Film simplu ca un brici. Periferic

Am văzut filmul lui Bogdan George Apetri, Periferic. De azi,, 1 aprilie, intră în cinematografe şi, în oraşele unde nu mai sînt cinematografe, va putea fi accesat online plătind biletul prin SMS (citiţi aici mai mult despre lansarea pe webkino.ro, o premieră interesantă de marketing).

Scenariul e scris de Apetri împreună cu Tudor Voican – au modificat şi reasamblat un proiect iniţial pornit de Cristi Mungiu şi de Ioana Uricaru. Ana Ularu joacă o puşcăriaşă eliberată pentru o zi (permisie pentru înmormîntarea mamei), zi în care trebuie să rezolve toate problemele (inclusiv propria fugă din ţară, înţelegem printre cuvinte). Mi-a plăcut că dintr-un restaurant se şi aude în treacăt “Cea mai frumoasă zi” a lui Andrieş – acţiunea filmului se petrece de-a lungul unei singure zile, una deloc frumoasă.

Un fir negru leagă personajele acestui film. Eroina are de lămurit tot felul de lucruri din viaţa sa năruită (fostă prostituată ajunsă la puşcărie pentru că agresase un client – sînt lucruri pe care le ghiceşti din conversaţie, nu sînt elemente “esenţiale” în poveste). Iar lucrurile se lămuresc rapid şi crud. Cel mai slab se supune celui mai puternic pînă reuşeşte să i-o tragă cumva, să-i fure banii, de exemplu. Cu cît eşti mai abuzat dar mai răbdător, cu atît poţi lovi mai eficient. Personajele nu au timp de plîns, de frămîntări, de chestii inutile.

Avem de exemplu o scenă la prima vedere neverosimilă cînd ea se întîlneşte cu tatăl copilului, fostul său peşte care-i datora nişte bani. După ce acesta îi spune că nu a ţinut copilul şi că l-a dus la orfelinat, ea se duce cu el sus şi fac sex. Pentru ca apoi să înceapă negocierea datoriei pe care tipa o are de recuperat.

Regizorul renunţă la orice formă de scrijelire a suprafeţelor. Totul e mat, implacabil. Fiecare îl exploatează senin pe celălalt, fără ambiguităţi. Personajul “colectiv” obsedant cu care rămîi imprimat după Periferic este “copilul demonic” – apar tot felul de copii în film, toţi nişte simple maşinării cu look infantil. De la nepotul ei, un copil care îi pune la un moment dat la ceafă un pistol de plastic, la propriul fiu, cel mai abuzat, dar care va lovi şi cel mai greu.

Interesantă e forma nonviolentă în care este expusă violenţa. Avem aluzii sordide, chestiuni macabre pe care le ghicim, dar totul apare într-o lumină de “deplină normalitate” – există foarte puţină violenţă explicită faţă de cît infern ascund personajele. Prostituata nu arată ca o prostituată, peştele nu arată ca un peşte (în raport cu obişnuitele clişee cinematografice). Mizeria nu arată ca o mizerie românească tipică în cinematografia noastră, folosită în exces de unii regizori dintr-un soi de credinţă paşoptistă că “exteriorul reflectă interiorul”. Nu, toată lumea pare normală, îmbrăcată normal, conducînd maşini normale şi zîmbindu-şi  sau urîndu-se aparent normal. Pînă la patologic distanţa e infimă.

În Periferic, o lume pe care obişnuim de obicei s-o vedem izolată, undeva departe de noi (cea a puşcăriaşilor, traficanţilor de carne vie, abuzatorilor de tot felul), este prezentată în adevărata ei forţă: acea lume e lîngă noi, fără uniformă distinctă, fără stigmate speciale.  Personajele care o populează par animale smulse (deghizate în “every me and every you”) dintr-un documentar despre viaţa în savană de pe National Geographic. Fiecare comite cîte un rău incredibil şi apoi fuge mai departe. Fără remuşcări, mustrări, răzbunări şi alte tipuri de balast umanoid.

Periferic nu înseamnă doar ceva ce ţine de periferia socială, urbană etc. “Periferic” mai are un sens, atunci cînd vorbim de computere: ceva ce se poate ataşa la sistemul de bază (mouse, hard extern, tastatură etc). Cam asta sînt personajele în “Periferic” nişte extensii, nişte perisabile. Reacţionează cam la fel în situaţii limită (eroina noastră, Matilda, asistă cum o altă fată e abuzată exact la fel). Oamenii care populează lumea “Periferic” se pot uşor înlocui atunci cînd se strică, fără ca sistemul să fie afectat. Sînt nişte “periferice”, cum ar spune un IT-ist.

V-aţi tăiat vreodată cu un brici? Există un moment scurt cînd, din cauza ascuţişului şi a rapidităţii, pielea se despică şi  se văd clar ţesuturile secţionate unul peste altul. Nici măcar nu te doare în momentul tăieturii. Abia apoi vine sîngele şi inundă rana. E greu să prinzi în literatură, film, muzică acea clipă de dinainte de durere, de dinainte de sînge. Momentul de anatomie pe viu. Asta e Perific. De aia zic că trebuie neapărat să-l vedeţi.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.