TEMA: Criza ştiintelor sociale în România
Ratarea publică[1]
Când istoricii vor analiza retrospectiv protestele de stradă din ianuarie–februarie (–martie–aprilie –…?, după cum vor spune unii) 2012, dacă o vor face, se vor uita cu atenţie (probabil; să sperăm) nu numai la oamenii din stradă—protestatari, jandarmi, ţestoase, servicii, jurnalişti sau politicieni—ci şi la multitudinea celor situaţi, aparent, cumva în afara „scenei” protestelor: telespectatorii de toate felurile, activiştii online, prietenii pe care cei din pieţe nu i-au convins să iasă din casă (indiferent dacă le pasă sau nu), părinţii protestatarilor tineri, copiii celor mai în vârstă, taximetriştii care îi duceau în fiecare seară acasă pe unii dintre cei rămaşi până târziu în piaţă, cei care nu puteau participa pentru că lucrau în schimbul de seară sau pur şi simplu pentru că se simţeau prea obosiţi după o zi grea de muncă, cei ieşiţi ca în orice alte seri la o bere în oraş, ignoranţii, deziluzionaţii, cei excluşi din pieţe şi mulţi, mulţi alţii. Toţi au participat şi trăit, în moduri cât se poate de diverse, evenimentele respective, şi (in)acţiunile unora nu au fost izolate de ale celorlalţi—nimeni nu a fost, propriu–zis, spectator, deşi s-a construit, pe nesimţite, o scenă. Dinamica protestelor de la începutul anului a fost, deci, mult mai vastă decât poate arăta simpla observaţie a ceea ce s-a întâmplat, spre exemplu, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, orice analiză istorică (sociologică, antropologică etc., pentru cine mai e preocupat de astfel de distincţii) trebuind să treacă dincolo de surpriza iniţială a ieşirii oamenilor în stradă.
Banal? Desigur. Dacă ne uităm însă la reacţiile celor invitaţi şi, astfel, implicit autorizaţi să comenteze public despre mişcările de stradă, vom vedea că lucrurile nu stau chiar aşa. Armatele de comentatori au trecut rapid şi nesurprinzător de la surpriză la obsesie, rămânând blocate în tranşeele maşinaţiunilor conspirative, blackjackului electoral şi, după caz, elogierii crispate sau oripilării faţă de „vocea poporului.” Invitaţi parcă mai mult ca oricând să-şi dea cu părerea, sociologii nu s-au sfiit deloc de la a intra, la baionetă, în cât mai multe dintre aceste false dezbateri, atât cei activi în mod obişnuit, cât şi rezerviştii mobilizaţi în asemenea situaţii excepţionale, întrecându-se în a investi cu autoritatea socială a specialistului semnele evidente ale lipsei de autoritate ştiinţifică.[2] Chiar şi o scurtă trecere în revistă a acestor luări de poziţie publice ale sociologilor referitoare la proteste ar arăta ca un bestiar al simţului comun, mult mai apropiat de repertoriile tocite ale celor care sunt chemaţi şi se simt în putere să îşi dea în permanenţă cu părerea despre orice, oricând şi în orice condiţii. Spre deosebire de aceştia din urmă, totuşi, sociologii preferă să îşi căptuşească atent discursul, atât cel oral cât şi cel scris, cu metafore, referinţe bibliografice, şi concepte care, deşi din punct de vedere ştiinţific sunt lipsite de imaginaţie şi de conţinut, par îndeajuns de ezoterice încât să apară ca şi când ar spune ceva, orice—acelaşi lucru, altcumva.
Nu trebuie să construim însă o altă scenă: falsarea publică şi voioasă a analizei sociologice nu ţine de personalitatea sau acrobaţiile retorice ale vreunui „specialist” sau altuia—deşi fiecare dintre aceştia extrage profituri considerabile, atât materiale cât şi simbolice, de imagine; trebuie mai degrabă să vorbim, dintr-o perspectivă mult mai amplă, despre ce înseamnă sociologia astăzi, în sfera publică şi în afara sferei publice, atât pentru publicul larg cât şi pentru publicul academic.[3] Această ratare publică a sociologiei este strâns legată de modul în care sociologii îşi desfăşoară activitatea profesională de zi cu zi, de cum îşi pun întrebări, cum citesc, cum fac cercetare, cum scriu—în orice caz, de lucruri care nu sunt direct vizibile publicului larg. La începutul acestui an, foarte probabil că nici un sociolog nu anticipa în vreun fel ce avea să se întâmple de la jumătatea lui ianuarie.[4] Lipsa anticipării nu este o problemă în sine, din moment ce sociologia nu trebuie sa prezică dacă şi când se va întampla ceva; surpriza—firească, deci—nu a venit însă pe fondul existenţei unor cercetări serioase despre lipsa mobilizărilor împotriva măsurilor de austeritate şi a precarizării accentuate a reprezentării politice. Până la urmă, cine îşi mai pune astăzi astfel de întrebări comparative plicticoase? De aici şi incapacitatea sociologilor—a noastră, a tuturor, nu numai a celor care au luat poziţii în media—de a înţelege, dincolo de locurile comune, de discuţiile la cafea sau de cunoaşterea abstractă preluată din bibliografiile răsfoite în grabă, ce se întâmplă, cum şi de ce.[5] Cea mai onestă şi responsabilă dovadă de competenţă de care puteau da dovadă sociologii ieşiţi în public la momentul respectiv era să spună răspicat şi în cor: „Suntem incompetenţi! Ca sociologi, nu suntem capabili să înţelegem cum ar trebui lucrurile acestea.” Neplăcut de auzit, dureros de spus, dar adevărat.
Incompetenţă ştiinţifică, competentă politic
Am fi putut avea astfel de-a face cu un moment de criză pentru sociologie, deşi se pare ca nu a fost să fie. Oarecum paradoxal, dacă luăm în calcul potenţialul reflexiv specific disciplinei, se poate spune că nu poate fi vorba de nici un fel de criză, având în vedere că posibilul moment critic—de ruptură şi necesitate a transformării—nu a fost şi nu este perceput decât, cel mult, marginal. Şi totuşi putem şi trebuie să vorbim de un eşec al sociologiei când ne gândim la felul în care sociologii au reacţionat faţă de proteste şi faţă de criza ultimilor ani, in public sau nu (din moment ce ignoranţa sau apatia sunt şi ele forme de reacţie). Este un eşec al sociologiei în a răspunde unor urgenţe resimţite în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Dar de aici până la a vorbi de criză e cale lungă.
Despre ce vorbim de fapt? Ce este această entitate numită „sociologie”? Există cel puţin două raspunsuri: pe de o parte, putem vorbi despre sociologie ca un construct simbolic, trebuind să ne uităm la care este imaginea publică a sociologiei şi, generic vorbind, a sociologului;[6] pe de altă parte, putem vorbi despre sociologie ca un demers colectiv la care participă, vrând-nevrând, fiecare dintre cei care activează în domeniul ştiinţelor sociale—un construct practic sau, tehnic spus, un câmp în care nici unul dintre noi, dragi colegi, indiferent de cât de pregătiţi, bine intenţionaţi, integri sau izolaţi ne place să credem că suntem, nu este spectator. Din oricare dintre aceste două puncte de vedere am privi lucrurile, situaţia nu e prea bună. Să le luăm pe rând.
Care este imaginea publică a sociologului? Cum văd cei din afara mediului academic rostul si rolul sociologiei? Ce înseamnă „cunoaştere sociologică”? Depinde, bineînţeles, de ce înţelegem prin „public” şi care sunt tipurile de public la care ne raportăm (vezi nota 1). Răspunsul standard ar fi că sociologul este un bun cunoscător—dacă nu un specialist, măcar un mai bun cunoscător decât ceilalţi—al modului în care funcţionează „societatea,” oricare ar fi sensul conferit spontan şi implicit termenului de „societate.” S-ar putea chiar ca această frază de manual să corespundă într-un fel sau altul aşteptărilor latente pe care le au non-sociologii în interacţiunile cotidiene cu prietenii sau cunoscuţii lor sociologi, dar imaginea publică a sociologiei se produce şi se reproduce mai ales în situaţii în care sociologii îşi asumă explicit sarcina de a produce cunoaştere în legatură cu probleme concrete. Din moment ce publicaţiile de specialitate nu au nici pe departe o audienţă largă (nici măcar în mediul universitar sau de cercetare), ce ştiu non-sociologii despre sociologi vine—cu puţinele excepţii în care sociologii se implică direct în viaţa unei comunităţi locale—mai ales de la televizor, presa scrisă, şi din online, unde sociologul apare, în principiu, în două ipostaze.
Primul avatar este cel al sondatorului („de opinie”). După toate aparenţele, să sondezi înseamnă să aduni—să aduni 1 cu 1, iar apoi să aduni adunările într-un raport care poate fi prezentat sub forma „x% au spus A, în timp ce y% consideră că B etc.” Sociologii ies astfel la rampă mai ales când activitatea lor presupune un aşa-zis „subiect de interes public” („memoria comunismului,” „competenţa ştiintifică a populaţiei,” „problema Basarabiei,” „încrederea în politicieni”). Dincolo de chestiunea nechestionată a provenienţei subiectelor de cercetare pe care le abordează de regulă sondajele, problemele nu ar fi aşa mari dacă sondatorii care pretind a fi sociologi ar face mai mult decât să recite sec procente şi să îşi asume rolul de umili purtători de cuvânt ai „datelor.” Partea cea mai importantă, cea propriu-zis sociologică, a interpretării datelor, a punerii în lumină a mecanismelor care stau la baza asocierilor respective (presupunând desigur că acestea există de fapt, şi nu sunt simple artefacte de sondaj), ajunge de cele mai multe ori să cadă victimă cunoaşterii comune a lumii sociale deţinute de sociologul care se întâmplă să facă analiza, de aici încolo situându-ne pe domeniul diverselor stereotipuri şi trivialităţi esenţialiste despre „români,” „femei/bărbaţi,” „tineri/vârstnici,” sau, mai abstract, „valori,” „norme sociale,” „religiozitate” ş.a.m.d. (Dar deja presupunem că sondatorii au datoria de a interpreta şi explica, lucru care nu este nici pe departe clar, având în vedere că de multe ori se mulţumesc doar cu a anunţa rezultatele adunărilor.[7]) Avem aici un prim portret public a sociologului—acel de tehnician neangajat etic sau politic în vreun un fel, producător rece de date reci, cel care ne arată direct şi pe scurt ce spune şi vrea „poporul”—„românii,” „bucureştenii,” „tinerii” sau orice altă categorie care, din punct de vedere sociologic, nu există.[8]
De cealaltă parte stau cei care ne spun de ce spune şi vrea poporul: contrapartida sociologului-tehnician este sociologul–comentator. Aceştia din urmă sunt deja figuri cunoscute, fiind chemaţi de regulă interpreteze şi să explice evenimente şi fenomene despre care nu trebuie neapărat să ştie prea multe, atât timp cât produc ceva care să se plieze pe cerinţele pieţei jurnalistice (nu prea complicat dar nici prea simplist, obscur dar îndeajuns de convingător, preferabil senzaţional şi, neapărat, rapid); de multe ori ei sunt cei însărcinaţi să adauge o dimensiune sociologică discursului arid al tehnicienilor, indiferent dacă au participat sau nu la cercetările respective. Sociologul de talk-show, sociologul de blog, sociologul de editorial săptămânal, precum şi sociologul de revistă culturală respectabilă sunt prezenţe permanente în peisajul mediatic. Comentariile de acest gen venite din partea sociologilor nu sunt însă o problemă în sine—ca şi în cazul sondatorilor, comentatorii sunt destul de diverşi, mai ales când vine vorba de asumarea etică a faptului că „X este sociolog” şi vorbeşte în şi către public. Problema este că derapajele, chiar şi cele grave, nu sunt în nici un fel sancţionate de comunitatea profesională a sociologilor. De aici şi faptul că pentru a investi un discurs cât se poate de arbitrar cu autoritatea specialistului este nevoie doar de o invitaţie şi multă încredere în sine.
(Bineînţeles, există şi alte figuri care apar în public, ce-i drept, mai rar. Pe lângă sondatori şi
comentatori, specialistul în politici publice este probabil cel mai prezent, acesta făcându-şi apariţia de regulă în preajma schimbărilor legislative cu impact social sau cu ocazia prezentării acelor periodice cercetări despre „starea naţiunii” sau a „populaţiei.” Şi aici avem de-a face cu grade diferite de scrupulozitate, deşi în ultima perioadă au ajuns să ia cuvântul mai ales cei care predică, mai întâi, „neutralitatea axiologică” a ştiinţelor sociale—nimic altceva decât un mit prost înţeles—urmând ca, mai apoi, să ne explice cu destul de mult patos cum, de fapt, pensionarii o duc cam foarte bine, nesimţit de bine chiar; „comunist” de bine. Aceştia nu sunt sociologi, ci, în cel mai bun caz, contabili subordonaţi bugetului de stat—un instrument nu tocmai neutru din punct de vedere moral sau politic.)
(Re)sursele crizei
Merită să ne întrebăm dacă nu cumva în spatele apariţiilor publice ale sociologilor stă ceva mult mai complex şi mai important din punctul de vedere al producţiei de cunoaştere sociologică cum ar fi, să zicem, un demers universitar şi de cercetare amplu, care nu pătrunde prea uşor sau prea des în spaţiul public—sunt sondatorii şi comentatorii, după caz, doar nişte purtători de cuvânt sau nişte aberaţii rătăcite la marginea mediului academic? Nu chiar. Nu prea. Figurile publice sunt de regulă ancorate în mediul propriu-zis profesional al sociologiei, în universităţi şi în institute de cercetare; nu plutesc izolate undeva deasupra vreunei „adevărate sociologii,” ci sunt parte integrantă a acesteia—de cele mai multe ori ei citesc, scriu, ascultă, sau iau cuvântul împreună cu ceilalţi sociologi, cei care nu au apariţii mediatice. E vina noastră, a tuturor celor care fac parte din comunitatea profesională a sociologilor, că derapajele acestora în numele sociologiei nu sunt în nici un fel sancţionate. Suntem responsabili, atât direct cât şi indirect, de modul în care apare sociologia în public.
Ar fi totuşi nedrept că pretindem de la comunitatea sociologilor să ia o atitudine fermă faţă de cei care ies în public, atât timp cât în interiorul comunităţii respective este de domeniul excepţionalului să se procedeze astfel până şi faţă de ceea ce fac sociologii în mod obişnuit (cum şi ce cercetează, scriu, predau). Derapajele sondatorilor, comentatorilor sau contabililor sunt doar vârful unui aisberg alcătuit dintr-un volum considerabil de producţie aşa-zis specializată de cunoaştere para- sau chiar pseudosociologică, în universităţi şi institute de cercetare (ceea ce nu caracterizează, evident, întreaga producţie sociologică, ci mai degrabă o parte semnificativă şi influentă a acesteia).[9] Faptul că până şi cele mai grave abateri de la standardele profesionale sunt de cele mai multe ori semnalate de actori din afara profesiei (jurnalişti, reprezentanţi ai unor ONG-uri)[10] decât de sociologi—aceasta întâmplându-se oricum foarte târziu, abia după ce studiile respective ajung să fie făcute publice—ar trebui să ne îngrijoreze. Dar acest lucru nu pare a se întâmpla, sau cel puţin nu la nivelul colectivităţii academice.
Şi nici nu se poate întâmpla. În condiţiile în care ceea ce s-ar putea numi comunitatea profesională a sociologilor e practic în comă, este foarte greu să vorbim chiar şi în mod abstract în termeni de „noi, sociologii,” iar despre acţiuni sau luări de poziţie colective în situaţii concrete nici nu poate fi vorba. Până acolo, totuşi, trebuie să vorbim despre sociologie ca un demers colectiv în care fiecare dintre noi luăm parte, într-un fel sau altul, indiferent dacă vrem sau nu. Dimensiunea colectivă a acestui demers nu este dată de existenţa vreunui discurs sociologic concertat, unitar sau uniform, ci mai degrabă se bazează pe şi produce efecte prin dinamica relaţiilor dintre oamenii de ştiinţă care, la modul ideal, ar trebui să fie simultan relaţii de cooperare şi competiţie reglementate de reguli specifice producţiei de cunoaştere ştiinţifică.[11] Numai de la o înţelegere reflexivă a organizării sociale a producţiei de cunoaştere sociologică putem începe să trecem la a discuta despre cum se face că sociologia se află şi nu se află în criză continuă—o dramă în care nici unul dintre noi, sociologii, nu este spectator.[12] Rămâne de văzut în ce măsura este posibil să conştientizăm şi să dezbatem problemele acestea—şi, bineînţeles, să propunem soluţii—atât în interiorul corpului profesional, cât şi cu faţa către diversele tipuri de public cărora ne adresăm.
____________________
[1] Folosesc aici un sens foarte precis şi restrâns al ideii de „public,” referindu-mă la publicul constituit în jurul mass-media, şi mai ales la presa scrisă şi televiziunile centrale. Există, bineînţeles şi alte feluri, cu nimic mai puţin importante, în care sociologii îşi fac simţită prezenţa în spaţii publice. Activismul este, de asemenea, o formă de angajament public, un exemplu foarte bun în acest sens fiind cel al Grupului pentru Acţiune Socială de la Cluj; evident, în cazul GAS nu putem vorbi despre vreo „ratare,” cu atât mai puţin de una publică. Căror tipuri de public pot şi trebuie să se adreseze sociologii şi care sunt posibilităţile de a acţiona într-un fel sau altul s-ar putea număra printre subiectele importante în dezbaterea CriticAtac despre ştiinţele sociale.
[2] Mă interesează mai puţin aici diferenţele dintre sociologie şi alte discipline conexe; antropologia, în măsura în care putem vorbi deocamdată despre aşa ceva şi nu doar de câţiva antropologi răsfiraţi, se confruntă cu probleme similare, deşi rămâne în mare parte în umbra sociologiei. Folosesc deci „sociologia” mai degrabă ca prescurtare, referindu-mă pe cât posibil la ştiinţele sociale în general; se întâmplă des dealtfel ca, în apariţiile publice, aceeaşi persoană să se recomande într-un loc ca sociolog, în altul ca politolog, sau chiar antropolog. Termenul de „specialist în ştiinţele sociale” îmi pare a fi neadecvat aici, cel puţin din punct de vedere retoric, din moment ce destui dintre aşa-zişii specialişti sunt de fapt nişte impostori (deşi, riguros vorbind, unii dintre aceştia din urmă sunt cu siguranţă specialişti în ale imposturii).
[3] Ideea de „sociologie” sau de „sociologia din România” este o ficţiune, din moment ce, în viaţa profesională de zi cu zi, sociologii relaţionează şi sunt organizaţi în contexte concrete, mai ales la nivel local, de facultate sau departament. Există diferenţe enorme între sociologii de la un centru universitar la altul, când vine vorba atât de producţia de cunoaştere cât şi de angajamentul public. Există, la fel, diferenţe semnificative între sociologi, şi nu poate fi vorba să putem spune ceva în acest fel despre toţi sociologii, decât, cel mult, din moment ce practică aceeaşi meserie, ca se află într-un fel sau altul în interacţiune. Pentru a nu complica excesiv lucrurile într-un asemenea text, dar şi pentru a provoca, îmi asum riscul folosirii termenului generic şi general de „sociologie,” prin care mă refer mai ales la un anumit fel de a face sociologie, acesta fiind, pe de o parte, cel mai prezent în public şi, pe de altă parte, strâns conectat cu anumite practici şi modalităţi dominante de a înţelege producţia de cunoaştere sociologică în mediul universitar şi de cercetare.
[4] Asta dacă nu facem haz de necaz şi luăm în calcul fantasmagoriile cu care ne-au obişnuit unii dintre cei cărora li se permite să se autointituleze sociologi (e.g. http://qmagazine.ro/articole/7547/demografia-iubirii-revolutie-sau-razboi.html).
[5] Evenimentele din ianuarie–februarie i-au convins pe unii sociologi că merită totuşi să facă cercetare pentru a înţelege ce se întâmplă, din păcate fără a vedea dincolo de scena spaţiilor bine circumscrise (Piaţa Universităţii) şi fără a merge mai departe de problematica jurnalistică („Cine şi de ce se află oamenii aici?” „Cum se simt oamenii în piaţă?” etc.), deşi, spre deosebire de jurnalişti, sociologii au pretins un plus de autoritate în virtutea numărului de „interviuri” care i-au ajutat să afle ce toţi oricum ştiam deja. Întrebat, în cadrul unei dezbateri publice, care este relevanţa sociologică a cercetării pe care tocmai o prezentase, unul dintre aceştia din urmă nu a putut face nimic mai mult decât să mărturisească audienţei că lucrurile sunt de fapt foarte complicate, întrebarea forţându-l să calce pe tărâmul plin de subtilităţi metafizice al „teoriei,” cu care, din moment ce oricum—noi, neiniţiaţii—nu am fi înţeles mare lucru, nu putea să ne plictisească. Retragerea subită într-o competenţă presupusă a priori este cel mai evident semn de incompetenţă.
[6] Deşi folosesc, tot ca prescurtare, forma masculină a termenului, e important de spus că femeile sociolog nu îşi fac aproape deloc simţită prezenţa în public. Din punct de vedere al relaţiilor de gen, sociologia românească este marcată de asimetrii profunde (în universităţi, spre exemplu, femeile sunt clar majoritare în rândul studenţilor şi clar minoritare în corpul profesoral). Autorii unui studiu recent şi voluminos despre integrarea sociologilor pe piaţa muncii nu au considerat relaţiile de gen a fi un subiect semnificativ de cercetare (http://www.sociolog-pe-piata-muncii.ro/pdf/Raport-de-cercetare-Absolventii-de-sociologie-si-piata-muncii.pdf).
[7] Spre satisfacţia multora, fără îndoială, această practică frecventă are rezultate spectaculoase, aşa cum s-a întâmplat atunci când sociologii au eliberat din cuşcă un studiu despre biserici, dinozauri şi horoscop, a cărei concluzie era, succint spus, că „românii” sunt în mare parte „analfabeţi ştiinţific,” prilej pentru nimic mai mult decât ca jurnaliştii, sociologii şi comentatorii de toate felurile să îşi afirme în public, explicit sau implicit, grav şi totodată panicard, superioritatea.
[8] Bineînţeles, lucrurile sunt mai complicate decât atât, iar respectarea standardelor metodologice necesită eforturi serioase. Sunt destule voci care fac poliţia erorii de eşantionare după publicarea unor cercetări mai laxe din punct de vedere metodologic şi există bineînţeles şi cei care sunt conştienţi de şi insistă asupra respectării standardelor sociologice (mult mai cuprinzătoare decât cele tehnice) şi etice în producţia datelor de sondaj. Cu toate acestea, aproape de fiecare dată, sondatorii apar în public ca nişte adunători de adunări şi nimic mai mult. Literatura critică despre sondajele de opinie este la momentul de faţă considerabilă, deşi în România dezbaterile privitoare la acest subiect sunt practic inexistente (o resursă uşor accesibilă se găseşte aici: http://www.observatoire-des-sondages.org/). La fel, nu este în nici un caz vorba de a denunţa in corpore folosirea tehnicilor statistice (şi cu atât mai puţin a celor care le folosesc), ci de a semnala derapajele inevitabile care se produc atunci când înţelegerea logicii sociale e confundată sau înlocuită cu înţelegerea logicii aritmetice. Din păcate, destui sociologi renunţă prea uşor la meseria lor pentru labirintica şcoală profesională a statisticii, făcându-şi un punct de onoare din a stăpâni cât mai multe pachete statistice, în detrimentul cunoaşterii lumii sociale.
[9] În condiţiile acestea, e mai greu să-i condamnăm pe comentatori pentru incompetenţă. Aceştia pur şi simplu nu au cu ce material să lucreze, din moment ce ei rămân printre puţinii sociologi care mai au cât de cât contact, chiar şi indirect, cu viaţa de zi cu zi a celorlalţi oameni, şi cu siguranţă printre puţinii sociologi care încă mai scriu despre problemele urgente resimţite de aceştia. Cum putem pretinde de la un sociolog editorialist să scrie pertinent despre proteste în câteva sute de cuvinte, când pentru restul sociologilor acestea aproape că nu există ca obiect de reflecţie, ca să nu vorbim despre cercetare?
[10] Două exemple recente: http://blog.activewatch.ro/rubrica-cetateanului-necenzurat/82-manipulare/ http://blog.activewatch.ro/antidiscriminare/scrisoare-deschisa-catre-presedintele-academiei-romane/.
[11] Am să discut mai pe larg în partea a doua a textului ce înseamnă că şi în ce fel aceste relaţii intra-academice sunt disfuncţionale. Acest text este intenţionat unul polemic şi selectiv mai degrabă decât exhaustiv sau analitic. Din moment ce scopul meu este sa provoc reacţii constructive pentru începerea unei dezbateri, sper că textele ce vor urma în cadrul temei CriticAtac vor intra în detaliu în privinţa unora dintre lucrurile discutate, sumar şi, probabil, superficial, aici.
[12] Insist asupra acestui ultim punct tocmai pentru că problemele cu care se confruntă sociologia nu ţin, repet, de voinţa sau personalitatea unor indivizi în particular, ci mai degrabă de modul în care producţia de cunoaştere sociologică e organizată social. Ar fi absurd ca oricine să spună ca nu există sociologi care să-şi pună cât se poate de serios problemele semnalate aici, dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că, la nivel colectiv, lucrurile nu ţin neapărat de bunele noastre intenţii ca indivizi şi, mai mult, că putem să vorbim despre sociologie ca demers colectiv, fie şi doar de dragul angajării în anumite lupte simbolice, fără a trebui sa renunţăm sau să ştergem cu buretele diversitatea şi clivajele interne acestei categorii. Este necesar să fim sociologi mai ales cu noi înşine, urmând ca apoi să putem să căutăm soluţii, iarăşi, la nivel colectiv şi nu individual. Sunt convins, totuşi, că multe dintre lucrurile scrise de mine aici vor fi interpretate fie ca tentative de a denunţa in corpore sociologia şi sociologii, fie ca atacuri ad hominem şi că, bineînţeles, mi se va răspunde (direct şi/sau indirect) ca atare. Într-un câmp ştiinţific care nu funcţionează după o logică proprie, autonomă, este greu ca lucrurile să stea altfel.