aceasta (de la mijloc de locomoție postbelic, la asocierea sa cu masculinitatea marginală și mai apoi cu o subcultură aparte), următorul descrie modul în care sofisticarea tehnologiei înstrăinează și abstractizează experiența față de motocicletă, iar ultimul text analizează modurile de formare a identității de motociclist și practicile sociale în care acestea se nasc. Cele trei studii sunt deschideri către un subiect mai amplu, pe care autorul nu caută nici să-l sistematizeze, nici să-l prezinte în mod exhaustiv. Metodologic, studiile sunt bazate pe cercetări de teren și lecturi ale unei arhive ad-hoc realizată de autor, dar ceea ce răzbate în principal este chiar pasiunea autorului pentru motociclism. Deopotrivă etnograf și subiect, textele lui Jderu sunt la jumătatea distanței dintre cercetare și autodiegeză, fapt ce reiese și din bibliografia cărții, unde referințele academice se împletesc cu romanele ficționale.

Această perspectivă light este asumată din chiar argumentul cărții, autorul fiind explicit în dorința sa de a explora un subiect care nu se încadrează în subiectele standard ale disciplinei. Pe urmele sociologului-pop Jean Claude Kaufmann, Jderu este în căutarea unui subiect fără mize politice și care să nu trebuiască să-l angajeze ideologic pe cercetător. Studiul motocicletelor îi apare ca fiind un astfel de subiect. La Kaufman, însă, ironia implicită era desigur faptul că sânii goi studiați de acesta se dovedeau a fi până la urmă un subiect cu mize politice imense și extrem de ideologice. Acest punct lipsește din cartea lui Jderu. Autorul se ține departe de aceste subiecte, evitând atât discuția despre ideologie pe care o înlocuiește cu variate referințe culturale (de la cele istorice, la cele cinematografice), cât și despre clasă, pe care o înlocuiește cu o discuție destul de abstractă despre socializare și automobilitate.

Dar limitările cărții nu decurg din această lipsă, ci din caracterul hibrid al acesteia. Este evident că Jderu vrea să spună o poveste mult mai personală și mult mai detașată de rigorile academice, însă presiunile inerente producției academice (granturi, prezentări la conferințe, carte, etc.) îl împiedică să facă acest lucru. Practic, avem un material empiric în căutarea unor ancore teoretice sau măcar ale unor cârlige în literatura academică actuală. Cum o dovedește capitolul despre tehnologie, rezultatele apar în cel mai bun caz forțate. Mai mult, modul în care motocicletele sunt tratate strict ca obiecte (și nu ca materializare a unor relații sociale), face ca abordarea să fie una semiotică, în care se inventariză sensuri și modurile în care acestea sunt create în discurs. Analiza culturii materiale devine astfel un act de hermeneutică, nu de investigație sociologică.

Autorul trebuie să elibereze întrun viitor volum materialul empiric acumulat, precum și pasiunea personală pentru subiect din aceste chingi. Asta și pentru că demersul autorului de a face acest tip de sociologie publică, cu potențială priză la un public mai larg și nespecialist, este mai mult decât binevenit. Sociologia publică este aproape inexistentă în spațiul local, asta dacă nu avem indulgența de a numi sociologie publică intervențiile televizate ale unor membri mai mult sau mai puțin notorii ai profesiei. Genul propus de Gabriel Jderu poate da o nouă dimensiune și o nouă relevanță publice sociologiei locale.

 

Raport-asupra-postcomunismului-Claude-KarnoouhClaude Karnoouh. Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic. Alexandria Publishing House. 2014

O colecție de texte scrise de autor în perioada 2009-2013 și publicate în diferite reviste, precum Cultura, CriticAtac sau Argumente și fapte. Acestea sunt grupate în 4 secțiuni, cea care predomină fiind prima, Capitalism și modernitate tardivă. O secțiune se ocupă de postcomunismul românesc, o alta de artă, iar ultima adună câteva texte cu caracter autobiografic.

Chiar și pentru cineva care a urmărit producția publicistică a lui Claude Karnoouh și a citit textele atunci când acestea au fost publicate prima dată ceea ce este uimitor este numărul de texte pe care acesta l-a scris despre realitatea imediată. Adunate în volum, ele compun o adevărată radiografie a vieții de zi cu zi. Astfel că se pot citi texte despre alegerea lui Obama, comentarii la rezultatul alegerilor europarlamentarelor din 2009, opinii caustice despre rezultatul alegerilor din Franța, ecouri despre scufundarea unui vas cu emigranți sau știrile despre expulzarea romilor din Franța și Italia, impresii despre mișcările de protest legate de Roșia Montana. În ciuda acestei diversități de teme și știri intercalate de pe mapamond, subiectul principal al cărții însă, cel care este mereu fie în fundal, fie în prim planul istoriei, este capitalul. Este principalul merit al cărții acesteia: acela că ține mereu focalizarea pe dinamica globală a capitalismului contemporan. De aceea o serie de texte sunt dedicate crizei financiare izbucnită în 2008 și a efectelor sale în periferia Europei.

Această centralitate a capitalului este de apreciat chiar și în condițiile în care poți să nu achiesezi deloc la conceptualizarea pe care autorul o face acestui concept sau la interpretarea pe care o dă dinamicii sale. Mereu descris în jargon heideggerian, capitalul apare cu diferite forme și titulaturi în scrierile lui Claude Karnoouh, fie ca formă totalizatoare, fie ca marfă, fie ca subiect al istoriei, fie ca modernitate tehnico-științifică ajunsă la apogeu. Uneori capitalismul este descris ca având trei faze succesive (mercantil, industrial, și cel contemporan, hipercapitalism, sau capitalismul financiar-bancar), alteori acesta se suprapune cu modernitatea și nu apare decât ca un continuum al alienării tehnico-științifice, al permanentei accelerări a acesteia, modernitatea tardivă nefiind decât o continuare logică a celei de început. O cauză a acestei permanente tatonări este și renunțarea destul de evidentă la marxism – din care autorul mai păstrează doar câteva analize punctuale. Principalul element eliminat este teoria politică dezvoltată în marxism.

Postulând capitalul drept agent al istoriei, nu mai există nici un loc pentru proletari. Autorul notează prefacerile prin care această categorie a trecut de la finalul secolului 19 până astăzi (de la o forță relativ omogenă la lumpenproletarizarea și slum-ificarea de azi) și observă că nu există nici o șansă ca aceasta să se organizeze politic într-o forță cu adevărat anticapitalistă. Puterea de fragmentare a capitalului este mult prea mare, la fel și capacitatea acestuia de a genera în oameni mai degrabă dorința confortului și consumului mic burghez, decât aceea a revoluției și echității. Protestele din suburbiile orașelor vest-europe din anii trecuți, dar și frenezia anti-comunistă din estul postsocialist sunt explicate în această cheie.

Dacă nu le dă nici o șansă proletarilor și posibilității acțiunii directe a acestora prin subiectivare politică, Claude Karnoouh este și mai necruțător cu teoreticienii, în special cei academici de stânga, care pentru Karnoouh sunt deopotrivă inutili și vânduți deja sistemului capitalist care îi stipendiază și transformă în marfă producțiile lor. Zizek sau Badiou sunt țintele predilecte ale tiradelor autorului dar și studenții în general, prinși în malaxorul fabricilor de diplome post-Bologna. Pentru autor, teoria revoluționară trebuie să urmeze practicii revoluționare proletare (o idee eronată pentru care oamenii erau dați afară din partidul copmunist pe vremuriJ), numai că așa cum am văzut practica revoluționară proletară are șanse nule de a se naște.

Astfel, critica nemiloasă (și în multe cazuri abstractă sau chiar superficială) a tot ceea ce e, precum și ontologizarea capitalului, deistoricizarea sa, aduc lucrurile în acest punct cinic-apocaliptic: totul e pierdut, totul e deșertăciune, doar apocalipsa ne mai poate scoate din malaxorul dinamicii capitalului și al modernității tehnice.

Un alt element care frapează la lecturarea acestor text disparate în bloc sunt numeroasele elementele culturale de stânga pe care autorul le mobilizează, de la filme, la romane, la piese de teatru și muzică. Pasiunea autorului pentru scrierile lui Mike Davis (pe care o împărtășesc) s-a materializat într-o cronică cuprinzătoare a acestora. Desigur, Claude Karnoouh este at his best atunci când denunță imposturile intelectualilor autohtoni, mai ales a pretențiilor acestora de mari dizidenți anti-comuniști post-factum. Câteva reportaje din carte aduc aminte de profesiunea sa de bază (antropologia), dar denotă și atenția pe care acesta a acordat-o în ultimii ani spațiului bucureștean: de la întâlniri cu membri PAS, la cronici ale pieselor de teatru GAP sau ale evenimentelor artiștilor tineri. Incorectitudinea politică pe care autorul și-o asumă explicit pare mai degrabă un gest de frondă (chiar dacă insistența pe acest subiect îi întunecă uneori analizele), mult mai problematică fiind după mine maniera contradictorie prin care autorul alege să rezolve unele dispute: fie prin invocarea unui autor clasic care “deja a scris despre asta”, fie prin susținerea punctului de vedere opus că “nu ai nevoie de carte pentru a înțelege asta”.

După mine, cele mai bune pagini ale lui Claude Karnoouh sunt acelea în care, fără jargonul heideggerian și fără perspectiva sa caustică, descrie ceea ce el numește “eșecul românesc în postcomunism”: anularea beneficiilor modernității comuniste, frânarea ascensiunii sociale a săracilor, distrugerea satelor, pauperizarea unor segmente întregi de populație, decăderea orașelor concomitent cu comodificarea acestora – pe scurt, întreaga dramă socială provocată de tranziție care de cele mai multe ori este ascunsă sub preș. Din acest punct de vedere scrierile lui Claude Karnoouh sunt foarte actuale. Traducerea exemplară realizată de Teodora Dumitru a contribuit în mod substanțial la acest lucru.

 

Sectantii-EGOgrafii-aVasile Ernu. Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Polirom. 2015

Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere – fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.

Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.

Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster.

 

indexMihai Iovănel. Roman polițist. Tact. 2015

Cartea lui Mihai Iovănel este un must pentru împătimiții de romane polițiste și detectivistice, practic un tur de forță prin literatura clasică a genului și prin exegeza academică a acesteia. Din păcate, cartea este doar un aperitiv, un teaser a ceea ce ar fi putut fi cu adevărat. Eseurile deschid câteva piste de analiză: primul capitol stabilește o legătură organică între literatura detectivistică și cea de aventuri, de căutare a unei comori sau de descifrare a unui mister; al doilea capitol argumentează că Poem al lui Mircea Ivănescu are structura unui roman polițist; cel de-al treilea – de departe cel mai fascinant capitol din carte – este o mostră de detectivistică a autorului, care rezolvă în chip surprinzător, dar extrem de convingător, misterul multă vreme trecut neobervat din piesa Două loturi, de I.L. Caragiale; următorul capitol prezintă o scurtă istorie a romanului polițist autohton, atât a traducerilor cât și autorilor locali; penultimul capitol prezintă o nouă deschidere, de data aceasta spre romanul de aventuri care de cele mai multe ori are la bază descifrarea unui mister, a unei enigme; în fine, ultimul capitol reprezintă o meditație scurtă despre începtul și finalul unui roman polițist, mai ales în ceea ce privește găsirea soluția enigmei.

După cum se vede, cartea e o sumă de fragmente, de deschideri, de tatonări, toate realizate cu maximă erudiție pe subiect – o erudiție ce uneori devine copleșitoare, mai ales prin numărul consistent al notelor de subsol și al celor explicative. (Cu toate acestea, tocmai pe fundalul acestei erudiții, apare ciudată lipsa de angajare a operei lui Carlo Ginzburg care a scris în mod explicit despre legătura dintre munca de istoric și cea de detectiv, trasând totodată paralele importante între activitatea detectivistă a lui Sherlock Holmes și explorările subconștientului făcute de Freud). Cele mai închegate texte sunt cele despre Ivănescu și despre Două Loturi unde se observă foarte clar faptul că autorul citește toată literatura și chiar realitatea în general precum un detectiv. Iovănel pare mereu ca și cum ar fi cu o lupă în mână, atent la toate detaliile, conexiunile, urmele, inventariind explicațiile comune doar pentru a le respinge, mereu alert. Textul despre Două loturi este el însuși o mostră de whodunnit complex, bazat pe niște conexiuni istorice fantastice, ce te ține cu sufletul la gură până la final.

La finalul lecturii frustrarea vine din faptul că deși misterul este conturat și căutarea detectivistă abia acum ar trebui să înceapă, carte se încheie. Totuși, chiar cheia acestei opțiuni se află expusă în carte. Merită descoperită.

 

cronica-de-cotroceni_1_fullsizeAdriana Săftoiu. Cronică de Cotroceni. Polirom. 2015

Cartea a fost promovată cu promisiunea că va dezvălui fațete nevăzute ale fostului președinte Traian Băsescu. În realitate mustește de lucruri cunoscute și panseuri școlărești din Pleșu și Paler. Practic, așa cum reiese din carte, Săftoiu s-a despărțit de Băsescu pentru că acesta din urmă era cam nemanierat, cam anti-intelectual și că avea o relație mult prea apropiată cu Elena Udrea, care devenise șefa de facto a consilierilor de la Cotroceni. Influența pe care Săftoiu, în calitate de purtător de cuvânt al președintelui, se aștepta să o aibă în Cancelarie a fost subminată de această blondă ce își permitea să stea cu fundul pe biroul președintelui. Asta este mare revelație din carte, marea dezvăluire. Nu scene picante de sex pe la colțuri, nu povești spumoase, nu bârfe, nu dezvăluiri incendiare – doar disprețul superior-intelectual al autoarei față de președinte și față de noua lui companioană. Practic, Săftoiu nu face decât să speculeze în interes propriu mitologia populară cu privire la presupusa relație intimă dintre fostul președinte și Elena Udrea. Dar deși pretinde că ar ști mai mult, sau că ar fi ceva mai mult decât știe toată lumea, până la final Săftoiu dovedește că fie nici ea nu știe nimic, fie nu este nimic de știut. Acolo unde toți ne așteptam să fie o relație sexuală, este practic nimic.

În ciuda pretențiilor sale intelectuale repetate insistent pe parcursul cărții, aceasta este imaginată pe coordonatele dezvăluirii unui secret bine ascuns, măcar și prin referința la Caietul Albastru care ar conține informații importante din vremea colaborării cu președintele Băsescu. Dar în loc de secrete, primim câteva bârfe despre președinte, mici picanterii inofensive. Însă problema cu Băsescu nu au fost ipostazele sale intime – care pot fi chiar și irelevante – ci comportamentul public, acțiunile sale politice, nu cele private. Cu privire la acestea, Săftoiu nu are nimic de reproșat. Din contră, din carte Băsescu iese chiar foarte bine: un leader politic care vrea să își exercite puterea câștigată la vot, învățând să navigheze oportunitățile și limitele funcției în interes propriu, chiar dacă era cam meltean în privat.

Săftoiu, precum fostul ei soț, are cele mai mici șanse de a fi credibilă în rolul de dizidentă și critică a fostului președinte Băsescu. Ruptura de acesta nu a venit din motive principiale, ci mai degrabă ca urmare a unor resentimente.

E păcat că Adriana Săftoiu nu a putut ridica conținutul cărții la nivelul așteptărilor publice. Ai fi zis că o persoană obișnuită cu aerul rarefiat al revistelor de cancan la un moment dat ar fi ideală pentru un astfel de demers.

 

10293662_775458419199371_9068934943663948832_oMarius Stoian, Bogdan Gavrilă. România Noului Val. 2015

Ce au în comun Andrea Paul, Bobby Păunescu, Claudiu Crăciun, Cristi Danileț și Ina Leonte? Poate că în general nimic, dar împreună cu alți peste 70 de oameni sunt parte din Noul Val, o nouă generație menită să schimbe din temelii România. Manifestul acestui Nou Val a apărut sub forma unei cărți de aproape 600 de pagini, ce se nu se găsește decât la evenimente ONG sau corporate, dar care poate fi comandată pe net prin Bursa Binelui începând de la 75 de lei bucata. Volumul este prefațat de Solomon Marcus iar postfața este scrisă de Daniel Dăianu. Între cei doi se află texte disparate (deși grupate pe 4 teme) în care practic fiecare dintre cei care participă la proiect spune câte ceva din propria experiență sau măcar din aria sa de pricepere. Cartea se încheie cu o biografie a participanților.

Primul lucru care sare în ochi este distanța foarte mare ce separă pretențiile volumului de conținutul efectiv al textelor: cele mai multe sunt superficiale, terne, pline de platitudini și locuri comune, scrise în noul limbaj de lemn ongistico-birocratico-corporato-hipsteresc. Acestea repetă și astfel solidifică cele mai comune interpretări legate de trecutul comunist, tranziție, succes, dezvoltarea României, Europa, societate civilă. E drept că nici temele despre care autorii sunt chemați să se pronunțe nu sunt foarte ofertante (industriile creative, noua economie a cunoașterii, etc.) ci calchiate după gândirea șablonardă recentă despre leadership, implicare, economii emergente. Unele texte sunt complet infantile, altele ridicole de-a dreptul, cele mai multe autoreferențiale și mai toate strivite sub povara de a fi originale. Conformismul social și intelectual al intervențiilor este dublat de un puternic elitism cultural menit a justifica distincția pe care și-o arogă autorii: desigur jazz, festivaluri cool, filme. Toate acestea nu reușesc însă să mascheze faptul că principalele valori care îi unește pe cei mai mulți dintre contributori sunt naționalismul, religiozitatea ortodoxă (chiar dacă vag anti-clericală), familia, interbelicul și, desigur, neoliberalismul fără perdea în care individul autonom, determinat, muncitor, întreprinzător, fără scrupule și puternic prevalează.

Există desigur și câteva texte interesante, ale unor oameni care chiar au muncit și sunt profesioniști în domeniile lor, care poate ar avea ceva substanțial de spus. Numai că aceștia sunt estompați de efectul general al volumului, de pretențiile proiectului ca atare. Nu e vorba de negara (invidioasă) a meritelor și realizărilor cuiva, nici de critica efectivă a dorinței de a schimba România, ci de codificarea acestora într-un proiect elitist care deși puternic ancorat în elemente particulare, se vrea universal. Practic aici este de fapt mare întrebare: care este proiectul pentru țară al acestui Nou Val, planurile și ideile sale, pentru că acestea nu răzbat deloc din carte. Planul de schimbare este astfel redus la o operațiune biopolitică: să le dăm mână liberă acestor oameni, și lucrurile se vor schimba de la sine. Dacă în anii 90 argumentul suprem era tinerețea, acum tinerețea este dublată de realizări.

Nu este, de asemenea, deloc clar ce justifică participarea la acest proiect a celor selectați. Decalajele de pregătire, expertiză, experiență și anvergură sunt flagrante. În timp ce unii sunt profesioniști în domeniile lor, alți se pot lăuda că au terminat facultatea. Unii s-au consacrat în munca lor prin câteva rezultate concrete, alții se pot lăuda că au un loc de muncă într-un ONG (mare lucru și asta astăzi, e drept). În lipsa unor criterii clare, ceea ce pare că îi unește pe toți este interpelarea că aceștia sunt elitele, oamenii de succes, că reprezintă ceva special, o ruptură cu masele și oamenii obișnuiți. Ceea ce pare că îi diferențiază este chiar diferența.

Aici lucrurile însă se complică dacă parcurgem cu atenție secțiunea biografică de la finalul volumului – o adevărată paradă porno de titluri, școli, diplome, realizări, funcții, instituții și acronime. Cu câteva excepții de traiectorii cu adevărat impresionante, mare parte din participanți au biografii cât se poate de ne-excepționale pentru lumea în care trăim astăzi: studii universitare și post-universitare (unele în universități vestice), apoi urmate de o slujbă. E drept că o astfel de traiectorie nu mai este de la sine înțeleasă neapărat în contextul de astăzi, dar nu te poate recomanda ca fiind elită decât în cadrul unei fantezii proprii de diferențiere față așa zisele mase. De aceea, zona biografică este și locul în care se exhibă cel mai clar provincialismul multora dintre participanți, reflexele de European estic de anii 90, pentru care o călătorie în occident reprezenta întâlnirea cu civilizația însăși. Sincer, cât de excepțional mai este astăzi un master la Genk, o vacanță în Malayesia sau o bursă la Paris sau în State?

Nu este mai puțin adevărat că această încredere în diplome și titluri, și distincția socială pe care acestea trebuie să o ofere, sunt reflexul intelighenției tehnice formate în comunism care, în lipsă de capital politic sau bănesc, nu putea acumula decât diplome și cunoaștere (opțiune ce s-a cuplat perfect cu principiile de bază ale neoliberalismului, cel puțin în versiunea sa ideologică prezentată în est). Oamenii din Noul Val sunt produsul acestei concepții, care în acest mod își clamează propria distincție. Trebuie să recunosc că într-un anumit fel rezonez cu această atitudine și că în ultimă instanță sunt de acord că titlurile și diplomele ar trebui să genereze ascensiune socială – aceasta reprezintă în definitiv raționalizarea propriei mele poziții de clasă. Pe de altă parte sunt conștient că acest lucru nu mai funcționează, și că toți suntem mai degrabă produsul unor fabrici de diplome care au menirea de a escamota șomajul structural. Aici mi se pare eșecul de fapt al acestui proiect: prezentându-se (sau auto-iluzionându-se) ca elite, participanții săi dau dovadă de maximă falsă conștiință, în condițiile în care mulți dintre ei fac munci sub pregătirea lor. Efectul acesta se realizează și prin originea de clasă diferită a participanților: de exemplu Bobby Păunescu sau Andrea Paul cu greu pot fi subsumați unei traiectorii profesionale definită prin acumularea de diplome. Făcând abstracție de aceștia, Noul Val – în ciuda pretențiilor sale explicite – poate fi considerat și o formă depolitizată, culturalizată de luptă de clasă, sau altfel spus, negarea acesteia ca încercare de afirmare personală.

Ideea de Nou Val, de Nouă generație, de generație așteptată nu este nouă (aceasta a reapărut constant în modernitatea românească), dar sigur este una profund nedemocratică, inegalitară și individualistă – tot atâtea trăsături ale generației celor care alcătuiesc acest Nou Val. În acest demers se regăsesc ecouri ale mesianismului, și fanatismului intelectualilor interbelici cu simpatii fasciste. Ideea de a face o nouă țară, de a construi pe baze meritocratice societatea de sus în jos este discriminatorie și plină de încărcături naționaliste. Iubirea de țară care ar justifica transformarea ei elitară se transformă inevitabil în ura față de cei mulți care ar împiedica această schimbare. Textul lui Alex Giboi – inevitabil un angajat la stat, directorul general al Agerpress –este relevant în acest sens: degeaba ai elite dacă prostimea își vede de ale ei și nu le înțelege pe acestea.

Și acest Nou Val va trece probabil la fel ca și celelalte. Fondul social care le generează constant însă va continua. Până la urmă unul dintre aceste valuri va răzbi. Totul e ca atunci să nu ne înecăm cu toții.

mircea-badut-donquijotisme-antropolexiceMircea Băduț. Donquijotisme antropolexice. Fals tratat de antropologie. Europress. 2015

Autorul a avut amabilitatea de a mă contacta și de a-mi trimite cartea spre consultare. Îi mulțumesc pe această cale. Cartea cuprinde două opere de reinterpretare ficțională: prima o reluare a legendei Meșterului Manole, a doua o reimaginare a Mioriței. Între aceste două texte se află eseuri și panseuri ale autorului. Acestea nu pot fi povestite, ci trebuie citite. Cartea este practic rezultatul a unei surprinderi proprii a autorului: “mă surprind deseori gândind” (pp 123). Cartea este cronica acestor dialoguri cu sine însuși ale autorului.

 

 

 

 

 

 

 

 

6 Responses to Minirecenzii

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.