In effigie: nişte tineri scandalagii…

lorinGhimanNişte tineri, la Cluj,

au demonstrat prin metode ştiinţifice caracterul fantomatic al universităţii.

Faptele se cunosc, în genere. Grupul Tinerii Mânioşi au primit aprobările necesare pentru a organiza o vizionare de film în clădirea centrală a universităţii clujene „Babeş-Bolyai”, în spaţiile Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Ce film? Unul despre ocuparea universităţii. Din motive despre care va fi vorba mai în detaliu aici, serviciul de pază al universităţii nu a mai permis desfăşurarea evenimentului programat. În cursul punerii în practică a acestei interdicţii, s-au petrecut vreo câteva  incidente neplăcute. Speriată, paza a solicitat intervenţia poliţiei pentru a reintra în posesia spaţiului ei (şi această remarcă nu-i amuzantă, pentru că arată cui aparţine, de fapt, universitatea).

Se ştie că universitatea a devenit, din orice o fi fost înainte, un spaţiu aseptic şi muzeal. Şi din orice o fi putut să fie, un pat al lui Procust cu unelte de ajustare a comportamentului la „mersul lumii”. Şi din orice am dori să fie, un jandarm al liniştii simbolice publice. Toate astea par să fi fost dintr-o dată demonstrate de neobrăzarea tinerilor mânioşi.

Ce-i oare în neregulă cu aceşti oameni, de chestionează evidenţele? Nu face, oare, ţara tot ce poate pentru viitorul ei? Nu primesc ei o bună educaţie, ca să suplinească lipsa anilor de-acasă? Nu-i aşteaptă ea mereu cu sălile şi minţile goale în timpul programului de cursuri? Ce caută ei să-i violeze corpul ţeapăn, simbolic? Ce caută spectrul viitorului să tulbure cimitirul speranţelor sale? De ce caută scandal? Că dacă n-ar fi căutat scandal, n-ar fi plănuit proiectarea ocupării, n-ar fi venit să prezinte in effigie ocuparea universităţii. Ar fi ocupat clădirea pur şi simplu. Dar tocmai asta e, că ştiu că nu-i nimic de ocupat realmente. Ocuparea universităţii  acum e ca fluieratul în biserică.  Rişti, în cel mai bun caz, să te lovească ecoul. Pentru maximum de efect, trebuie să trezeşti gândirea axiologică şi vigilenţa în conservarea statutului administraţiei universitare. Cea mai simplă metodă: apeşi butoanele scandalului. Scandalul este forma comodă, comodificabilă, singura contemporană, a luptei dintre oameni şi instituţii.

Ce poţi să obţii provocând scandal? O probă a spectralităţii universităţii. Ea rezultă din inversarea dialectică a relaţiei dintre caracteristica esenţială şi cea accidentală. Dacă, sub aspect esenţial, universitatea este comunitatea profesorilor şi a studenţilor, administraţia nu este nimic – doar un accesoriu. Dar fiindcă această esenţă a universităţii s-a pierdut şi universitatea e moartă, administraţia (a educaţiei, a valorilor, a statutului, a curriculei, a resurselor financiare, a bunurilor simbolice, etc.) trebuie să o ţină în picioare cumva. Ceea ce şi face, devenind singura ei funcţie. Astfel, universitatea e moartă (în esenţă) dar foarte vie (în lucrul accidentelor sale). În sine, universitatea nu mai „este”, ea doar „face”; şi face tot felul de lucruri: educaţie de cel mai înalt nivel, marketing pentru impunerea imaginii sale, management academic, faţă crizei economice, concurenţei neloiale a universităţilor private, cultură, mai ales cultură naţională, artă, cinste urbei şi ţării întregi, parteneriate cu prestigioase unităţi de învăţământ şi cercetare de aiurea, opoziţie guvernului care nu-i alocă destui bani per capita. Şi face, desigur, poliţie.

Acest test a reuşit: tinerii mânioşi au demonstrat că universitatea poate să facă orice, dar nu poate să fie universitate. Şi dacă doar faci fără să şi fii, atunci eşti un spectru.

Alţi tineri, la Paris şi aproape în acelaşi timp,

descrişi ca „scandalagii notorii”, membri nedemni, se pare, ai „comunităţii româneşti din Paris” (ca să vezi, avem o comunitate la Paris!) şi-au permis să strice festivismul din standul românesc al târgului de carte. Şi ăştia caută scandal: au purtat nişte măşti  ca să se prezinte ca marii absenţi de la festivax (Cărtărescu, Pleşu, etc.). A fost, din nou, nevoie să fie evacuaţi în grabă, căci, nu-i aşa, nu ne făcea cinste. Dar ce înseamnă gestul lor? Întâi, ei pretind să reîntregească (dar nu de tot, doar aşa, din poză) prezenţa culturii române, al doilea, făcând asta, pretind să fie ei înşişi absenţii, pe care îi suplinesc (dar ei erau deja supliniţi, şi oricum, suplinirea pe care o făceau ei era pur ambulatorie). Mă întreb dacă ei au reflectat la următoarele consecinţe ale gestului lor:

1. Că ei ar dori să fie tocmai oamenii aceia care au ajuns atât de sus încât să-şi permită să nu vină la aplauzele pe care le merită. Îşi doresc, deci, măcar un pic, aşa, să pătrundă în lumea asta a numelor şi a pozelor de pe coperţi. Ce altceva demonstrează performance-ul lor decât o investire quasiritualică a lor înşişi? Cultul personalităţii are nevoie de corpul viu al celui adulat. Raritatea prezenţei sale e fundamentul economiei ritualului. Iar refuzul de a participa al oamenilor de cultură în cauză trebuie că poate să fie pus pe seama unei instinctive recunoaşteri, de către posesorii de trup în cauză, a preţului lor.

2. Că ei cred, fără să o ştie, că trebuie să umple o lipsă. O lipsă, o absenţă dureroasă.  Care aduce atingere amorului propriu. Amorul propriu trăit prin mijlocirea industriei culturale n-are nimic ironic şi nici amuzant. E ca şi cum te-ai duce la un meci îmbrăcat în tricoul (achiziţionat în prealabil de la magazinul clubului) cu numele şi numărul  unui jucător accidentat sau retras din activitate, completând astfel „garnitura” echipei.

3. Că ei afirmă, de fapt, că un târg de carte ar fi totuna cu un stadion la ora meciului (ceea ce-i adevărat, dar organizatorii nu vor să recunoască). Dar de ce n-au adus petarde şi brichete atunci? Sau de ce n-au intrat pe „teren” în echipamentul adamic?

4. Că, dacă era limpede că o să fie daţi afară, nu e clar totuşi cine a fost dat afară. Pleşu? Sau cine o fi fost cel care-l juca? Ambii, oarecum. Absentul devenit prezent este gonit (ca să se ştie că dacă el nu ne vrea, nici noi nu-l vrem). Iar obrăznicătura e gonită pentru că, tocmai, dacă nu-i cine pretinde să fie, nu are ce căuta acolo. Deci manifestarea asta nu-i pentru nişte neica nimeni. Cred că, astfel,  a fost plătită datoria faţă de toţi vizitatorii standului (români ori străini): e a le fi deschişi ochii în legătură cu acest fapt: sunt nişte nimeni.

 

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.