“Corupţia ucide”, aceasta pare să fie cea mai populară concluzie după tragedia de la clubul Colectiv, din 30 octombrie. Preşedintele a emis clar ideea că tocmai corupţia autorităţilor şi a instituţiilor e cea care omoară. Autorităţi şi instituţii.
Nu putem fi mulţumiţi doar cu atît. Trebuie să subliniem totuşi că tensiuni mult mai puţin vizibile şi explozive stau dincolo de faţade civice şi indignări normale de moment. Sînt două fronturi de influenţă, bani, putere care se ciocnesc într-un oraş bogat precum Bucureştiul. Sînt acele fronturi care lasă oameni pe stradă cu sutele, care aprobă bugete sociale de nimic, care scumpesc în cîrdăşie utilităţile etc. Sînt tabere care intră uneori în conflict sau pur şi simplu produc scîntei care dau foc unei incinte cu sute de oameni în ea.
Din cine sînt alcătuite cele două fronturi, cele două tabere? Pe de o parte sînt antreprenori de diverse feluri, mici şi mari, care au parcelat, împărţit, vîndut Bucureştiul public în toate poziţiile şi batjocorind cartiere întregi, comunităţi întregi. De partea cealaltă stă funcţionărimea politică, un soi de tehnocraţi prost plătiţi şi foarte bine înfipţi în sursele de venit adiacent. Pentru o mai bună înţelegere putem lua Apanova spre exemplu, unde privatul şi publicul/politicul şi-au dat mîna şi au furat o comunitate de 2 milioane de oameni.
Sau putem vedea cum funcţionează primăria, ca o firmă privată care donează o casă unei familii sărace doar după catastrofe (vezi cazul angajatei la negru care a murit în incendiu şi care avea acasă cinci copii – primarul uneperist a ieşit la Antena 1 şi dat o casă care li s-ar fi cuvenit de foarte mult timp), în loc să asigure fără fast drepturi minimale la locuinţe sociale acceptabile.
Văd ziarişti care sar să apere privatul, libera iniţiativă, să explice hăţişul legislativ în care intră bietul antreprenor faţă în faţă cu autorităţile rele şi, eventual, comuniste. E o prostie. Oraşul ăsta produce bani cu tona. Măcar aici în Bucureşti nu mai suport să aud investitorul plîngîndu-se cum îşi rupe el de la gură să plătească măcar la negru cîţiva angajaţi. E o ipocrizie imensă mai ales în cazul businessurilor din servicii, entertainment şi celelalte. Că au presiune asupra lor sînt sigur, dar nu e o presiune la vedere. Au fost eliminate pîrghii de control şi înlocuite de taxe informale. Legea pluteşte pe deasupra pentru că nu are cine s-o aplice. Iar “presiunea” e de fapt presiunea pe care o fac ei într ei, contractori cu subcontractori, chiriaşi cu proprietari, samsari cu antreprenori mici etc. Acolo unde dispare autoritatea publică apar forme parazite de taxare şi control.
De cealaltă parte stau funcţionarii şi politicienii care se blindează birocratic. Piedone şi ai lui au ieşit imediat să arate că sînt acoperiţi de hîrtii. Şi probabil sînt. E singura lor grijă şi responsbilitate. Vorbiţi cu oameni angajaţi în zona de autoritate locală sau de stat. Pînă şi paznicul e expert jurist şi ştie să-şi fabrice o armură de hîrtii ca să se protejeze de toată lumea, inclusiv de şefi care vor să delege responsabilităţi. Cinismul autorităţilor de la sectorul 4 este şi el un cinism pro-business. Noi îi lăsăm să facă un ban, ei mai dau cîte ceva.
E, dacă vreţi, şi o tensiune între cei care beştelesc din oficiu tot ce înseamnă autoritate publică în timp ce zeci de ani au cerut minimizarea radicală a statului. Nu e nevoie de stat pentru că e corupt, aceasta a fost teza. Pentru tabăra antreprenorilor, retorica era asta, dar esenţa era alta: nu e nevoie de prea multe autorităţi pentru că ele blochează businessul.
Serviciile publice au fost slăbite în nişte puncte în favoarea dezvoltării altora, strategice. Banii statului au curs în braţul armat secret sau nesecret. Spitalele au rămas de căruţă. În Bucureşti au fost tăieri, dar nu ca în ţară. O catastrofă în 90% din provincie ar aduce la suprafaţă lacune insuportabile. Interesul naţional a mers înspre prevenţie prin supraveghere şi a scos complet în afară accidentul, hazardul, catastrofa neplănuită. Bani se găsesc imediat pentru avioane de război, pază, supraveghere, nu se găsesc pentru scenarii dezastruoase care nu implică terorişti sau război, adică epidemii, cutremure, incendii, explozii, inundaţii etc. Şi se uită că chiar şi în cazul scenariilor pentru care se pregătesc, război formal sau informal, tot e nevoie de reţele publice solide de sănătate măcar.
Tabăra business şi tabăra politicieni-funcţionari se înţeleg şi se beştelesc. Se urăsc, dar coabitează cît timp treaba merge. În timp de criză se antagonizează. Ai zice că antreprenorul erou luptă cu vicisitudinile administraţiei zi de zi. Între cele două fronturi însă nu mai există probleme sociale, angajaţi precari, exploatare nemiloasă, privare de drepturi de bază (la acoperiş deasupra capului, hrană zilnică). Nu mai există grijă pentru foc, calitatea apei, aerului etc.
Nu întîmplător au apărut acum şi “opinii” care sprijină de fapt această coabitare netulburată. Radicalii anti-politică şi anti-instituţii uită să întoarcă privirea către forţa businessului de a corupe. Explicaţia anti-corupţie aruncă de obicei atenţia doar asupra coruptului, nu şi a corupătorului. Patronii, organizatorii sînt vinovaţi împreună cu aceia care-i controlează. Ba chiar mai vinovaţi, dacă ne uităm în jurisprudenţa internaţională vestică. Dacă ne uităm la catastrofa din Olanda, asemănătoare, patronii au primit condamnări (uşoare, ce-i drept), dar autorităţile din acel oraş nu au fost pedepsite – primarul şi vicele şi-au dat demisia din cauza presiunii publice, dar probabil şi ăia s-au acoperit de hîrtii.
Catastrofa a fost produsă de politica ultraprobusiness, totul pentru angajator, cu ceva taxări informale, dar fundamental pro-afacere. Pentru că altfel, nu-i aşa?, nu se poate, altfel am bloca industria entertainmentului, toţi fac aşa, toţi întrerup sistemul antiincendiu pentru că se fumează, toţi înghesuie în subsoluri clienţi pentru că aşa se face. Dispreţul afaceristului pentru carnea de tun (financiar) şi nepăsarea autorităţilor în faţa acestei relaţii ar trebui să ne pună împreună pe gînduri. NU separat. NU eliminînd partea privată a vinovăţiei.
Care a fost marea revoluţie a centrului vechi bucureştean? S-au găsit peste noapte megainvestitori să-şi bage banii în renovări reale? A băgat primăria bani în siguranţa cetăţenilor, a îmbunătăţit infrastructura? Nu. Marea inovaţie politică a fost: intraţi băieţi în cartierul ăsta cu clădiri pe cale să se prăbuşească, amenajaţi ce puteţi, daţi un var, faceţi ce puteţi şi aşteptaţi cutremurul. Şi uite aşa a apărut o oază de sclipici turistic şi fîntînă de profit. Dacă-i întrebi pe cei care au investit cum e, îţi vor spune imediat că e un coşmar, că se chinuie, că primăria nu face şi nu drege. Păi asta a fost şi ideea, să nu facă şi să nu dreagă. Aşa v-aţi dezvoltat.
De aceea, aţi observat probabil, e foarte straniu că în discursul preşedintelui nu apare nici un cuvînt despre iresponsabilitatea patronilor. Nici un cuvînt despre unde duce o afacere care nu e controlată de nimeni. Afacerea fără scrupule e desemnată indirect ca o forţă naturală firească. O forţă distrugătoare, dar inocentă, care ar trebui oprită de cineva.
(Un cuvînt şi despre industria underground. Am auzit argumentul că muzica aparte, necomercială, nu se cîntă în prea multe locuri şi că nu e profitabilă, de aceea ai fi condamnat la risc. Însă două-trei extinctoare şi măcar un om priceput la astfel de situaţii printre acei badigarzi care ştiu să pună doar mîna în gît nu sînt marea investiţie de pe pămînt. Aşa cum o uşă care să se deschidă uşor nu înseamnă că trebuie să mai faci un împrumut la bancă. Prietenii mei care mergeau des în acest club îmi povesteau de o preocupare aparte a forţelor de ordine: să închidă uşile ca să nu lase lumea de afară să mai intre, în nici un caz preocuparea că în fiecare seară cînd au făcut asta închideau sute de oameni într-o capcană sinistră. Din păcate, în numele pasiunii pentru nişe, underground, muzică bună etc. se fac treburile la fel de cinic precum în cea mai imorală speculaţie financiară. Şi aici poţi pretinde autorităţilor locale să sprijine manifestări de nişă, tocmai ca să eviţi riscuri totale doar pentru că nu asculţi doar top 10).
Citez în final nişte rînduri interesante scrise de un cetăţean pe facebook. Mi se pare că ele prind exact acest cerc vicios al profitului nereglementat, dublat de o administraţie care mai are forţă doar pentru şpăgi, nu şi pentru reglementat în mod real afaceri.
Hai ca-mi fac curaj si dau din casa: AM lucrat in industria localurilor 10 ani si schimbarile in materie de control arata cam asa: Din 2009, de cand cu minunata austeritate a inceput sa se reduca puternic din personal, de peste tot: SAnepid, ANSV, Primarie etc. Cand aveam control prin 2007 treceau toate apele pe mine, eram si mai incepator, “daca am una , daca n-am alta,se vede ca mi-e teama”, nah, ca la control.
De atunci pentru noi capitalistii localurilor lucrurile au inceput sa se imbunatatesca, iar situatia de fapt arata cam asa: mai sunt cativa oameni, aceiasi de 10 ani (ca doar s-au blocat angajarile) pe la toate aceste institutii. AStfel ca infricosatoarele controale au scazut cam cu 60%, plus ca daca te stii cu inspectorul de 7, 8 ani altfel stau lucrurile. Nu e vorba de spaga neaparat, relatii se creeaza, te cunosti esti mai intelegator.
Nimeni din industrie nu o spune, dar acum stai mult mai linistit, regulile sunt acolo, dar mai mult ca un ghid asa. Uite de asta va spun capitalistii ca reglementarile sunt rele pentru business. SUnt ca genereaza costuri, stres, riscuri pentru cine nu vrea sau nu le poate indeplini. Ceea ce nu va spun este ca reglementarile sunt rele PENTRU EI, pentru voi -hmm pot fi providentiale.P.s. – asa ca daca sustineti austeritate, FMI, lideri politici ai austeritatii si statului minimal, mai usor cu indignarea pe scari.
Am un comentariu şi la o scrisoare a patronului Expirat, Andrei Sosa, care văd că a devenit virală. În esenţă omul spune că şi el a funcţionat “pe proprie răspundere” şi că a plătit taxe, dar ce-a făcut statul cu ele? UN neamţ plăteşte pe un profit de 100 000 de euro, cît costă un G-Klasse pe care-l dă Sosa exemplu, mult mai mult decît plăteşte un patron român. Faptul că autorităţile române nu-şi fac treaba nu exclude faptul că “propria răspundere” e totuşi răspundere. Pe înţelesul patronului de baruri, dacă eu beau toată noaptea şi-mi asum pe propria răspundere să nu plătesc şi să plec nu mă face mai puţin vinovat dacă scap. Tot hoţ sunt. Iar cînd într-o seară mă prinde patronul că n-am pltăti nota n-o să-i spun că eu am verificat capacitatea lui de a mă prinde că de aia beau fără să plătesc şi că e strict responsabilitatea lui să mă facă să scot banul din buzunar.