Un eșec ireparabil

Mircea Ivănescu a murit la 21 iulie 2011.

Nu mai scria din anul 2000. De vreo zece ani aproape că nu mai părăsise patul. De multă vreme era aproape orb. Singur, sărac, avea să moară așa cum trăise: neobservat. La trecerea în neființă a celui mai de seamă poet român contemporan, presa, televiziunea, oficialitatea literară (Uniunea Scriitorilor) au rămas la fel de tăcute, de absente, ca la dispariția inegalabilului prozator român contemporan Mircea Horia Simionescu. Se ținuseră departe de grupuri, n-au avut parte de sinecuri, n-au fost invitați (și de altfel nici n-au ținut) să-și dea cu părerea despre mersul lumii sau măcar al culturii. Au fost înmormântați ca niște anonimi, ignorați de cei care ar fi trebuit să-i omagieze.

În aceste condiții, ar putea să pară salutară, într-un fel reparatoare, inițiativa lui Gabriel Liiceanu de a-l include in proiectul editurii Humanitas „Portrete în dialog”. Motivația explicată în Cuvântul înainte al cărții „Măștile lui M. I.” (Humanitas, 2012) l-ar fi amuzat, probabil, pe Mircea Ivănescu: folosirea lui, „om-monument”, ca „oglindă a istoriei”. Niciodată n-ar fi întrebuințat, în poezie sau în dialogurile cu prieteni, cuvinte atât de răsunătoare. Și, în orice caz, nu cu referire la el.

L-am cunoscut? Nu îndeajuns. Nu cu adevărat. Am fost alături, șase-șapte zile pe săptămână, foarte adesea 16 ore pe zi, timp de două decenii fără întrerupere, adică din 1953, când s-a angajat la Agerpres, până în vara anului 1963, când șefii noștri, Cornel Răducanu și George Serafin, ne-au luat cu ei în echipa care avea să creeze, sub conducerea lui George Ivașcu, revista „Lumea” și, în continuare, până în 1972, când eu am fost dată afară de la „Lumea” și când, ceva mai târziu, Mircea Ivănescu avea să fie forțat să-și schimbe și el locul de muncă. De nenumărate ori „am pus o bază”, împreună cu el și cu alți colegi (nu neapărat băutori: mergeam de dragul lui), într-una din cârciumile în care-i plăcea să zăbovească, în care s-a născut, sub ochii noștri, nemuritorul Mopete și au fost rostite sau notate pentru prima oară expresii devenite ulterior, pentru noi toți cei acceptați în preajma lui, un fel de parole de recunoaștere. Îi știam prea bine singura mască: atitudinea umilă până la ostentație, politețea exagerată, îndărătul cărora noi, inițiații, vedeam omul atât de conștient de valoarea lui reală, încât nu credea că ar fi de demnitatea lui să se prevaleze de ea în fată unor neaveniți. Adică a tuturor celorlalți.

Dl. Liiceanu declară că nu l-a cunoscut personal, îl văzuse o singură dată pe stradă. A intrat pentru prima oară în casa lui spre sfârșitul lunii aprilie și au stat de vorbă în total zece ore, cinci reprize a câte două ore, în ultimele zile din aprilie și primele zile din mai. Așadar, cu numai două luni înainte de 21 iulie. Se poate spune că Mircea Ivănescu era pe patul de moarte. Din aceste scurte întrevederi a ieșit o carte. O carte care ar trebui să rămână în istorie ca un document-mărturie și ca o ultimă spovedanie. Imensă răspundere pentru duhovnicul care s-a încumetat s-o solicite și s-o consemneze, din proprie inițiativă, pentru posteritate!

Câteva fraze se referă și la mine. Încep cu ele, pentru că mi-e cel mai ușor să-mi dau seama cât sunt de adevărate și, de asemenea, cât preț pune autorul cărții pe adevăr.

Este vorba de Agerpres: „Venise Pleșcu cu un număr de experți în limba engleză și spaniolă care, printr-o pură coincidență, erau toți evrei: Felicia Solomon, Riana Lupu soția lui Nați Lupu de la «România Liberă», și alții. Felicia Taler…” FALS. Absolut toate „informațiile” cuprinse în această frază sunt false. 1) La Agerpres n-a lucrat niciodată o Felicia Solomon. Mircea Ivănescu nu m-a cunoscut niciodată sub numele de Felicia Solomon. În 1953, când a fost angajat la Agerpres, mă numeam Felicia Lazarovici. Din 1954 sunt Felicia Antip. Numele cu care m-am născut, Felicia Solomon, a devenit public pentru prima oară în primăvara anului 2012, așadar după moartea lui Mircea, când a apărut în revista „Lettre Internationale” textul meu memorialistic „Fereastra dintre vremi”. Putea fi găsit, desigur, pe Internet de cineva care ținea neapărat să pună în evidență originea mea neariană, dar acest cineva nu avea cum să fie Mircea Ivănescu! 2) Tovarășul Pleșcu? Tovarășul Pleșcu n-a existat, după știința mea. Nici în Agerpres nici în forurile de care acesta depindea. 3) Nimeni n-a adus la Agerpres acest grup de trei persoane, ba încă împreună cu altele. Eu am intrat în secția de știri interne în 1950, după o probă profesională, iar în 1951 am fost mutată la știri externe, Riana Lupu se afla dinainte (încă de pe vremea Rador-ului), în cu totul altă secție, la știri pentru străinătate și se căsătorise înainte de sosirea mea în Agerpres cu Natan (Nați) Lupu, de la știri interne. Felicia Thaler (numele ei apare în carte în două forme greșite, Taler și Taller) a ajuns la Agerpres mai târziu decât Mircea Ivănescu, dar a făcut parte tot timpul din secția (ulterior redacția) buletin special, unde se traduceau știri „confidențiale”, adică destinate nu cititorilor de rând, ci exclusiv oficialităților. Oricum, Mircea n-a fost niciodată coleg cu vreuna dintre ele. Doar cu mine, întrucât în momentul angajării lui eram secretar responsabil de redacție în secția externă și aveam să rămânem alături vreme de două decenii. 4) Niciuna dintre cele trei nu știa limba spaniolă (singura cunoscătoare de spaniolă din Agerpres era, la vremea aceea, dactilografa Stela Bally, viitoarea soție a lui Mircea). 5) Și niciuna n-a fost vreodată traducătoare. Iar Felicia Thaler nu citea ziarul „The Times” sau vreun alt ziar pentru a găsi acolo știri de presă, așa cum se spune în alt loc. N-a avut nicicând vreo legătură cu știrile pentru presă.

 În consecință, nu există nicio urmă de adevăr în frazele „…pentru grupul Solomon era o operație instinctivă. Adică citeau pe englezește, se așezau la mașina de scris și începeau…” Pentru că n-a existat un „grup Solomon” și pentru că niciuna dintre presupusele lui membre nici nu traducea și nici nu confecționa știri externe. Așadar, din nou, FALS.

Și, în sfârșit, „Felicia Solomon, ulterior Antip, soția generalului Antip, care mai trăiește încă, nu mai știu în ce țară, dar destul de precar”.

Aici nu prea știu ce-ar fi de comentat. Pot să presupun că Mircea îmi pierduse urma sau chiar fusese indus în eroare de vreun răuvoitor. (L-am întâlnit pentru ultima oară la seminarul de literatură organizat de Consiliul Britanic la Târgu Mureș, spre finele anilor ’90, el fiind adus până la Sinaia de Denisa Comănescu pentru o încântătoare după-amiază de dialog poetic în limba engleză: și-au citit unul altuia poezii jucăuș, afectuos, admirative: el adresându-se unei muze ideal de tânără, de frumoasă, de talentată, care-l inspira, ea exprimându-și adorația respectuoasă pentru mai vârstnicul maestru. Din păcate, delicata legătură spirituală dintre ei este trecută cu vederea, ba chiar tăgăduită indirect în carte, acolo consemnându-se doar reacția lui negativă la un vers scris de ea anume pentru el.) Cartea este semnată însă de directorul editurii Humanitas de aici, din România. Să nu-i fi căzut nicicând în mână vreuna dintre revistele literare în care am scris săptămână de săptămână, fără întrerupere, vreme de multe decenii și în care încă se mai întâmplă să scriu? Și să nu știe că exist și că sunt aici?

Citatele de mai sus și aproape tot ce se afirmă că a spus în legătură cu anii petrecuți la revista „Lumea” arată că firul întâmplărilor din primele lui două decenii de viață profesională se rupsese pentru Mircea Ivănescu. Spiritul lui de frondă, riposta decisă la orice tentativă de a i se răstălmăci sau denatura modul foarte particular de raportare la viață, la oameni, la cultură, și mai ales la propria sa persoană și operă, și-au păstrat însă întreaga incisivitate și forță, mascate de aceeași înșelător de blândă retractilitate.

Strâns probabil cu ușa să numească „minoritari”, adică evrei, Mircea Ivănescu s-a pomenit într-o situație foarte inconfortabilă: criteriul îi era total străin. Îmi amintesc cum ne miram noi doi când, într-unul din localurile în care „se punea o bază”, ni se spunea că X sau Y este (sau dimpotrivă, nu este) evreu. Niciunul dintre noi nu avea curiozitatea sau priceperea de a face asemenea diferențieri și nici nu înțelegea rostul lor. În carte nu sunt reproduse întrebările menite să sugereze prezența și rolul nefast al evreilor într-o instituție culturală din România, subiect care nu l-a preocupat nicicând pe Mircea Ivănescu. Este evident însă că au fost atât de stăruitoare și de imperioase încât interogatul s-a simțit obligat să nu-și dezamăgească vizitatorul și a consimțit să se situeze într-o postură nu doar străină firii lui, ci și degradantă pentru un om ca el, căruia antisemitismul îi era la fel de străin ca discriminarea împotriva gemenilor sau împotriva cârnilor. În lipsă de fapte reale care să se potrivească schemei sugerate, a improvizat la întâmplare Așa s-ar putea explica îngrămădirea laolaltă a numelor unor persoane având în comun doar incriminanta evreitate, nu și locul de muncă: (în „redacția de Știri externe”), „tot restul era format din minorități: Felicia Taller, Liana Lupu, Sabina Leibovici” Nici Felicia Thaler, nici Riana (nu Liana) Lupu n-au făcut vreodată parte din această redacție, iar Sabina Leibovici era, cred, tehniciana de la Hell: lipea pe coli de hârtie benzile pe care erau imprimate cu cerneală albastru-violetă o parte dintre știrile transmise de agențiile de presă

Este legitim să ne întrebăm dacă s-a făcut o minimă verificare a afirmațiilor folosite ca mărturii despre o epocă. De exemplu, Mircea Ivănescu a spus că „Lumea” a apărut prin 1965. În realitate, primul număr al revistei datează din septembrie 1963. Este o informație din domeniul public, la fel ca acelea despre condițiile în care s-a decis să se creeze această publicație și ca nenumărate altele de asemenea denaturate. Elementarele rectificări nu apar nicăieri. Să fie oare „Măștile lui M.I.” stenograma brută a unui dialog, fără nicio intervenție corectoare din partea autorului? Nu s-ar zice, odată ce o observație neadevărată a lui Mircea Ivănescu („Bănulescu era alcoolic.”) este amendată pe loc printr-o notă de subsol: „Mircea Ivănescu face aici o inducție lipsită de acoperire.” Urmează o lungă explicație menită să restabilească adevărul, iar numele autorului unui limerick este, de asemenea, corectat printr-o notă de subsol.

Paginile despre Agerpres și „Lumea” conțin însă mult prea multe enormități flagrante, nume și date greșite, îngrămădite aleatoriu. În loc de o oglindă a istoriei, avem în față cioburi în care se reflectă fragmente de imagini distorsionate. Știu, pentru că eram pe atunci acolo și am și povestit despre oamenii și întâmplările vremii în capitolele „Preludiu, lung preludiu” și „Facerea Lumii”, din cartea mea, „Lumea din ziare” (Cartea Românească, 1991). Prin analogie, este posibil ca și informațiile privind alte epoci din viața poetului să fie dubioase, dar nu am căderea să mă pronunț asupra lor. „Cum îl chema? Cum îl chema? Am mari probleme cu Alzheimerul”, a exclamat la un moment dat poetul, necăjit că nu-și amintea pe loc numele unui fost profesor din facultate. În cele din urmă și l-a amintit – corect, după cum i-a confirmat Gabriel Liiceanu, care-l cunoscuse și el.

Alzheimerul este scuza jenată a multor vârstnici, de cele mai multe ori neatinși de fapt de această maladie invalidantă. În cazul lui Mircea Ivănescu, ea era menită să justifice nu doar goluri de memorie, ci și neputința de a-și încadra amintirile în tiparele sugerate de cel care-l interoga. Nimic nu i-a fost mai străin decât jocurile politicii. Cu puțin înainte de a închide definitiv ochii lui aproape nevăzători, a fost tras însă la răspundere de o instanță infailibilă și intransigentă pentru că i-ar fi lipsit simțul civic (moralitatea, patriotismul, conștiința politică ș.a.). Gluma amară „am fost, fără să știu, ofițer sub acoperire”, pe care o reia în dialogul reprodus în carte ori de câte ori i se reproșează că a străbătut indemn ani în care alții au avut de suferit, este modul eminamente mopețian de a para o hărțuire necruțătoare. În doar zece ore, Mircea Ivănescu a fost ajutat să-și dea seama cât de păcătos fusese toată viața, având parte, în ultimele ei zile, de mai multe lecții nesolicitate de morală decât în cei 80 de ani anteriori. Interogatoriul în timpul căruia abia apucă să răspundă câte ceva pentru că este mereu întrerupt și pus la punct i-a demonstrat cu vârf și îndesat că n-a avut tăria de a refuza „pactul cu diavolul ”.

Cum de „n-a simțit ”, elev fiind, că prin reforma învățământului din 1948 „s-a produs o ruptură istorică”? Și cum de, atunci, nu l-a „apucat nici o clipă depresia, realizând că s-a scufundat o lume…care avea să pară paradiziacă în raport cu cea care urma să vină, în raport cu «era ticăloșilor»?”

 Sau: „Domnule Ivănescu, când intrai la facultate, selecția se făcea pe criterii de dosar. De pildă, când am dat eu admiterea la facultate, erau 97 de la locuri la <cu dosar> (cu origine bună și 3 locuri la «fără dosar»”.

I s-a cerut socoteală și pentru că, în timp ce alții sufereau în pușcării sau la Canal, el huzurise netulburat de remușcări la Agerpres, organ al partidului comunist.

„Dacă dumneavoastră erați studentul bătut măr în Piața Universității de niște haidamaci dotați cu bâte, în timp ce vă duceați la cursuri, cred că nu mai spuneați astăzi că Iliescu vă este simpatic. Vă garantez asta.”

După ce l-a admonestat sever și pentru elogiul pe care si-a permis să-l aducă memoriei fostului lui profesor Tudor Vianu și în subsidiar lui G. Călinescu, (închizându-i autoritar gura când încerca să riposteze), Gabriel Liiceanu i-a indicat (vai, tardiv), reperele pe care ar fi trebuit să le prefere: „Continuitatea s-ar fi putut obține și altfel: cu Noica, Dragomir, Creția”. Cum de nu-și dăduse seama poetul unde ar fi putut să găsească întruchiparea umanismului și a valorilor democrației ? Păcătos din prima până în ultima zi de viață, școlarul Mircea Ivănescu fusese însă atât de lipsit de simțul istoriei încât percepuse reforma învățământului doar ca pe o măsură în urma căreia avea să fie mutat la alt liceu. Intrase la facultate înainte de introducerea selecției pe criterii de dosar, așa că nici n-avea de ce să dea seamă pentru admiterea sa fără probleme. Agerpres, unica agenție de presă a României, era o instituție guvernamentală, nu un organ de partid. Evident, partidul era atotprezent și atotputernic, controla și conducea tot ce mișca în România, inclusiv Agerpres-ul. Pe vremea aceea, însă, angajarea la Agerpres nu era condiționată de apartenența la partid, iar Mircea a muncit conștiincios acolo ani de-a rândul pentru o remunerație apropiată de limita de jos a scării salariale și n-a comis niciun act reprobabil. Nici măcar nu i s-a pretins s-o facă. Nu era în fișa postului lui de redactor la știri externe.

A avut – ca și mine, de altfel –, noroc: am prins, în babilonia de la Agerpres, câteva configurații convenabile unei pregătiri profesionale serioase și unui climat de lucru civilizat. „Compilația constructivă”, sintagma despre care Mircea Ivănescu i-a spus lui G. Liiceanu că ar fi denumit formula de fabricare a știrilor de presă este o falsă amintire. N-a fost folosită pe vremea noastră. Tot o falsă amintire (minoră) sunt tancurile care, în timpul viscolului din 1954, ar fi transportat, potrivit lui, filele cu știri de pe strada Matei Millo, unde funcționa Agerpres-ul, la Casa Scânteii. În realitate, filele erau cărate de un curier ad-hoc, vice-campionul de schi al României. Mai șocantă e confuzia în legătură cu statutul lui profesional. Nu-i adevărat nici că a fost bine plătit, nici că a fi urcat continuu pe scara ierarhică. A fost și a rămas simplu redactor atât la Agerpres cât și, ulterior, la „Lumea”. Au existat, într-adevăr, oameni aduși pentru „a îmbunătăți compoziția națională și socială” (și, în subsidiar, dar retrospectiv, pare a fi fost un obiectiv în sine, pentru a coborî nivelul profesional al cadrelor de conducere). Ei i-au înlocuit în funcții pe cei care nu erau în partid și, pe deasupra, își îngăduiau să gândească și pe cont propriu, dar Mircea Ivănescu n-a făcut parte dintre ei. Cel citat de el în interviu ca făcând parte din această categorie a ajuns șeful secției externe la „Scânteia”, Puicea, împreună cu care-și amintește că a lucrat, a devenit în final șeful Agerpres-ului. Mircea n-a avut, în cele două decenii, nicio „funcție”.

Amintirile despre „Lumea” sunt la fel de inexacte ca acelea despre Agerpres și sunt consemnate cu aceeași lipsă de respect față de adevăr, cu greșeli în privința numelor și a multor altor informații ușor de verificat: „«Lumea» s-a făcut în momentul în care Ivașcu a fost reabilitat ca redactor-șef la «Contemporanul», probabil că și cu ajutorul protectorilor lui; unul dintre ei a fost, fără îndoială, Grigore Preoteasa. Doar nu e întâmplător că din momentul morții lui Preoteasa a început și decăderea lui Ivașcu”.

Fals de la cap la coadă. George Ivașcu a fost redactor-șef al revistei „Contemporanul” din 1955 până în 1971, după care a condus până la moarte (1986), „România literară”, Grigore Preoteasa a murit intr-un accident de avion în 1957, revista „Lumea” a apărut în 1963 (și nu în 1965, anul menționat la un moment dat de Mircea Ivănescu și acceptat de Gabriel Liiceanu).

Mai departe: George Ivașcu a făcut „Lumea” „împreună cu adjunctul său de încredere Roger Câmpeanu, cu Gabriela Dolgu… Și mai erau niște tipi. Mai era unul care, la un moment dat, era și redactor-șef la «Scânteia», Sorin Radovan (…) Pe urmă Ivașcu a mai luat și oameni de la Agerpres. I s-a dat mână liberă să aleagă, să angajeze și tineri. A fost primul individ care a creat o redacție fără dosare de partid și a angajat printre alții pe Mihai Matei și Radu Pasca, care nu erau membri de partid”.

În realitate: Roger Câmpeanu a fost secretar de redacție la „Contemporanul”, foarte scurtă vreme la „Lumea” și ulterior la „România literară”. Gabriela Dolgu, de la „Contemporanul”, n-a lucrat și nici măcar n-a colaborat vreodată la „Lumea”. Sorin „Radovan”, de fapt Sorin Mladoveanu, fusese nu redactor-șef, ci cronicar cinematografic la „Scânteia” și a venit la „Lumea” cu mult mai târziu, la câțiva ani după noi ceilalți. Ivașcu n-a luat „pe urmă” „și oameni de la Agerpres”. Revista „Lumea” a fost înființată pentru a înlocui „Timpuri noi”, versiunea românească a publicației sovietice „Novoe vremia”, fiind expresia publicistică a presupusei noi orientări a politicii externe românești. Tuturor ziarelor li s-a cerut să renunțe, în favoarea ei, la cei mai capabili dintre externiștii lor. Nu de pretutindeni au venit cu adevărat cei mai buni redactori, dar Agerpresul i-a trimis pe redactorul-șef și redactorul-șef adjunct George Serafin (nu Serafim, cum apare constant în cartea lui Gabriel Liiceanu, greșeală de literă extrem de neplăcută pentru că admirabilul nostru prieten George, regretat om de cultură cu un orizont larg și mai ales om de mare omenie, riscă să fie confundat cu George Radu Serafim, personaj de cu totul altă factură) și Cornel Răducanu și pe subsemnata. Cei doi au cerut stăruitor să li se permită să-l ia cu ei și pe Mircea Ivănescu. Este foarte adevărat că Mircea Ivănescu s-a simțit tot timpul protejat de șefii lui imediați și că le datorează probabil în bună măsură neintrarea în vizorul securității. Nu cred însă că am fost singurii care am reușit să trecem neobservați, să nu ni se solicite adeziuni, informații, angajamente. Este de presupus că existau etaloane pentru recrutare, iar unii pur și simplu nu corespundeau și, pe de altă parte, nici nu prezentau destul interes pentru a fi urmăriți, trași la răspundere. Oricum, pe atunci nu i s-a impus să intre în partid, n-a fost silit la compromisuri, nu i s-a cerut să compună texte omagiale sau cu tentă ideologică. Era respectat, îndrăgit, prețuit și mai ales lăsat în apele lui, nimeni nu-i pretindea să se conformeze vreunui tipic comportamental.

Din carte reiese că, după ce s-a mutat la Sibiu, a fost, dimpotrivă, șantajat, constrâns să devină membru de partid pentru a obține ceea ce îi era absolut necesar și i s-ar fi cuvenit oricum: o locuință modestă pentru soția lui atinsă de o maladie invalidantă și pentru pisicile lor. Ca și cum această înjosire n-ar fi fost suficientă, a fost pus în postura degradantă de lăudător al ceaușismului sub pseudonim. Un pic de considerație, un minim bun simț din partea redactorului-șef al revistei sibiene ar fi fost suficiente pentru a-l scuti de penibila corvoadă. O știu din experiență, o experiență pe care a trăit-o și Mircea Ivănescu. Domnul Ivașcu nu i-a obligat să scrie texte mincinoase, agitatorice pe niciunul dintre autorii pe care-i stima (în „Contemporanul” sau în „România literară”, „Lumea” neconținând, pe vremea lui, articole de propagandă). Această zonă era acoperită cu zel de tagma redactorilor și colaboratorilor de tip Vasile Băran, Ilie Purcaru, etc. La nevoie, George Ivașcu, scria el însuși (la „România literară”) editorialul conformist impus redacției în ultima clipă, pentru a nu împovăra cu neplăcuta sarcină un redactor căruia ținea să-i păstreze numele bun.

Sau poate că nici cei de la „Transilvania” n-au profitat cu cinism de neajutorarea lui. Ce garanții suplimentare de acuratețe oferă episodul Sibiu-Tomuș față de neadevărurile în serie din episoadele Agerpres și „Lumea”?

Oricum, important rămâne faptul că în cele două decenii în care am fost în preajma lui, Mircea fusese ținut departe de tot ce-ar fi riscat să-i agreseze sensibilitatea pentru că toți îl știau curat și-l credeau naiv, departe de contingent, deasupra vâltorii. La „Lumea”, George Ivașcu a adus într-adevăr în redacție oameni cu dosare proaste, dar ei se numeau Mircea Grigorescu, fostul director al ziarului „Timpul” și Ștefan Augustin Doinaș. Iată cum evocam, cu aproape un sfert de secol în urmă, privilegiul de a fi cunoscut îndeaproape câțiva oameni neobișnuiți:

Trei colegi de redacție se detașau prin hărnicie modestă, prin calitatea de excepție a tot ce scriau pentru revistă – și scriau mult –, prin eleganța cu care dădeau impresia că tot ce fac e un fleac și nici nu merită să fie luat în seamă, darmite discutat și lăudat (…)

Era, mai întâi, Mircea Grigorescu. Printre picături – ca și cum nesfârșitele șuete în care, deși îi revenea partea leului ca povestitor de întâmplări neștiute din viața politică și gazetărească a unor ere anterioare nouă, avea talentul de a-i lăsa pe toți să se creadă cel puțin egalii lui nu i-ar fi luat timp, ca și cum munca de secretariat ar fi mers strună de la sine, fără ca el să fie nevoit să se ostenească – aducea mari reportaje documentare instructive și antrenante despre cafea, despre cauciuc, despre bursă, etc.

Ștefan Popa semna articole de știință la zi popularizată, reportaje-colaj, texte lungi și scurte cu subiecte variate, fiecare în genul adecvat temei, deopotrivă de incitante indiferent de genul ziaristic folosit și de domeniul abordat. Ștefan Popa era unul dintre corectorii revistei «Lumea». Doar într-un asemenea post neredacțional izbutise inițial redactorul-șef să-l angajeze inițial pe Ștefan Augustin Doinaș, abia ieșit din închisoare. Rezervat, discret, dar totdeauna amabil, politicos, poetul reintrodus în publicistică prin ușa din dos accepta, ca de la sine înțeleasă, orice însărcinare – făcea corectură, scria, traducea, colaționa, etc. – fără fasoane, fără să strâmbe din nas precum colegii pogorâți cu hârzobul din cer care trăseseră o linie de netrecut între ce era de demnitatea lor și ce era sub ea și nu coborau nici în ruptul capului mai prejos de iluziile lor despre valoarea proprie. Mă gândesc la zecile articole sau simple note din ziare străine traduse conștiincios de cel ce urma să dăruiască limbii și culturii noastre cea mai fidelă până în adâncuri și ce mai original expresivă versiune românească a lui Faust. Sculptorul-bijutier al acestui monument filigranat trudea în subsolul întunecos al «Lumii» departe, deci, de luminile rampei, cot la cot cu viitorul tâlmaci al lui «Ulysses».

Mircea Ivănescu era cu adevărat „fata la toate” a redacției. Era nevoie urgent de traducerea unui articol (din franceză, engleză, germană, italiană?) Dă-i-l lui Ivănescu. Nu avea cine să trieze un maldăr de ziare străine noi? Cheamă-l pe Mopete. De la corespondențele lui Paolo Ricci la notele necesare pentru a umple coloanele de «Reflector», de la recepționarea prin telefon a unei corespondențe în limba engleză (italiană, din nou etc.) la cele mai esoterice sau pedestre operațiuni necesare bunului mers sau apariției la timp a revistei – se știa că Mircea Ivănescu este dispus și în stare să facă orice repede, bine, ca-n joacă. Dacă lipseau dactilografele, bătea la mașină articolele unor foarte tineri colegi care-l tratau cu protectoare îngăduință.

Orișicâtuși de puțin contează enorm elefanții când dorm. Mircea Grigorescu, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Ivănescu se prefăceau că dorm, se prefăceau că sunt mici și, niciodată scoși din sărite sau zgomotoși, fără a pretinde scutiri de corvoadă, avantaje, onoruri, alte asemenea frivolități, purtau demn și generos în spinare o parte disproporționată din povara trudei anonime.”

Pentru fiecare dintre ei, cerințele redacției nu reprezentau, în mod evident, decât o obligație de serviciu ușor de îndeplinit. Nu se implicau emoțional. Nu erau în competiție cu redactorii care țineau să arate ce pot, să se afirme, să avanseze. Erau acolo cu trupul și cu priceperea lor profesională, dar numai atât. De aceea se vor fi șters probabil din memoria lui Mircea amănuntele despre relațiile din redacție și despre modul ei de funcționare, dar i-au rămas întipărită parțial în minte o amintire despre o falsă corespondență din Italia. Investise în ea ceva cu adevărat memorabil: inspirându-se dintr-un limerick pe care a fost încă în stare să i-l recite lui Gabriel Liiceanu (așadar din ceva apropiat de adevăratele lui preocupări din totdeauna), o intitulase „Fecioara sau tigrul”. Articolul era despre una dintre schimbările de guvern în lanț din Italia acelor timpuri. Și nu uitase încă un element important: că George Ivașcu îl obliga să semneze cu un nume inventat: „Da, e bine. Dar ce e aia să semnăm M. Ivănescu? Hai s-o semnăm Paolo Stop. De la corespondentul nostru din Italia, Paolo Stop”.

Nu, nu fusese Paolo Stop, ci Paolo Ricci, un nume fictiv pe care Mircea Ivănescu l-a cărat în spinare ani de zile, dotându-l cu un bun instinct reportericesc și o clară înțelegere a scenei politice italiene. Cel mai bun creator de gazete din câți a avut vreodată România, George Ivașcu, omul căruia generațiile formate în anii ’50-’90 îi datorează enorm pentru că a făcut posibilă afirmarea și manifestarea publică a unor scriitori și gazetari de prima mână și pentru că le-a dat „Contemporanul”, „Lumea”, „România literară”, surse neasemenea dar deopotrivă de consistente și de hrănitoare de adevăruri importante în vremurile dezinformării generalizate (în formă optimă numai atâta timp cât au rămas sub îndrumarea lui), avea și el zonele lui de opacitate. Își închipuia, de exemplu, că va spori credibilitatea articolelor despre diverse țări, dacă le va atribui unor corespondenți locali. I-a născocit deci pe Paul Charier (Paris), Alexander Gordon (Washington) și Paolo Ricci (Roma). Primul a decedat Paul Charier, păpușăreasa lui de la București refuzând foarte repede să mai participe la mistificare. Alexander Gordon îmi fusese repartizat mie (pentru a-mi înfrânge rezistența, George Ivașcu folosea pretextul flatant dar absurd că textele mele descriau prea fidel realitatea din Statele Unite, așa că, dacă n-ar fi fost semnate de cineva de acolo, americanii ar fi putut să creadă că dispun de informații furnizate de un spion). După un interval relativ scurt, recurgând la rândul meu la o stratagemă (scrisesem despre un eveniment important care nu putea lipsi din numărul sub tipar), i-am comunicat însă prin Roger Câmpeanu că nu predau articolul decât dacă mă asigură că va fi semnat cu numele meu. Alexander Gordon a dispărut si el. Singura fantoșă care a supraviețuit câțiva ani buni a fost Paolo Ricci: lui Mircea îi păsa prea puțin sub ce semnătură apărea ceea ce i se cerea să scrie, nu râvnea la gloria foarte minoră din punctul lui de vedere de a deveni cunoscut ca autor de articole pe teme de politică externă. Avea să uite, după cum reiese din cartea lui G. Liiceanu, până și numele cu care le semnase ani de-a rândul.

Nu mai ținea minte nici proasta părere a lui G. Ivașcu despre talentul lui literar. Acesta nu-i aprecia poeziile și, parcă pentru a ne face în ciudă nouă, tuturor celor care-l prețuiam și-l susțineam, publica aproape ostentativ în „Contemporanul” încropelile în versuri ale altui redactor de la „Lumea”, Darie Novăceanu.

Oricine a avut privilegiul de a-l cunoaște pe omul minunat care a fost Roger Câmpeanu își poate da seama că, atunci când îi spunea lui Mircea Ivănescu, „Dumneata nu ești în stare să semnezi în «Lumea» și te crezi poet!”, nu se amuza pe seama necazurilor lui. Era doar modul lui glumeț, ironic fără răutate, de a-i stimula ambiția, de a-l îmboldi să-și revendice drepturi elementare pe care nici măcar el, Roger, cel mai apropiat colaborator al lui Ivașcu, nu reușise să-l convingă pe acesta să i le acorde.

Puținele referiri la „Lumea” dau măsura alterării memoriei poetului și a neglijenței cu care au fost consemnate cuvintele lui. Mihai Matei și Radu „Pasca” (în realitate „Pascal” erau foști studenți ai lui G. Ivașcu, selectați de el pentru că-i considera capabili. Au format, împreună cu Rodica Georgescu, cu Radu Budeanu și cu alți câțiva un grup care-l însoțea frecvent pe Mircea la punerea de baze. Vorbind despre cum scria poezii la comandă a amintit-o pe „domnișoara Georgescu”, care obișnuia să-i ceară: „fă-mi și mie trei poezii”. Numai că, în altă parte, spune că pe Rodica Georgescu a cunoscut-o abia în 1972, când au fost transferați amândoi la publicațiile pentru străinătate. Uitase, reiese, chiar și în cazul acestei bune prietene, că fuseseră colegi din 1963. Nu mai eram la „Lumea” în momentul plecării lor, mă dăduse afară un redactor-șef cu idiosincrazii foarte pronunțate. Am aflat însă că ea a urmat celei mai nefericite aventuri amoroase a Zoiei Ceaușescu. Fugise la Predeal împreună cu Mihai Matei, au fost găsiți după trei zile, el a fost expediat în secret în Guineea lui Sékou Touré, de unde i s-a dat drumul după vreo nouă luni și a murit nu mult după aceea pentru că intervenția chirurgicală pe cord care ar fi trebuit să-i salveze viața a fost amânată nejustificat. Rodica Georgescu, pe atunci secretară a organizației PCR de la „Lumea” și toți presupușii complici ai lui Matei au fost îndepărtați de la „Lumea”.

Inadmisibilele inadvertențe de mai sus arată că discuția a avut loc prea târziu. Mircea Ivănescu a fost întrebat despre lucruri pe care nu le mai știa, iar răspunsurile lui au fost luate de bune chiar și atunci când contraziceau date și fapte ușor controlabile. Cui folosește o reconstituire a trecutului recent cu atâtea piese lipsă și cu și mai multe piese involuntar măsluite? Nu adevărului istoric, care nu pătrunde decât rareori și în proporții nesemnificative în această construcție. Și în nici un caz prestigiului poetului căruia, după o viață atât de demnă, discretă până la retractilitate absolută, i se exhibă cu nonșalanță diminuări ținând de domeniul patologiei.

Simone de Beauvoir a fost criticată dur când a dat în vileag beteșugurile invalidante din ultima fază a vieții lui Sartre. Trăise alături de el, îl cunoștea ca nimeni altcineva, îl iubise, înțelegeau la fel lumea și viața, aparțineau aceleiași școli de gândire, acuratețea relatărilor ei era mai presus de orice îndoială. Cu toate acestea, indiscreția ei finală a fost privită ca o probă de insensibilitate, ca un atentat la imaginea postumă a scriitorului. În cazul de față este vorba nu de un apropiat, ci de un om venit din afară, care ia pentru prima oară contact cu subiectul atunci când acestuia îi mai rămăseseră foarte puține zile de trăit. Și care își și mărturisește de la bun început incompatibilitatea cu Mircea Ivănescu, lipsa de aderență la universul lui: „În biografia mea spirituală nu fuseseră prevăzute niciodată cele zece ore petrecute cu Mircea Ivănescu(…) Cu adevărat, nimic nu prevedea dialogul nostru. Nici vreo cunoaștere anterioară, nici distante «afinități elective», nici pasiuni culturale împărtășite în mod explicit. Unde ne-am fi putut întâlni? Trăiam pe continente culturale extrem de îndepărtate. Ce ar avea de discutat, m-a întrebat un prieten, traducătorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?”

După ce admite și că poezia lui M.I. îi fusese și ea practic străină, indiferentă, Gabriel Liiceanu spune că principalul motiv al demersului său a fost dorința de a obține o contribuție la memoria colectivă. Pe Mircea Ivănescu l-a abordat în calitate de actor și martor al acelei porțiuni din istorie în care cei doi fuseseră contemporani. Abaterile de la adevăr menționate parțial mai sus arată că era, poate, singurul rol în care nu se (mai) putea conta pe el. Pe domnul Liiceanu nu par să-l fi deranjat: a obținut niște afirmații despre locuri și despre oameni demonizabili. Chiar dacă erau nesigure, deformate sau de-a dreptul false, rămân utilizabile ca piese justificative pentru viziunea sa sincretică, nediferențiată, despre trecutul comunist al României. Ce conta că erau fabulații? Faptele erau consumate, covârșitoarea majoritate a personajelor din acest trecut al lui Mircea Ivănescu au murit demult, imaginea lor poate fi distorsionată fără teamă de consecințe.

Măcar dacă G. Liiceanu ar fi făcut efortul de a explora „continentul cultural extrem de îndepărtat ” de al său pe care trăise poetul și traducătorul pus la zid pentru un șir întreg de delicte de non-combativitate în vremuri de restriște și împins în mod abuziv să-și dea în vileag beteșugul hiatusurilor de memorie. N-am prea înțeles ce vrea să spună fraza „Ce ar avea de discutat(…) traducătorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?” Că ei vorbesc în limbaje diferite, incompatibile? Se întâmplase totuși ca traducătorul lui Joyce (traducătorul lui Joyce! – trei cuvinte care definesc cea mai înaltă competență lingvistică imaginabilă și o înzestrare de neîntrecut în materie de expresivitate) să fi publicat și traduceri din Kirkegaard și Nietzsche, Arendt, Susan Sontag, plus romanul lui J. Gaarder, „Lumea Sofiei”, o probă de virtuozitate depășind competența celor deprinși să se exprime exclusiv pe filosoficește, pentru că în această scriere destinată adolescenților, toate conceptele vehiculate de diferitele școli de gândire sunt transpuse în cuvinte pe înțelesul celor fără studii de specialitate. Așadar, nu era în situația soției lui G. Călinescu, căruia acesta i-ar fi dat un tratat de metafizică, pentru a avea – ar fi spus el, potrivit unei anecdote de pe vremea aceea – subiecte de conversație comune. Mircea Ivănescu stăpânea și vocabularul filosofiei. Îi datorăm până și versiunea românească a conceptelor puse în circulație de Kierkegaard și preluate de Heidegger – principalul domeniu de competență al lui G. Liiceanu. Era însă la el acasă și în foarte multe alte limbaje – dintre cele mai nobile, dintre cele mai inovatoare – ale culturii scrise. A re-creat pe românește opere de o mare diversitate, fiecare dintre ele altminteri greu de transpus în alte limbi: Faulkner și T.S. Eliot, Kafka și Musil, Rilke și Scott Fitzgerald, Truman Capote și diverși poeți contemporani englezi și americani, D. M. Thomas și Hermann Broch sunt numai o parte dintre autorii din care a tradus zeci de mii de pagini.

Dar toate astea se pot deduce doar din lista celor peste patruzeci de titluri înșirate la sfârșitul cărții sub titlul „Cronologia traducerilor”. Nu și din dialog. G. Liiceanu a preferat să accepte verdictul lui Mircea Ivănescu despre insignifianța traducerilor lui, rezultat al unei munci de bricoleur efectuată la comandă, cu bucata, un fel de corvoadă pentru subzistență: „Că nimeni nu mai ia în serios aceste traduceri, facem pariu pe ce vreți. Și eu n-am să mai fiu de față, dar o să constatați că am avut dreptate. Că toate versiunile astea românești, exceptând poate «Zgomotul și furia», n-au să mai fie reținute(…) din cauza imperfecțiilor”. „A, din cauza calității traducerii.”. După un șugubăț mustrător joc de cuvinte: „Vai, vai vai! Cum diminuați totul! Cum vă diminuați! Cum vă diminutivați!”, subiectul a fost definitiv abandonat. Nici măcar o aluzie la valoarea reală a superbelor versiuni ivănesciene ale unor capodopere ale literaturii engleze și germane, la neprețuitele integrale Kafka și Faulkner, nicio vorbă despre Joyce (care transcende de altfel orice discuție despre traduceri, transpunerea lui în altă limbă fiind un act de creație pur).

Toate declarațiile cu limbă de moarte ale lui Mircea Ivănescu ascund, sub tonul de badinaj autominimalizator, aceeași exasperare a omului prea mândru pentru a revendica superioritatea pe care areopagul literelor românești nu i-a recunoscut-o nici înainte nici după 21 iulie 2011. Tânjea după desăvârșirea al cărei etalon a fost, pentru el, genialitatea neîmplinită a fratelui său Emil și resimțea cu durere neputința de a fi la înălțimea modelului lui. Această inadecvare cu totul și cu totul subiectivă nu-l împiedica totuși să-și dea seama că joacă într-o ligă în care cei din jurul lui nu vor avea nicicând acces. Și când declara că poezia lui nu este luată în serios sau spunea „tot ce știu este că «opera» mea n-are niciun ecou” , nu avea cum să-l consoleze replica „eu aș fi fericit să am parte în timpul vieții de un exeget așa cum îl aveți dumneavoastră pe Al. Cistelecan”.

Nici în viață, nici după moarte, Mircea Ivănescu n-a avut parte de onoruri, nu i s-au consacrat numere de revistă, emisiuni de televiziune, nu s-a dat numele lui vreunei școli, nu i s-au făcut funeralii naționale, nu i s-au înălțat statui în parcuri publice. Dar a și fost mereu conștient că nu era de demnitatea lui să râvnească la ele. A preferat să repete că nici nu le-ar fi meritat, că a fost un fel de impostor pe toate planurile, că a făcut pe poetul, pe traducătorul profesionist, pe cetățeanul onest, când el era de fapt incapabil să producă poezie, traducea ca un cârpaci și-și datora statutul social protecției organelor represive pe care le slujise fără ca măcar să știe.

Atitudinea lui de arici zburlit, urâcios, putea fi contracarată – măcar pentru a nu-i deruta pe cititori – prin replici din care să reiasă ce se ascunde dincolo de țepi. De exemplu, cum s-a purtat el cu toți colegii din redacțiile pe care le-a înnobilat prin prezență, prin ce se singularizează poezia lui, ce comoară de carte bună, impecabil tălmăcită în cea mai expresivă limbă română ne-a dăruit. Și, poate, ce relație unică a existat între el și fata-spirt, vioaie, spontană, impetuoasă, spirituală, care a fost cândva Stela. Sau care a fost adevăratul secret (nu știu dacă învățat de la Matei Călinescu, de la Eugen Schileru sau descoperit de el singur) al modului lui de a bea fără să se îmbete: între paharele de vodcă, sorbea, din când în când, o fiolă de cofeină, care-i permitea s-o ia de la capăt.

„Acum mă duc, Monseniore, să modelez în materia brută a discuției noastre“ i-a spus la sfârșit Gabriel Liiceanu. „Sper totuși să nu vă scap, asemenea șiretului din mâna lui Henric.”, a răspuns Mircea Ivănescu, referindu-se la o replică dintr-o poveste pe care tocmai i-o spusese: „E viața, Monseniore, viața care-ți scapă din mâini”.

Și totuși, vai, i-a scăpat! Viața lui Mircea Ivănescu nu este în această carte.

Text apărut în revista Cultura   

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.