Ultima mea pasiune e încălzirea globală şi, cum am citit probabil mii de articole despre asta (chiar şi cîteva cărţi), m-am gîndit să fac o mică sinteză care ar putea fi utilă celor care nu ţin neapărat să facă şi ei asta, dar totuşi îi interesează subiectul (toate datele sînt, desigur, din circuitul academic cel mai riguros, de la Ivy League în sus). Deci:
– primul lucru care trebuie spus: chestia e absolut reală. e o idee foarte greu de asimilat, din cauza unor mecanisme psihologice elementare, dar asta e: singurele opţiuni rămase pentru viitorul omenirii merg de la foarte rău la catastrofă totală, în funcţie de măsurile luate în viitorul imediat. datorită inacţiunii aproape totale de pînă acum, lumea foarte prietenoasă de pînă la noi nu mai e o opţiune;
– ideea de prag e în mare măsură înşelătoare, cum se vede şi din ultimul raport IPCC, în sensul că ce e sub prag nu mai e neapărat “safe”. diferenţa dintre 1,5 şi 2 grade încălzire globală (ÎG) e diferenţa dintre rău şi mai rău, dar a trecut de mult momentul la care s-ar fi putut lua acel set de măsuri care să limiteze efectele la unele perturbări minore. clima e un sistem extrem de complex dar extrem de stabil, care, cînd e scos din starea de echilibru, devine foarte instabil pînă îşi atinge următoarea stare de echilibru (care, în cazul nostru, nu poate fi întrevăzută undeva). efectele pot părea disproporţionate (ce înseamnă un grad, la urma urmei?!), dar un grad produce modificări majore, iar omenirea e setată, cu toate habitudinile şi bunurile ei, exact pe starea de echilibru anterioară. modificarea acesteia, în condiţiile modului de viaţă foarte complex de acum, va avea (deja are) consecinţe majore;
– clima e un sistem foarte inerţial, ceea ce înseamnă că din spate mai vin efecte puternice. dioxidul de carbon produce efecte pe termen foarte lung, ceea ce înseamnă că şi dacă de mîine nu se mai emite absolut nimic, din spate mai vine pînă la jumătate de grad Celsius. apoi există feedback-urile, albedo, permafrost, incendii etc. albedo-ul e puternic dar limitat pe termen scurt, deoarece se referă în mare parte la Arctica (gheaţă marină relativ plană), care se topeşte în suprafaţă şi înlocuieşte suprafaţa albă cu una închisă la culoare, sporind mult absorbţia căldurii. Antarctica şi Groenlanda sînt calote de gheaţă aşezate pe pămînt, ceea ce a creat posibilitatea acumulării, ajungînd la grosimi de peste 3 kilometri. ele se topesc şi în suprafaţă, desigur, dar mai mult în grosime, iar topirea lor va dura, spre deosebire de Arctica, multe sute de ani. permafrostul topit eliberează CO2 şi metan, dar majoritatea savanţilor estimează un ritm destul de lent, va dura de asemenea sute de ani şi va accelera abia mai încolo (însă potenţialul e colosal). incendiile eliberează CO2 şi distrug capacitatea de absorbţie a lui. nu sînt doar incendiile spectaculoase din California, sînt incendii mai puţin mediatice de pădure boreală sau terenuri de turbă (peatland) extrem de nocive. în plus, pădurea se poate distruge şi fără incendii sau defrişare, seceta o poate transforma în savană (există previziuni negative pentru Amazon);
– toate aceste feedback-uri vor adăuga la acel 1 grad Celsius cît e acum în plus faţă de media pre-industrială. un alt factor e combaterea poluării, în mod ciudat, o altă parte a poluării decît cea cu CO2, cea cu aerosoli (care au şi origine naturală, dar mai ales arderea cărbunelui, lemnului etc.) atenuează efectul de încălzire, reflectînd căldura înapoi în spaţiu. pe măsură ce poluarea va fi, treptat, combătută (deoarece e nocivă pentru sănătate, celebrele poze din Beijing în care nu se vede la cîţiva metri), efectul de atenuare va dispărea şi asta va mai adăuga ceva la suma totală – nu ceva neglijabil, efectul e important;
– cum se spune adesea, previziunile sînt în mod constant devansate: viteza de producere a fenomenelor, momentele în care ele vor deveni semnificative – de ex, o vreme s-a crezut că topirea marilor calote nu va deveni semnificativă înainte de 2100: not anymore. există tipping point-uri, momentele dincolo de care procesele devin ireversibile. pentru calotele glaciare, mulţi savanţi cred că tipping point-ul nu e departe, dacă nu a fost deja trecut (pentru temperatura actuală nivelul mărilor ar putea creşte în timp cu mai mulţi metri, pentru 2 grade probabil chiar zeci de metri – cel puţin atît era apa în alte epoci în care temperatura era atît). pentru climă în ansamblu, unii spun că nivelul de la care procesul devine incontrolabil ar fi 3 grade ÎG, dar e evident ceva extrem de greu de determinat, e mai mult guesswork;
– în condiţiile efectului întîrziat şi ale feedback-urilor de care spuneam (pe care IPCC, de ex, de regulă nu le include în modele), pragul de 1,5 e deja compromis, realist vorbind, cel de 2 e foarte dificil. estimările sînt că pentru rămînerea sub 2 ar fi nevoie ca emisiile să înceapă să scadă imediat şi să scadă cu aprox 5% anual, pînă la eliminarea lor totală pînă în 2050. 5% poate să nu pară mult, dar e enorm: în 2009, după criza economică, emisiile globale au scăzut cu 1,4%. pentru o scădere de 5% ar trebui pur şi simplu ca părţi ale economiei să fie închise şi investit masiv în reconversie industrială şi energetică şi, inevitabil, ar fi nevoie de o scădere controlată a consumului. toate acestea necesită un mecanism care să asigure suportabilitate şi sprijin popular, în momentul de faţă foarte incert. asta e pentru 2 grade, scenariul optim dar foarte rău (vezi IPCC 2018, care descrie detaliat ce înseamnă 2 grade);
– există proiecte de geoinginerie, cel mai clar dintre ele probabil injectarea masivă de aerosoli în atmosferă pentru efectul de reflectare a căldurii amintit, dar incertitudinile sînt foarte mari, şi în privinţa efectelor secundare, şi a potenţialului de conflict internaţional, deoarece ar modifica clima regională, creînd noi cîştigători şi pierzători. există tehnologie de capturare a CO2 la sursă (centrale energetice, în principal), dar ea se blochează în mecanismul de ansamblu al faptului că omenirea refuză să aloce resurse serioase pentru mediu, mai ales acolo unde ar putea călca pe bătături profiturile. tehnologia de absorbţie din aer a emisiilor deja produse e deocamdată extrem de costisitoare, nefezabilă – a miza pe ea e pur şi simplu gambling;
– efectele nediscrete se produc deja. de regulă se produc ca intensificări ale unor fenomene deja existente (uragane, incendii, secetă etc.) şi de aceea cauzalitatea ÎG e probabil mai greu de perceput – chiar şi aşa, ultimii doi-trei ani de intensificare bruscă a uraganelor, incendiilor şi valurilor de căldură au produs o modificare mare a percepţiei publice şi a prezenţei temei în media mainstream. sînt şi fenomene mai puțin mediatice decît uraganele și incendiile, dar cel puţin la fel de distrugătoare – seceta afectează deja grav mari părți din Orientul Mijlociu (dar și zone din Australia, America de sud-vest) și previziunile nu sînt bune. România nu stă rău ca riscuri climatice, dar pentru sudul Europei se anticipează secetă destul de drastică, pe termen mediu şi lung;
– efectul inedit e creşterea nivelului mării, dar el e deocamdată discret (relativ, deja produce sute de mii de refugiaţi anual). previziunile pentru sfîrşitul secolului sînt aiuritoare, de sute de milioane de oameni, fenomenul e încă lent. pe termen mediu va conta capacitatea statelor de reacție, pe termen lung multe zone vor trebui pur și simplu abandonate (micșorînd suprafața globală în condițiile unei populații care încă crește – vor fi afectate nu doar oraşe, ci şi zone agricole). va fi o bulă imobiliară climatică, în locul celei clasice economic-financiare: prețurile încă cresc în Miami și aproape toată lumea are interesul imediat de a întreține starea de denial, cînd chestia o să se termine o să cadă, evident, foarte brusc;
– conform Morgan Stanley, în ultimii trei ani pagubele produse de ÎG au fost de 650 de miliarde de dolari, din care 415 în America de Nord (pe lîngă riscul foarte mare al regiunii, poate fi şi o atenţie specială care i se acordă, poate şi faptul că unde e mai multă avere e mai mult de pierdut). oricum, ele se vor amplifica în ritm exponenţial – conform IPCC 2018, pagubele globale vor atinge pînă în 2100 un total de 54 de trilioane de dolari dacă ÎG e limitată la 1,5 şi 69 de trilioane pentru 2 grade. în SUA, lipsa unor măsuri foarte drastice (spre deosebire de cele de acum) ar putea duce la un cost de 10% din PIB, mai mult decît dublul nivelului din timpul Marii Recesiuni (evaluare oficială recentă a administraţiei Trump). sînt niveluri enorme. nivelul ăsta va afecta direct capacitatea economică a statelor şi, în cazul mai rău, capacitatea tehnologică însăşi;
– la nivel de economie în ansamblu va fi o situație de criză mai degrabă decît de bulă: costurile climatice vor ajunge la ponderi tot mai importante din PIB, și costul va trebui suportat cumva, în principal prin reducere a nivelului de trai – care, desigur, poate lua multe forme, mai bine sau mai prost controlată, mai bine sau mai prost distribuită. în funcție de scenariul măsurilor din viitorul apropiat, problemele economice pot să meargă de la un declin bine controlat al consumului la perturbări grave care să afecteze capacitatea tehnologică și nivelul civilizației în sine. un feedback mai ciudat e că distrugerile provocate de ÎG au nu doar un cost economic, ci și unul ecologic: după uragane, gropile de gunoi nu mai fac față asaltului de rămășițe multe luni de zile. tot materialul ăla trebuie înlocuit și deci produs. acum predomină o viziune care fetișizează producția și creșterea. pentru o adaptare la ÎG e necesară înglobarea unei viziuni în care fiecare lucru produs, nu doar plasticul ci absolut orice, e un cost;
– pentru un program real de acțiune, care pe de o parte să atenueze impactul, pe de altă parte să elimine factorii destabilizatori (în principal combustibilii fosili, dar şi alte tipuri de poluare) astfel încît un nou nivel de stabilizare să devină posibil, e nevoie de eforturi uriașe și cooperare de un nivel mult superior celei de acum. în momentul ăsta organizarea omenirii e mai mult decît risipitoare şi iraţională, e dementă la modul ridicol. omenirea e organizată acum pe state naționale aflate în conflict: sistemul e atît de puternic, încît cea mai simplă măsură de combatere a ÎG și a multor alte probleme ecologice (ÎG e departe de a fi singura problemă), respectiv plafonarea și apoi descreșterea populației umane, nu a putut fi luată (nu există nici măcar ca proiect bovaric) deoarece în conflictul ăsta contează foarte mult dimensiunea populației naționale. modelul de conflict între state naţionale duce la o risipă colosală prin război şi sistemul post-colonial, iar conflictul social intern are ca rezultat explozia necontrolată a consumului, de asemenea risipă colosală de resurse. producţia şi consumul sînt acum scăpate de sub control şi nesustenabile de departe;
– pentru evitarea scenariilor cele mai rele e evident necesară abandonarea actualului sistem și înlocuirea lui cu unul egalitar, bazat pe cooperare. putem fi mai optimiști sau mai puțin optimiști în privința șanselor ca asta să se întîmple (părerea mea e că ele nu sînt grozave), dar nu cred că se poate contesta rațional necesitatea ca asta să se întîmple. capitalismul este incompatibil cu democrația – puterea economică se traduce direct și imediat în putere politică, ceea ce face ca egalitatea politică între cetățeni să devină imposibilă. însă perversiunea capitalismului e că el reprezintă nu doar bogăția reală, ci și bogăția parțială sau potențială – clasa de mijloc care are un anumit nivel de trai, chiar dacă nu neapărat cel dorit, și aspiranții de diferite categorii care vor să intre în circuitul prosperității. dar nu contrazice asta incompatibilitatea cu democraţia? poate că nu. capitalismul nu e o conspiraţie sau dictatură, dar e un blocaj vicios într-o etapă civilizaţională primitivă. prin înrolarea în sprijinul lui a acelei fantasme de creştere nesfîrşită care se traduce direct în competiţie pentru consum dezaxat, capitalismul e cumva un sistem care confiscă potenţialul raţional al oamenilor care e cu adevărat relevant doar la nivel colectiv;
– egalitatea reală în locul concurenţei şi conflictului fără limite e singura variantă care ar putea susţine gestionarea raţională a resurselor (din ce în ce mai limitate per total), redistribuirea lor astfel încît să se asigure o bunăstare universală şi alocarea necesarului pentru reconversia economică şi socială necesară noilor condiţii. în actualul sistem, risipa totală de resurse e colosală, bogaţii vor continua să controleze sistemul politic în avantajul lor (blocînd orice program real anti-ÎG) şi săracii vor încerca să devină bogaţi, sporind costul ecologic. nu aspiraţia lor la prosperitate e problema, dacă există ceva legitim în povestea ÎG e această aspiraţie (diferenţa de amprentă ecologică a vestului bogat şi a lumii sărace e imensă, ca şi diferenţa pe plan intern), însă modelul de consum şi societate spre care se tinde nu e cel mai bun şi, mai ales, vestul ar trebui să plătească pentru o dezvoltare sustenabilă, şi nu poluatoare, a estului – evident, actuala schema a acestei susţineri vest-est e o glumă proastă faţă de necesar;
– conflictul social trebuie înlocuit cu organizare raţională şi standardizare şi, da, cu o anumită raţionalizare care să urmărească doar confortul real. e o mare diferenţă între trecerea de la budă în curte şi lumînare la canalizare şi electricitate (confort real) şi schimbarea smartphone-ului o dată pe an şi ambalarea a trei felii de salam într-o tăviţă cu celofan – în general, produse obsolescente şi/sau în exces. e nevoie de uniformizare şi de o mutaţie bruscă de la nevoi individuale la nevoi colective. ar fi lumea mai săracă, mai puţin spectaculoasă, mai ternă? în primul rînd, lumea actuală nu e atît de diversă pe cît de ne spune propaganda: lumea capitalistă aşa-zis liberală e, evident, o lume a gîndirii unice, e suficient să vezi înverşunarea extraordinară împotriva unei stîngi absolut marginale, asta în condiţiile în care dreapta a ajuns într-o fundătură evidentă şi există o nevoie disperată pentru o soluţie. e suficient să vezi cît de monoton şi stupid e prefabricat “nonconformisul”, gîndirea pseudo-alternativă şi pseudo-emancipată etc. etc.;
– dar singurul lucru care contează e viteza. cum spuneau unii clasici ai activismului climatic, nu există victorie lentă, orice victorie lentă e o înfrîngere. eliminarea combustibililor fosili nu e o necunoscută, ei vor fi eliminaţi în (aproape) orice scenariu, singura problemă e cînd. Big Oil îşi exercită puterea pe care o are (enormă) asupra deciziei politice şi urmează o linie de minimă rezistenţă: la început au zis că ÎG nu există, apoi, pe măsură ce conştientizarea publică creştea, că există dar nu contează, apoi că există şi contează dar să nu aruncăm economia în aer, acum sînt de acord că “trebuie făcut ceva”, dar evident s-au înrolat în proces ca să-l controleze şi saboteze. pe linia asta de presare pînă la maximul suportabilităţii, acţiunea reală a fost amînată deja cel puţin 30 de ani, dacă se merge în continuare pe business as usual ca pînă acum rezultatul e catastrofă totală, business as usual trimite la 3-4 grade ÎG pînă în 2100, dar la 3-4 grade deja procesul e cel mai probabil scăpat de sub control, deci după 2100 business as usual trimite la ceva de genul Hunger Games cu sequel Mad Max;
– egalitatea reală, nu mascadara de acum, e singura variantă bună (cum spuneam, însă, şansele reale sunt altceva). aşa cum nu există victorie lentă, nu există nici victorie parţială: pentru a putea rămîne pe o planetă cît de cît prietenoasă, e absolut necesară revoluţionarea modului de organizare politic, social şi economic actual, dinspre competiţie fără limite pentru consum dezaxat spre un sistem egalitar şi raţional, axat pe nevoi colective. orice victorie lentă sau parţială e o înfrîngere.