Şiretenii anti-raţionale

de  Ana Bazac

 Din moment ce şiretenia poate fi socotită drept o primă victorie a raţiunii asupra mediului primejdios – deşi animalele sunt şi ele şirete, e drept, pe bază instinctuală –, cum de poate fi ea antiraţională? Ei, da,  Мή a fost zeiţa şireteniei, deci a inteligenţei, dar pentru ca abilitatea de a concepe strategii de supravieţuire să devină raţională/ formă a raţiunii umane, ea trebuie să exerseze şi tehnici de argumentare exprimate articulat, deci coerente, şi scopuri raţionale, adică aşa cum perspectiva de bun-simţ le consideră – potrivit valorilor, da, valorilor, de bine „în general”, deci nu doar pentru mine, de corect „în general”, deci nu doar în ce mă priveşte –. Oamenii sunt educaţi şi pentru a fi doar şireţi dar, oricum, un mare număr dintre ei – şi în funcţie de raţiunea umană, de scopurile raţionale ce sunt exterioare tehnicilor argumentative ca atare (dacă nu uităm teoria lui Gödel despre explicaţia ultimă a unui sistem) – preţuieşte mai mult raţionalitatea conduitei decât şiretenia.

 Comportamentul şiret al gestionarilor învăţământului superior românesc ilustrează aserţiunea de mai sus. Nu vreau să repet cele spuse despre „autonomia universitară” aşa cum este înţeleasă de către aceştia. Mă refer la câteva aspecte „noi” care au scăpat observaţiilor media sau au fost interpretate pripit.

 Noua conducere a Ministerului a anunţat intenţia de a schimba Legea educaţiei până la sfârşitul anului. Ce înseamnă aceasta? Şi mă refer, ca de obicei, numai la învăţământul universitar: ca introducerea calităţii să fie amânată sine die.

 1) Emascularea Legii prin regulamentele care permit judecarea cazurilor în Comisia de Etică şi în comitetele de Etică din universităţi (am dat exemplul UPB) numai pentru anul în curs a avut deja loc: deci toate hoţiile petrecute şi pe care Legea le sancţionează (articolele 310, 324, 325, 326) indiferent când au avut loc ele – şi e firesc, hoţia „cu ştaif” universitar e mai gravă decât celelalte, sau are o gravitate specială – sunt uitate, acceptate, „prescrise” pe vecie.

 2) Accentul pe „auto-evaluarea universităţilor” http://www.mediafax.ro/social/andronescu-daca-se-dovedeste-ca-profesorii-de-la-bioterra-sunt-vinovati-nu-mai-au-ce-cauta-acolo-10140933 şi nu pe democraţia universitară. Dacă „auto-evaluarea universităţilor” constă în decizii luate de către conduceri (de la departamente şi de la nivelul rectoratului), fără ca aceste decizii să fie transparente şi raţional argumentate şi la timp, şi fără ca să existe în mod real posibilitatea membrilor de rând de a le critica, deoarece aceştia depind de conduceri, procedura este o simplă formă de acreditare a imposturii şi incorectitudinii.

Cel puţin exemplele de hoţie intelectuală pe care le-am dat din universitatea păstorită prea mulţi ani de către dna ministru – care şi-a lăsat urmaşi fideli – arată că, în lipsa democraţiei universitare, şiretenia este dublată cu manifestarea pe faţă a sentimentului de impunitate.

 3) Propunerea ca diplomele universitare, inclusiv de doctorat, să fie date de către universităţi şi nu certificate de către Minister nu este atât de inocentă cât s-ar părea. Unii –  http://www.dw.de/dw/article/0,,16276450,00.html?maca=rum-ziare-reviste_rom-6196-xml-mrss – cred că măsura ar permite retragerea diplomei de doctor de la dl. Ponta, din moment ce nu Ministerul va fi organul emitent. Dar în realitate, e tocmai invers: deoarece, nici o lege nefuncţionând retroactiv, Universitatea nu va putea retrage titlul de doctor; iar Ministerul nu va mai avea, nu-i aşa?, nici o competenţă în a o face, din moment ce, în noua Lege, universităţile sunt cele care acordă şi retrag diplomele. Şi uite aşa, dl. Ponta va rămâne cu titlul de doctor, iar în spatele domniei sale – cohorta de titraţi fraudulenţi.

  Am mai scris despre birocraţia universitară. Problema e că ea este întreţesută cu alte feluri de birocraţie. Probabil că marii afacerişti îşi trimit copiii la studii în afară. Dar profi univ., lideri de sindicate universitare, ofiţeri, sfinţii, directori şi directoraşi de tot felul, şi desigur, din toate partidele, sunt vital şi împreună interesaţi să păstreze lucrurile cum sunt. Dacă nu, ar însemna cel puţin că toţi cei vinovaţi de acoperirea fraudelor universitare – potrivit legii răspunderii funcţionarului public! – ar trebui să plătească: or, „e prea mult, nu se poate”. Şi aşa vorbăria despre reforme şi forme este un simplu zgomot, căruia nu-i mai dă atenţie nimeni. Oare faptul că „serviciile” nu au mers pe firul fraudelor semnalate, că directori în Minister au acoperit fraudele, că şi în acest domeniu – „sensibil”, „special”, „superior” – se manifestă spiritul unei puteri sălbatice şi lipsite de frâne reale, oare aceasta nu arată că nu putem aştepta nimic de la simpla ei derulare cu „alegeri”?

 Desfiinţarea unor „universităţi” de buzunar în mandatul trecut al dnei ministru nu a însemnat decât o mână de ajutor pentru ceea ce aş numi sec concentrarea şi centralizarea puterii birocraţiei universitare. E foarte bine că s-au desfiinţat, dar asta nu a dus la creşterea calităţii învăţământului superior, ci doar la întărirea unor monopoluri de clică. Atacul împotriva universităţii Spiru Haret nu a schimbat sistemul în care câştigul este obiectivul principal în, atenţie, chiar universităţi de stat: dar a reflectat intervenţia neplatonică în concurenţa dintre universităţi particulare (dintre împricinata şi aceea creştină a dnei rector Dumitrescu). Povestea recentă de la Bioterra este şi ea folosită de către dna ministru ca o diversiune: căci nu există nimic în Bioterra care să nu se regăsească şi în, atenţie din nou, chiar în unele universităţi de stat.

 Nu e cazul să aşteptăm nici de la moţiunile pe educaţie ale „opoziţiilor”: nu doar pentru că ele cad – deoarece aleşii noştri in corpore sunt legaţi de reţele în care puterea birocraţiei universitare şi banii învârtiţi în universităţi sunt elemente cheie – ci pentru că nici măcar argumentele moţiunilor nu sunt de calitate, adică raţionale până la capăt.

 Tehnicile şirete – ce au, totuşi, modele destul de limitate dar care se repetă cu tenacitatea celor ce vor să-şi păstreze puterea şi privilegiile – au calitatea de a-i surprinde pe oamenii obişnuiţi, adică lipsiţi de putere. Atunci când sunt puşi în faţa unor demersuri şirete ce şochează simţul comun despre adevăr, bine şi dreptate – iar acest simţ este acceptat oficial în legi, din moment ce ele folosesc argumentul democraţiei, deci al raţionalităţii –, aceştia din urmă „nu-şi cred ochilor şi urechilor”: nu le vine să creadă că principiile clamate oficial sunt în aşa hal grosolan dezminţite. Iar surprinderea face ca ei să fie păcăliţi: cel puţin un timp, dar suficient pentru ca notabilităţile să-şi atingă scopurile şirete. Iar apoi, acestea reprezintă faptul împlinit care este destul de greu dislocabil.

 Scopul acestui articol este dublu: de a opri uitarea racilelor sistemului universitar de la noi şi de atrage atenţia asupra impotenţei „semnalelor media”, sesizărilor legale şi eventualelor proteste. Soluţia este numai radicală: controlul public (ce presupune transparenţa) asupra politicii universităţilor. Dar, întâi, controlul public este socotit în capitalismul în criză drept duşman. Ei, ce facem? Iar apoi, ce forţă poate avea controlul public dacă birocraţia universitară induce şi sentimentul complicităţii necesare a membrilor deoarece „luptăm pentru a avea studenţi şi norme” şi pe cel al subordonării cuminţi „că aşa e lumea”? Şi poate exista în mod real democraţie universitară fără democraţie în întreaga societate? Dar poate exista o asemenea democraţie în structura capitalismului actual?

 Şi ce putem spera de la: 1) proteste/petiţii/sesizări, 2) înlocuirea guvernelor şi a majorităţilor parlamentare, 3) coabitarea unor forţe aparent opuse?

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.