Ştiţi cum se face un „cocktail Molotov”? Foarte simplu. E nevoie doar de cîteva ingrediente care se găsesc la orice colţ de stradă. Am învăţat să fac un astfel de cocktail în anii perestroika. Se face foarte uşor, repede şi nu costă mai nimic. Însă cine crede că pentru a face un „cocktail Molotov” este nevoie doar de o sticlă, benzină şi un fitil căruia să-i dai foc, se înşeală amarnic. Nu aceste materiale constituie esenţa lui. Ingredientele şi explozia acestui cocktail faimos sînt de fapt cauzele unor efecte de cu totul alt ordin.
Mi-am amintit de această poveste a „cocktailului Molotov” şi lecţia lui, ieri (11 octombrie), cînd am participat la dezbaterea publică organizată de Ministerul Administraţiei şi Internelor în jurul „Proiectului de lege privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.” Este a doua întîlnire dintre reprezentnţii puterii şi o parte a Societăţii Civile. În fosta Cladire a CC al PCR am avut un déjà vu care mi-a adus aminte de nişte vremuri pe care nu credeam că le voi mai trăi.
Reamintesc că recent (septembrie), cînd acest proiect de lege a fost făcut public, mai multe organizaţii nonguvernamentale l-au contestat printr-o „Declarație de protest cu referire la proiectul Legii privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice”. Principala revendicare era fără echivoc: nu se dorea o discutie pe marginea lui, nu o negociere, ci „retragerea definitivă a proiectului de lege”. Motivul central invocat de semnatari se referea la faptul „că această lege, aflată actualmente în stadiu de proiect, reprezintă, în fapt, o tentativă de a reduce drastic aria de eficienţă reală a unor drepturi cetăţeneşti fundamentale, în primul rând a libertăţilor de asociere şi exprimare”. Protestul semnala că această lege este un atac fără precedent la adresa democraţiei şi ne aruncă înapoi în anii 80. MAI nu a răspuns niciodată direct la acest protest, dar a apelat la două „dezbateri publice” în vederea „îmbunătăţirii acestei legi”. La prima întîlnire, din 15 septembrie 2011, MAI a primit din partea unor ONG-uri un număr important de propuneri, sugestii, modificări.
Ieri (11 octombrie – a doua adezbatere publică) am asistat însă la o adevărată cacialma a MAI. Liderii mai multor organizaţii nonguvrenamentale au venit să vadă modificările proiectului dar s-au trezit într-un absurd labirint kafkian. Cu cinism, ironie binevoitoare, cu o anumită superioaritate cum numai birocraţii MAI o pot înscena, ni s-a arătat cum „înalţii dregători” au ascultat de „vocea poporului” şi au făcut modificările de rigoare. Astfel am aflat că s-a schimbat ceva esenţial: nu mai este nevoie de „aprobarea protestelor”, ci de „autorizarea lor”. Cei prezenţi în sală, veniţi să discute cu puterea au rămas stupefiaţi de ipocrizia şi cinismul reprezentanţilor puterii.
Recunosc că atitudinea şi stilul de discuţie venit din partea puterii m-a lăsat mască. Nu am văzut demult atîta tupeu, ignoranţă şi dispreţ faţă de oponenţii de dialog. Totul îmbrăcat într-un zimbet compătimitor şi dispreţuitor şi repetînd acelaşi refren: această lege vine să ne protejeze pe noi cetăţenii, că ne vor binele şi că este în interesul nostru să susţinem această lege.
Reacţia celor de partea cealaltă a baricadei a fost pe măsură. De la discuţii tehnice bine argumentate venite de la Victoria Stoiciu (CriticAtac) şi Maria-Nicoleta Andreescu (APADOR CH) care au arătat negru pe alb că “Legislaţia Uniunii Euroene se referă la notificări, nu la autorizări şi că într-o societate modernă nu e nevoie de un asemenea proiect de lege” şi pînă la voci pe un ton ridicat a lui Dan Popescu (Asociaţia motocicliştilor) sau Teodor Marieş (Asociaţia 21 Decembrie), toată lumea, la unison, a criticat dur proiectul de lege. Cînd cineva din sala a afirmat că „pană şi la Chişinău e suficientă o declarare a manifestării publice, fara autorizaţie” iar unul din reprezentanţii MAI a replicat „da, şi vedeţi ce s-a întamplat acolo! (cu trimitere la evenimentele din 7 aprilie)” sala a explodat. Aceasta de fapt este esenţa noului proiect de lege: protejarea puterii şi îngrădirea libertăţii de asociere şi exprimare a cetăţenilor.
Din întîmplare, am vorbit ultimul căci era tot mai greu să prinzi un microfon. Spiritele se inflamaseră, iar lumea era dornică să se exprime. Puterea ne privea, iar din atitudinea ei se citea: voi spuneţi ce doriţi, noi oricum vom face ce vrem. Ce am spus ieri, susţin şi acum, după ce apele s-au liniştit.
Personal cred că am căzut într-o capcană a puterii, iar noi, cei care am iniţiat sau semnat această Declaraţie de protest am fost inconsecvenţi. Dar nu e totul pierdut. Mai întîi, cred că o astfel de lege este un regres teribil al democraţiei şi aşa destul de fragilă. Dacă Ceauşescu ar fi avut o astfel de lege, cu un ministru de interne la fel de docil ca Igaş, cu o intelectualitate supusă şi dornică de funcţii ca cea de azi, cu ziarişti interesaţi de cu totul alte subiecte decît cele semnificative, „cetăţeanul model”, „omul de bine” ar fi fost protejat cu succes de „elementele nocive” şi Revoluţia s-ar fi amînat cu cîţiva ani. (A propos, de ce lipseşte acest subiect din presa mainstream? Unde sînt vocile establishment-ului intelectual? 22! Dilema Veche! GDS! mai existaţi? Intelectuali apropiaţi PDL-ului şi Preşedintelui, iar v-aţi retras în munţii de 5 stele de la Hilton? Atenţie, MAI e peste drum!).
Am propus să revenim la cerinţele Declaraţiei de protest pentru că nu putem fi părtaşi la iniţierea unei legi profund antidemocratice. Am citit cu voce tare concluzia acelei Declaraţii care spune: „Considerăm că însăşi propunerea pentru dezbatere publică a unui asemenea proiect legislativ aberant reprezintă o sfidare la adresa valorilor democratice; solicităm, în consecinţă 1. retragerea definitivă a proiectului de lege, renunțând la intenția transmiterii acestuia către Parlamentul României şi 2. demisia de onoare a Ministrului Constantin Traian Igaş.” Am supus la vot această concluzie. Toţi reprezentanţii organizaţiilor nonguvernamentale au votat PRO. Şi atunci, am propus, în semn de protest, să ieşim din sală. Am ieşit cu toţii din sală, lăsînd reprezentanţii puterii în plină siguranţă în fosta clădire a CC.
Deci cum se face un „cockteil Molotov”? Ingredientele lui nu sînt sticla, benzina, fitilul şi focul. Cu totul altceva face ca el să producă acel efect exploziv. De ce e nevoie? Nu trebuie decît să ai o putere care-şi ignoră şi dispreţuieşte cetăţenii, care-i umileşte cu zîmbetul pe buze recitindu-i o mantră a salvării şi care îşi face legi pentru a se proteja şi pentru a controla orice formă de revoltă sau protest. Cînd cuvintele şi acţiunile politice încep să nu mai aibă nici un efect real, cînd clasa politică se rupe total de doleanţele şi nevoile cetăţeanului şi cînd cetăţeanul înţelege că de fapt nimeni nu îl mai reprezintă, atunci „cockteilurile Molotov” încep să explodeze de la sine. Iar dacă puterea nu este dornică de astfel de efecte, atunci ar trebui să se gîndească de 10 ori înainte de a trimite această lege în Parlament. Eu încă nu am uitat ce am învăţat în anii perestroika şi o să am grijă ca nici copilul meu să nu uite reţeta.