LONG LIST: Premiul CriticAtac pe 2010 (mai multe detalii aici). Aşa cum am promis, în următoarea perioadă vom prezenta cărţile nominalizate.
“Dosarul de securitate” şi-a pierdut de mai bine de un deceniu orice urmă de potenţial comercial, orice putere de a atrage un public larg. Iar de cîţiva ani, de cînd anticomunismul are sediu, institut, oameni angajaţi cu normă întreagă şi în timpul campaniilor electorale, şi în perioada de repaus, investigarea trecutului cu dosarele pe masă pare să fi ajuns într-un serios con de umbră (să-i zic “con de plictiseală”?). Trec peste vina incontestabilă a “investigatorilor” care au omorît subiectul cu patosul lor inutil şi dubios. Şi întreb “la ce bun să mai citim un dosar de securitate, fie el al unuia dintre disidenţii români autentici, cu care defilăm de 20 de ani”? Răspunsul nu e aşa de simplu.
“Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, al lui Dorin Tudoran – dosarul poartă numele său, nu volumul, scris practic de securişti şi de turnători. Avem un vraf de hîrţoage (nu sînt toate, în cazul Tudoran ar mai fi multe de recuperat – pe lîngă veşnica problemă cu “urmărirea externă” unde paginile sînt sau foarte puţine sau lipsesc cu desăvîrşire – cazul lui N.C.Munteanu) în care se adună de-a valma bîrfe, turnătorii josnice, turnătorii demne – da, există şi aşa ceva -, recomandările şi interpretările ofiţerilor, dispoziţiile superiorilor, interceptări, relatări, transcrierile unor convorbiri telefonice, rezumatele unor întîlniri publice sau semi-publice (întruniri literare restrînse) şi cîte şi mai cîte. Cum citeşti aşa ceva? Întrebarea e cu atît mai actuală cu cît genul acesta de lectură – complicată, sincopată, codată, cu chestiuni serioase îngropate în tone de mizerii – este acum discutat şi răsdiscutat după scandalul wikileaks. Există o diferenţă: un dosar de securitate românesc este rezultatul unor îndelungi filtrări, aşteptări, mistificări. Şi, mai ales, nu are prospeţimea, scandalul unor desecretizări precum cele suspomenite.
Nicolae Manolescu observa în postfaţă o calitate aparte a securiştilor români: un profesionalism aparte, exercitat cu supra de măsură, în ce priveşte intoxicarea surselor, în folosirea lor ca răspîndaci, intoxicatori. Informaţiile nu sînt cine ştie ce – securiştii îşi intimidează victimele, asta e menirea lor -, în schimb jongleriile cu zvonuri şi bîrfe alcătuiesc un google straniu, tabloidal-scriitoricesc, plin de fiere, dar şi de momente memorabile. Prietenia Manolescu-Tudoran este fotografiată perfect de securitate şi la propriu, şi la figurat. Într-o zi de martie din 1983, de exemplu, cei doi prieteni se întîlnesc după tot felul de plimbări de eschivă cu autobuzul, prin parcuri etc. Securiştii îi filează liniştiţi, îi urmăresc cum schimbă pachete, cărţi şi cum stau de vorbă în Cişmigiu. După toată zbaterea celor doi de a scăpa de urmăritori, securistul notează liniştit la încheierea raportului creînd o situaţie de un comic straniu: “anexăm două fotografii şi negativul”. Tot comic este şi felul în care un superior se oţărăşte “olograf” la sfîrşitul unei note despre pachetele aduse în ţară, după plecarea lui Tudoran, de o sursă: “De cînd sînteţi difuzori ai literaturii elementelor ostile? De urgenţă la mine!”.
Iulian Vlad, securistul cel mare la care raportează toată lumea, e o prezenţă şi mai stranie. Reprezintă liniştea puterii: el le recomandă tot timpul subordonaţilor isteric de zeloşi să mai verifice faptele o dată, să investigheze dacă nu se poate găsi o cale de rezolvare a revendicărilor lui Tudoran, să caute să mai negocieze cu el sau măcar să-i fie mascată posibila aliură de disident (spectrul unui nou “Goma” îi sperie pe toţi). În straturile superioare ale DSS domneşte o serenitate manipulatoare din care avem cu toţii de învăţat chiar şi la zeci de ani distanţă. Şi asta nu pentru că aş accepta ca pe nişte expicaţii exhaustive afirmaţii precum “securiştii ne conduc încă”. Ci pentru că e un portret al puterii discreţionare prin excelenţă, pentru că găseşti acolo discursul autorităţii ascunse din toate documentele secrete scoase la iveală, fie ele din lumea civilizată şi democrată, fie din lumea ceauşistă în care neo-legionarii de la Săptămîna îşi vedeau de treabă liniştiţi în timp ce scriitorii cu demnitate duceau lupte grele să se menţină pe linia de plutire, pe linia “normalului”.
Citind dosarul, vin inevitabil nişte întrebări noi, poate deranjante pentru cei care au trăit vremurile, dar inevitabile pentru un. Cît din revolta lui Tudoran este împotriva unui sistem nedrept, şi cît este împotriva unei lumi nedrepte. Pentru că te întrebi vrînd-nevrînd, citind dosarul, cine sînt mai parşivi, securiştii sau cei care turnau interesat, prietenii foarte buni sau amicii care păreau de încredere (printre ei, după cum aţi citit probabil deja prin presă: Eugen “Udrea” Uricariu, Andrei “Dan” Brezianu, fost şef al lui Tudoran la Vocea Americii, după 1990). Răspunsul simplu e că un sistem totalitar scoate ce e mai rău din oameni. Dar multe dintre meschinăriile culiselor Uniunii Scriitorilor şi luptelor din şi dintre revistele culturale pot fi cu siguranţă regăsite şi astăzi – numai că acum, fără miza, forţa şi riscurile de altădată. Dorin Tudoran a criticat de altfel şi maniera de a lupta împotriva comunismului promovată şi instituţionalizată de Vladimir Tismăneanu. Tudoran trăieşte în SUA şi, de altfel, cred că ar avea probleme de acomodare şi acum în România. Nu ca atunci, nu cu greva foamei, poate. Metodele de eliminare din spaţiul public sînt acum mai subtile, mai suficiente şi mai democratice (adică mai puţin dureroase şi, nu în ultimul rînd, mai uşor de suportat pentru ceilalţi). Întrebarea i se pune insistent lui Tudoran: de ce nu te întorci acasă? Eu nu l-aş întreba totuşi asta; pentru că ştiu de ce – îi e o frică teribilă să nu se radicalizeze din nou, de data asta într-un regim democratic, atunci chiar s-ar dărîma tot în sistemul său personal de valori. Într-un fel, istoria îmi aminteşte de soarta unui mare disident în Ungaria, G.M.Tamas, care trăieşte acum un al doilea val de persecuţii, de data asta “democratice”: marginalizare instituţională, în ciuda unor competenţe pe care nici cei mai aprigi duşmani ideologici nu au cum să le nege.
Cu Dorin Tudoran am avut polemici civilizate în jurul genului “pamfletăresc” în jurnalismul românesc, el încă apărîndu-l, eu considerîndu-l un stil complet păgubos şi desuet. Dar am luat şi nişte lecţii de la distanţă, simple, umane: felul în care vorbeşte despre prietenul său Mihai Botez (fost ambasador în SUA, considerat mare disident, dar şi subiect al unor nenumărate speculaţii despre o presupusă calitate de spion – Radu Ioanid analizează foarte atent situaţia în excelenta sa introducere la Dosar). Dar şi felul în care a scris după moartea lui Adrian Păunescu (de care a fost foarte apropiat la începuturile sale scriitoriceşti şi jurnalistice): în anii 70 îl ataca în public pentru poezia de tip talangă patriotică, ceea ce era cu adevărat riscant, dacă ţinem cont de influenţa poetului de atunci, în schimb acum o lună scria pe voxpublica.ro una dintre cele mai corecte şi mai interesante evocări, fără vreo urmă de ură sau dorinţă de răzbunare tîrzie care încă animă anumite cercuri de justiţiari anticomunişti. În fond, e o lecţie românească de tip Michnik: cînd faci lucrurile la timp, inclusiv protestul, revolta, atunci eşti ferit de penibil.
L-am întrebat pe Nicolae Manolescu acum cîţiva ani de ce nu îşi publică dosarul de Securitate. Mi-a spus că nici măcar nu vrea să-l citească. Nu-l înţeleg. Dar un argument cred că găsesc unei astfel de atitudini. Astfel de documente pun într-o balanţă periculoasă mizeriile unui regim totalitar cu mizeria umană transistorică, aia măruntă, a prietenilor cei mai buni. Şi nu ştii niciodată cum mai poţi judeca, cum mai poţi ieşi întreg dintr-o astfel de confruntare cu trecutul tău. Dorin Tudoran însuşi, în prefaţa acestei cărţi, nu mai are seninătatea aceea sfărîmătoare şi superbă din scrisoarea către Ceauşescu în care îl compara fără echivoc cu Stalin. Tudoran nu mai e senin, dar e în schimb una dintre puţinele voci credibile pe care le mai putem vedea în luptă dreaptă cu trecutul. Asta şi pentru că în momentele de criză, cum ar situaţia ambiguă a unuia dintre cei mai buni prieteni, Mihai Botez, îl face să dea înapoi perfect uman, memorabil: “Acesta este singurul Mihai pe care am hotărît să îl păstrez în suflet – nici drac, nici sfînt. Doar un frate mai mare, tandru şi generos, pe care mi l-am dorit întotdeauna. A-l fi avut, fie doar şi pentru scurtă vreme, nu poate fi decît un motiv de mulţumire”. Mi-a plăcut mult şi felul în care a citit şi Manolescu dosarul acesta. Poate unora li se va părea arogant sau narcisist, mie mi s-a părut frumos: “în ce mă priveşte, sînt mîndru de a-mi fi descoperit în Dosarul lui Dorin Tudoran numele legat exclusiv de acte cinstite şi situate de partea bună, firească a lucrurilor”. Am preferat să citesc cartea asta mai ales din această perspectivă, a oamenilor care în situaţiile extreme pun totul în joc pentru normal, pentru amiciţie fără umbre. În felul acesta Securitatea devine o intemperie istorică precum multe altele.
Dorin Tudoran – Eu, fiul lor. Dosar de securitate, Editura Polirom, 2010.