Conversații cu un populist polonez (I)


donkalbPe urmele istoriilor ascunse ale globalizării, clasei și deposedării în postsocialism (și nu numai)

 

„Avântul muncitorimii a fost substanțial mai mare când au luptat nu neapărat pentru salarii cât pentru apărarea unui mod de viață. Cel mai greu le este conducătorilor noștri să reprime revendicarea politică când aceasta ia forme culturale și materiale”.

—Terry Eagleton, comemorându-l pe Raymond Williams

 

Mulți dintre parametri globalizării cu care ne-am obișnuit de vreo trei decenii încoace au început să se schimbe în mod spectaculos. În acest context, concepte de bază precum „neoliberalismul” și „Consensul de la Washington” își pierd din stabilitate și putere explicativă atât pentru cei care fac politici cât și pentru analiști[i]. Sunt puțini însă analiștii care nu ar fi de acord că cetățenii-muncitori din statele contemporane care participă la fenomenul transnaționalizării vor resimți amenințarea concurenței reprezentate de miliardul de muncitori care au intrat în sistemul capitalist din 1989 încoace, precum și de cele 2 miliarde care o vor face probabil în următoarele două decenii. Această creștere va rămâne unul din factorii determinanți de bază ai epocii contemporane, indiferent care ar fi paradigmele exacte folosite pentru a o interpreta. Consecințele triplării proletariatului global, acum mai fragmentat ca oricând și răspândit de-a lungul unui spectru larg de state naționale, la rândul lor fragmente care mai de care mai diferit inserate [în economia globală] și fără speranță de convergență, vor persista încă o vreme, cu voia d-lui Immanuel Wallerstein care a prevestit în mod repetat apropiatul sfârșit al capitalismului așa cum îl știm.

După cum susține Jonathan Friedman (2003, vezi și Ekholm-Friedman și Friedman 2008),    legitimitatea populară a statelor și elitelor acestora va fi supusă unei presiuni susținute dat fiind blocajul într-un regim global care le face să se comporte ca „state concurențiale”, concurând pentru un capital mobil și oferindu-și populațiile și teritoriile ca elemente ușor exploatabile de către capitalul global. Diferențele de poziție geografică, istorie și apropierea sau depărtarea elitelor statelor de sursele capitalului vor juca un rol decisiv când vine vorba de rezultate. Dar ca regulă generală, va exista o presiune ce va duce la scăderea legitimității elitelor statelor și claselor politice și la o continuă erodare a narațiunilor liberale și moderniste despre constituirea statului național și ingineria socială care au însoțit crearea statelor moderne[ii].

Astfel, Paul Piccone (1993) a fost unul dintre primii care au prevăzut că Europa se va confrunta cu apariția, re-apariția și răspândirea unor noi tipuri de populism, hibride și volatile, care resping o parte din fundamentele regimului liberal și sunt alcătuite din simboluri etno-naționale și religioase îmbinate în mod eclectic cu elemente ale Stângii clasice. Cum scria Piccone în 1993 pe marginea Franței: „Noua Dreaptă franceză pare să fie pe drumul cel bun când subliniază contrastul dintre Noua Clasă universalizatoare care încearcă să impună tuturor o agendă liberală abstractă și populiștii care doresc să își trăiască viețile în comunitățile lor, în culturile, instituțiile, religiile lor, etc.” (1993:21). Autorul a omis însă să precizeze că, la momentul în care scria, liberalismul abstract al noii clase deja se asociase explicit agendei globalizatoare a statului capitalist concurențial, mișcare ce a contribuit cu siguranță la pierderea rapidă de legitimitate a acestuia din urmă și la proliferarea „discuției despre cultură” (Kalb 2005, Stolcke 1995). A avut în schimb dreptate să sublinieze dialectica dintre particularitatea comunitaristă locală și cosmopolitismul liberal abstract ce urma să devină definitorie pentru situația internă a statelor în noua epocă a lumii unite. Este vorba de o nouă scindare politică (a „Nordului”), în general trecută cu vederea, dar strâns înrudită cu mult mai faimosul conflict intern tipic Sudului global în perioada de după 1989. Ambele au fost însă ignorate, în mod caracteristic, de către filozofii plini de sine ocupați să trâmbițeze „sfârșitul istoriei” și ciocnirea civilizațiilor, subiecte care țineau titlurile în acea perioadă.

Populismele care câștigă teren nu sunt doar simple întreruperi ale cursului normal al politicii ci și, ceea ce este în definitiv mai important, vehicule pentru nemulțumirile maselor lipsite de drepturi vizavi de modernismele globalizatoare. Cei care nu se raliază cu voce tare extremei drepte dau de obicei vina sotto voce pe clasele politice aflate la putere pentru complicitatea acestora la conspirațiile percepute ca fiind împotriva „poporului” și își articulează bricolajele critice din bucăți de experiență directă și cadre de protest mediate de dreapta. Decodarea dialecticii dintre furia și resentimentul popular și extrema dreaptă organizată ne apare ca un proiect urgent, în cadrul căruia contribuția metodelor etnografice nu este deloc de neglijat[iii]. Susțin necesitatea dezgropării istoriilor ascunse ale subalternității care alimentează alienări specifice ale claselor resentimentare subscrise dialecticii volatile dintre aceste clase și istoriile transnaționalizării neoliberale care le dau naștere.

Discut mai întâi lucrările antropologice recente care sprijină acest argument și apoi analizez aspectele complexe ale nou-apărutelor populisme prin prisma unui grup de muncitori polonezi a căror evoluție am urmărit-o de la sfârșitul anilor 90 și până în prezent.

 

Antropologii ale fricii, crizei și națiunii

 

Recent, antropologi precum Andre Gingrich și Marcus Banks (2005) și Arjun Appadurai (2006) au subliniat rolul important jucat de lipsa siguranței sociale, de frică și furie în generarea de receptivitate populară la ideologii neo-naționaliste de tip etnic și religios. Mai mult, aceștia invocă și legătura dintre aceste receptivități și condițiile generale ale globalizărilor neoliberale. Lucrările lor rezonează cu conceptul general al lui Jonathan Friedman (2003) de „polarizări duble” asociate globalizării: polarizări care fac legătura între diferențele sociale din ce în ce mai mari și idiomurile din ce în ce mai răspândite ale diferenței culturale profunde, într-o epocă în care elitele conducătoare și aliații acestora sunt poftiți în mod structural să se transforme în clase cosmopolite și să dea uitării proiectul național unde națiunea reprezintă o comunitate de destin [community of fate]. În cadrul acestui proces, clasele muncitoare pe model „fordist” sunt desfăcute, atât ca reprezentare cât și de facto, și refăcute ca „populație tradițională etnică”, iar păturile cele mai de jos sunt transformate, atât ca reprezentare cât și de facto, în clase periculoase pe criterii rasiale. Așadar, toți acești autori converg când sugerează că orice explicație a valului de neo-naționalism în Europa și în alte locuri trebuie analizat din perspectiva mixtă a ceea ce eu aș numi „criza dublă” a suveranității populare, pe de o parte, și a forței de muncă, pe de altă parte, criză dublă care, în mod cert, este definitorie pentru mileniul cel nou. Aceeași autori mai sugerează, fără însă a duce mereu la capăt ideea, că dinamica istorică, înțelesurile și simbolurile ce definesc în detaliu izbucnirile de paranoia naționalistă care se autoalimentează, deși în mod structural derivă din criza dublă, sunt rezultatul unor configurații demonstrabile – confruntări, alianțe și diviziuni – de clasă, în cadrul unor istorii locale specifice (dar deseori „ascunse”).

Această teză generală pare să primească un sprijin consistent din afara antropologiei. Sociologi istorici comparativiști precum Barrington Moore Jr. (1978), Michael Mann (1999), Ira Katznelson (1998) și Charles Tilly (2004) au sugerat că clivajul între clase sub regimul capitalist democratic trebuie confruntat, articulat și organizat și nu reprimat dacă liberalismul vrea să țină sub control miezul procesului democratic. Criza dublă constituie, cel puțin, un semn că în ultimele trei decenii liberalilor le-a fost din ce în ce mai greu să facă acest lucru. În Europa, pentru Estul postsocialist menținerea acestui control s-a dovedit mult mai problematică decât pentru Vest. Statele dependente din Europa de Est, toate având regimuri capitaliste de tip comprador, dețin la un loc, în cel mai bun caz, 30% din bogăția Europei de Vest (vezi, în general, Drahokoupil 2008), dar nici elitele statelor occidentale nu au scăpat neafectate, cum au arătat-o evenimentele recente din Italia, Elveția, Austria, Franța, Olanda, Belgia și Danemarca. Iar chestiunea nu se limitează la Europa. În cazul Orientului Mijlociu și Asiei de Vest, s-a afirmat că reprimarea Stângii naționaliste luminate a dus, până la urmă, la fundamentalism religios (Ali 2012). Diferite studii au susținut în mod plauzibil că globalizarea neoliberală, caracterizată prin fragmentarea conceptului de muncă și exercitarea unei presiuni de scădere asupra salariilor sociale, diminuarea suveranității populare în favoarea suveranității capitalului și subordonarea a ceea ce Pierre Bourdieu (2000) numea „mâna stângă a statului” (integrarea socială) și, respectiv, întărirea „mâinii drepte” (finanțe, lege și ordine), poate fi asociată în mod sistematic cu un climat de nesiguranță populară profundă, alimentat de o politică a fricii exploatată de noii brokeri politici, ducând la reacții populare non-liberale de apărare în zone cât se poate de diverse: Asia Centrală și de Vest, Statele Unite, Europa de Vest, Europa de Est, Caucaz și Asia de Est (vezi, printre alții Derluguian 2005, Frank 2004, Friedman 2003, Gingrich și Banks 2005, Nonini 2003, Ost 2005, Turner 2003, Wieviorka 2003, pentru un rezumat, vezi Kalb 2005).

Această politică a fricii nu trebuie văzută ca fiind imediat orientată spre sau direct cauzată de actorii globali sau de fluxurile accelerate de oameni, comerț și informație în sine. Ne aflăm aici la acel nivel ușor opac de agregare și abstractizare pus în mișcare de ceea ce Eric Wolf (1990) numea „putere structurală”. Mai degrabă, rezultatele efective la nivel local sunt intermediate de diverse „joncțiuni critice” dependente de cale care fac legătura între procesul global, prin intermediul arenelor naționale particulare și istoriilor locale deseori ascunse, și evenimentele și narațiunile emergente și situate (Kalb 1997, 2000, 2002, 2005; Kalb și Tak 2005). Joncțiunile critice conectează nivelul global al puterii structurale, câmpurile instituționale de „putere tactică” de la scara statului național și spațiile de putere agentivă de la nivelul circumstanțelor situate, de zi cu zi (Wolf 1990). Aceste legături dinamice constituie un incubator pentru politica fricii și furiei. Studierea mecanismului respectiv presupune o obsesie pentru scoaterea la lumină a istoriilor locale și o lectură critică a procesului la scară mare, făcută din unghiul vieților personale și situate ale claselor subalterne.

Mai precis, sugerez că ceea ce pune în mișcare anxietatea și paranoia populare sunt contradicțiile și disjuncțiile între câmpurile de putere agentivă de zi cu zi, mediile politice tactice de la nivel de stat (inclusiv structurile de oportunitate politice și media) și relațiile de putere structurală de la nivel global – inclusiv semnificațiile care sunt generate în cadrul și între aceste cadre dezarticulate[iv]. Anxietățile respective alimentează, la rândul lor, populismele naționaliste ce ajung să înlocuiască modernismele liberale care au deviat de la curs. Într-un sens politic mai restrâns, populismul, în conjunctura actuală, reprezintă respingerea elitelor și ideologiilor liberale care nu reușesc să folosească resursele statului național democratic ca să valorifice procesul global pentru nevoile și dorințele locale, dar care ridică în slăvi un cosmopolitism al elitelor sau folosesc puterea statului și ideologiile cosmopolitane în scopuri directe de deposedare la nivel local. Într-un sens mai larg, populismul reprezintă sensibilitățile și stările emoționale ale celor lipsiți de drepturi în fața disjuncțiilor între viața de zi cu zi, care pare să devină din ce în ce mai haotică și de necontrolat, și proiectele publice de putere mai mari care îi depășesc și pe care le suspectează că servesc procesului de lipsire de drepturi în desfășurare ai cărui subiecți sunt. Conform definiției democrației înaintate de Tilly (2004), acest lucru presupune o de-democratizare și o întoarcere la rețelele de încredere particularizate care sunt esențiale pentru reproducerea clasei muncitoare.

Dincolo de titlurile din presa occidentală care orientalizează Estul european postsocialist, prezentându-l ca pe un ceaun plin cu naționalisme ale majorităților etnice[v], în realitate s-a făcut foarte puțină cercetare antropologică despre dinamica neo-naționalismelor estice. Cu totul altfel stă situația în cazul politologilor și sociologilor politici care au discutat constant în lucrările lor naționalismele est-europene, deseori pe un ton alarmist, încă de la începutul anilor 90 (de exemplu, Tismaneanu 1998). Cel mai nou val de astfel de lucrări este mai puțin alarmist și mult mai analitic, începând chiar să experimenteze și să promoveze metodele etnografice (Derluguian 2005, Ost 2005).

Când vine însă vorba de naționalismele vestice, mass-media occidentale, desigur, tind să le trateze diferit. Conflictele recente în care naționalismele occidentale își găsesc expresia sunt prezentate drept conflicte legate de imigrație, stârnite de mișcări locale de extremă dreaptă și acutizate de „războiul împotriva terorii”. Astfel, sursele naționalismului în Vest sunt mistificate, atribuindu-le unor actori percepuți ca externi nucleului occidental, mai precis migranții și extrema extremei drepte[vi]. Astfel de evenimente și mișcări sunt prezentate ca aberații de la o presupus bine înrădăcinată normă a liberalismului de factură occidentală care apare astfel în contrast cu Estul cel naționalist.

Ca o contrapondere la acest imaginar occidentalizant satisfăcut de sine, afirm că atât naționalismele populare vestice cât și cele estice au în mare rădăcini sociale asemănătoare, dat fiind că reprezintă categorii sociale comparabile, și sunt generate de procese înrudite de globalizare neoliberală și reorganizare a claselor. Dinamica efectivă bazată pe eveniment este, desigur, rezultatul unor câmpuri ordonate și secvențializate diferit, extrăgându-și simbolistica din istorii, memorii și amnezii naționale cât se poate de diferite[vii].

Cercetările antropologice recente despre neo-naționalism în Europa de Vest (Gingrich și Banks 2005) au preluat într-o oarecare măsură accentul pus de media pe migranți și mișcările de extremă dreaptă, nereușind astfel să elimine mistificările orientalizante și occidentalizante. Când nu au făcut acest lucru, s-au concentrat (Holmes 2000) pe elitele vest-europene conservatoare și resuscitarea ideologiile organiciste catolice ale acestora. Astfel, și-au adus contribuția la re-punerea esențialismului cultural la locul său de drept, adică în dimensiunea de dreapta a Europei occidentale și a construirii statelor continentale, fără însă a reuși să explice dinamica și conținutul său populist în afara cercurilor elitiste.

Prin urmare, populismele actuale reprezintă fenomene semnificative, sistemice, structurale, care țin de contingențele locale, iar oamenii de știință ar trebui să încerce să le înțeleagă tocmai prin prisma îmbinărilor mai sus pomenite. Peter Worsley scria acum mult timp că populismul este „încercarea eternă a oamenilor de a-și apropria politica”, în același timp orbecăind după „dreptate substantivă” și cerând „implicarea oamenilor în conducerea propriilor societăți” (1969:248, 244, 245). Iată o agendă prin excelență antropologică.

În continuare, încep direct cu poveștile unui grup de muncitori din orașul polonez Wroclaw, cu scopul de a dezgropa realitățile narate care i-au împins pe muncitorii industriali calificați și semi-calificați, după cum se poate demonstra cel mai mare segment de populație în Europa postsocialistă, să articuleze o respingere din ce în ce mai puternică a elitelor liberale. Intenționez să fac o micro-arheologie a resentimentului muncitoresc ca reacție la procese mascate sau pretins mascate de deposedare inițiate la nivelul statului și la nivel global, privări de drepturi operate de liberalism care nu țin doar de muncă ci de întregul habitat al muncitorilor[viii].

Între 1997 și 2007, am urmărit un grup de muncitori, organizați în jurul sindicatelor poloneze Solidarnosc, care lucrau la o fabrică de electrocasnice (producătoare de frigidere și mașini de spălat) și alte fabrici locale din Wroclaw, în sud-vestul Poloniei[ix]. Acești muncitori au pus bazele unităților Solidarnosc locale care s-au opus represiunii comuniste, la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, și și-au menținut forma de auto-organizare pe toată durata regimului militar și a proceselor de tranziție insinuante începând cu 1985. Concomitent, au emis revendicări puternice de facto și de iure în legătură cu fabricile „lor” străduindu-se în mod activ să își mențină revendicările respective și controlul asupra fabricilor pe tot parcursul crizelor produse de terapia de șoc. Susțin că aceste crize, în mod paradoxal, au contribuit la facilitarea deposedării muncitorilor de aceste active în favoarea statului – legitimat și mascat de proaspăt recâștigata suveranitate și democratizare parlamentară. Îmi propun să sondez felul în care au fost trăite „la interior” procesele general înțelese și fetișizate din exterior ca „tranziție de succes la democrație”[x].

 

„Istoria se repetă”, conversații cu un populist polonez

Cea mai bună pistă pe care o pot oferi pentru înțelegerea experienței și vehemenței clasei muncitoare este să împărtășesc conversațiile pe care eu și colegii mei le-am purtat cu Krysztof Zadrozny, profesor în învățământul profesional, născut în 1953, în Wroclaw, muncitor activist care a preferat să continue să muncească la banda de asamblare a fabricii din localitate, Polar, în locul unei cariere bine plătite de lider sindical, politician sau chiar maistru. Acesta a condus greva contra legii marțiale și ocuparea fabricii din 1982, a editat și publicat un ziar clandestin al fabricii din 1983 până în 1988 numit „Casa noastră”, a fost închis și apoi i s-a interzis să mai facă vreun fel de muncă industrială în Wroclaw din cauză că a reînființat Solidarnosc în 1988; o vreme a lucrat ca coșar de mare înălțime, pentru ca apoi să devină antrenor de baschet și organizator al unor tabere de vacanță împreună cu alți catolici mireni. Sora sa mai mică, femeie-maistru, este membră a unei ramuri a Solidarnosc, de importanță locală și națională. Înainte de toate, este un luptător tenace pentru „viața în adevăr” și pentru „normalitate” în Polonia. Are trei copii, cel mai mare născându-se când el era închis, și toți studiază să devină profesori. La fel ca mulți dintre muncitorii pe care i-am intervievat, încă locuiește în micul apartament repartizat în anii 70, nu departe de complexul fabricii. La fabrica Polar, unde mai mult de 50% dintre angajați au doar școala primară, s-a evidențiat prin faptul că a câștigat încrederea a sute, chiar mii, de muncitori și locuitori. Ca profesor și lucrător la linia de producție, a jucat rolul de intermediar între sensibilitățile și politica clasei muncitoare, pe de o parte, și actorii cu mai multă educație din câmpurile instituționale, inclusiv sora sa, pe de altă parte.

În 1998, când ne-am întâlnit prima dată, în biroul mic și sobru al sindicatului din clădirea administrativă, fabrica Polar tocmai se pregătea să vândă un pachet de acțiuni unui grup industrial francez. Uniunea Europeană, care insistase asupra liberalizării integrale a importurilor poloneze menținând, în schimb, tarife speciale pentru exporturile poloneze până la începutul anilor 2000, constituia o prezență impunătoare și amenințătoare în discuțiile interne și cu prietenii. De curând se anunțaseră 1.500 de disponibilizări (dintr-un total de 4.500 de muncitori în 1997). Un studiu făcut de consultanții firmei McKinsey and Company, plătit de Trezoreria de stat, arătase, în mod previzibil, că Polar plătea mai mulți muncitori decât firme producătoare de electrocasnice asemănătoare din Vest. „UE e ca o Uniune Sovietică mai mare”, afirma Zadrozny cu un cinism asumat. „S-a vorbit atât despre auto-guvernare, descentralizare, etc., iar ei au făcut până la urmă un monopol imens”.

Monopolul, în vocabularul rezistenței anti-comuniste, însemna risipă socială și materială, lipsă de responsabilitate, dezinformare și corupție. Auto-guvernarea, în schimb, însemna „normalitate” și „viață în adevăr”. Acestea au fost cele două simboluri principale în numele cărora muncitorii polonezi au continuat lupta împotriva partidului-stat, simboluri care s-au dovedit mai importante decât ideea de „societate civilă” sau chiar „pluralism”, concepte mai degrabă tactice și intelectuale. În definitiv, normalitatea și viața în adevăr au fost simbolurile populare complexe care au susținut mobilizarea populară (vezi, de exemplu, Kubik 1994, Ost 1990). Pe tot parcursul anilor 90 și încă în anii 2000, cele două simboluri și-au păstrat calitatea de magneți de semnificație și dorință, devenind ținta statului liberal și a aliaților săi transnaționali.

L-am revăzut pe Zadrozny, în același birou mic, zece ani mai târziu, în aprilie 2007. Încă lucra la banda de asamblare a fabricii devenite între timp Polar-Whirlpool. „Istoria se repetă”, a exclamat acesta.

„S-a profitat de bunătatea și naivitatea noastră. În toți acești ani după 1989, ni s-a spus că nu însemnăm nimic, că Vestul a venit să preia totul, că polonezii au metehne naționale. Și astfel au pregătit terenul ca oamenii să accepte status quo-ul. Dar, după părerea mea, ce a lipsit în 1989 a fost spiritul de rezistență la anormalitate. Nici Solidaritatea și nici biserica nu l-au avut. A se vedea, de exemplu, problema recentă a femeilor care lucrează în supermarketuri și n-au voie să se ducă la toaletă și trebuie să poarte Pampers! Unde e Solidaritatea? Unde e biserica? Ar fi trebuit să reacționeze prompt. Atunci nici alte lucruri nu s-ar mai fi întâmplat. Și mai cred că intenționat au fost desfăcute în bucăți întreprinderile și Polar. Au fost lăsate să se lupte singure. Și așa s-a frânt solidaritatea.

Ni s-a spus că așa trebuie să fie, că așa e tranziția și că ar trebui să fim mulțumiți că avem de lucru. Păi, munca e o valoare importantă, dar demnitatea și veniturile noastre contează și ele. Cred că ar trebui revăzut procesul de privatizare, chiar și la Polar, să vedem dacă a fost chiar privatizare sau, cum se spune, jaf pe față.

Sora mea, când privatizarea era în desfășurare în 1998, a trebuit să meargă să ia cina cu primul ministru Buzek, să stea de vorbă cu el în mijlocul nopții, cu mult alcool, ca să-l convingă să aprobe pachetul social. Absurd! El trebuia să fie prim ministrul nostru, al Solidarnosc! Dar la minister, l-a lăsat să se ocupe de cazul nostru pe un subsecretar care făcea parte din mafia Proszkow [serviciile secrete]. Lucrurile astea trebuie investigate, trebuie spus adevărul! E ciudat să crezi că cei care au cumpărat întreprinderile pe nimic, au făcut-o pentru oameni, nu?

Nu putem desface ce s-a făcut. Totuși ar fi important din punct de vedere psihologic să aflăm dacă întreprinderea a fost vândută pe mai puțin decât valoarea ei reală. Atunci ar fi mai ușor să se ia niște măsuri acum, cum ar fi salarii mai mari. E o chestiune de onoare. Eu unul nu am crezut niciodată că așa trebuie să fie, că polonezii nu sunt în stare să facă una sau alta… a fost o mare greșeală să se spună că polonezii nu sunt buni de nimic”.

 

Pentru a contextualiza și descâlci aceste narațiuni aparent simple, dar de fapt alcătuite din mai multe straturi narative succesive, e nevoie de câteva explicații. Contrar așteptărilor, începând cu 1989, când a fost prima dată circulat termenul în public, și până prin 1992 (vezi și Kalb în curs de apariție; Ost 2005) muncitorii polonezi au crezut foarte mult în privatizare. Pentru ei însă, termenul avea o cu totul altă conotație decât în Vest sau decât pentru elita liberală poloneză. Nu însemna vânzarea unor active publice către un investitor privat ci, mai degrabă, invers. Muncitorii polonezi de la sfârșitul anilor 80, l-au înțeles la început ca pe un transfer al întreprinderilor (în comunism, acestea reprezentând elementul cheie pentru stabilitatea vieții totale a comunității, inclusiv sănătate, concedii, locuințe, grădinițe, împrumuturi, etc.) din mâinile statului comunist, văzut ca o forță privată și externă care uzurpă națiunea încercând să își aproprieze patrimoniul acesteia, în mâinile muncitorilor, văzuți ca publicul național real[xi].

Între sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, în Polonia, și probabil peste tot în Europa Centrală și de Est, s-a vehiculat foarte mult ideea de început de secol al XX-lea despre auto-administrarea, auto-guvernarea de către muncitori. Mai exact, în multe locații și locuri, inclusiv în Wroclaw, această idee s-a concretizat aproape ca experiență trăită în viața de zi cu zi, în sensul conceptului de structură de sentiment [structure of feeling] al lui Raymond Williams. Dat fiind că prea puțini analiști ai postsocialismului au acordat atenție acestei realități, este nevoie de un excurs mai lung. Ea constituie punctul de plecare pentru înțelegerea experienței oamenilor la nivel local[xii].

În mod paradoxal, unul dintre primele acte civile ale regimului militar instalat în Polonia a fost implementarea unui punct esențial din programul adoptat de Adunarea Generală a Solidarnosc în septembrie 1981: auto-administrarea de către muncitori (Poznanski 1996). Ipoteza des vehiculată este că Moscova și generalii polonezi au interpretat acest punct din program ca pe un semn clar al radicalizării rebeliunii poloneze, constituind astfel premiza pentru intervenția armată în apărarea poziției nomenclaturii. După distrugerea și scoaterea în afara legii a Solidarnosc însă, regimul militar a considerat că aceste noi instituții de auto-administrare la nivel de fabrici vor împăca cumva populația, tăind legăturile dintre muncitorii de la nivel local și intelectualii de la nivel național și creând astfel un soi de legitimitate pentru regim. Mai mult, auto-administrarea ar fi avut potențialul să rezolve, dintr-o lovitură, o serie de probleme sistemice ale acumulării socialiste.

În primul rând, predându-le responsabilitatea propriilor finanțe, regimul spera să forțeze firmele să devină mai responsabile din punct de vedere financiar și mai antreprenoriale. În al doilea rând, legiuitorii sperau să prevină sau cel puțin să deturneze către nivelul local sau de fabrică, eventuale noi valuri de revendicări salariale colective din partea muncitorilor. Astfel, sperau să îndepărteze unul din impedimentele structurale în calea acumulării socialiste: incapacitatea statului de a controla salariile, profiturile și investițiile și, pe cale de consecință, incapacitatea de a preîntâmpina acțiunile colective ale clasei muncitoare împotriva statului. Astfel, muncitorii și-ar fi gestionat singuri fondurile de salarii în cadrul unor bugete limitate de „constrângeri dure”, în sensul conceptului folosit de Janos Kornai (1980). Având suficient control asupra bugetului general, muncitorii ar fi trebuit să își stabilească propriile salarii în raport cu investițiile în producție și fondurile sociale (de tip C.A.R.) extinse. Scopul era ca aceștia să devină responsabili pentru propria reproducere socială și, în același timp, să investească în aceasta. Astfel, s-ar fi sfârșit cu statul socialist patriarhal și contradicțiile incontrolabile ale acestuia (vezi Ekiert și Kubik 1999, Poznanski 1996). Privind retrospectiv, chiar asta s-a și întâmplat deși nu tocmai în forma anticipată de Jaruzelski sau de Moscova. În loc să însemne sfârșitul patriarhiei, a însemnat sfârșitul statului socialist tout court: statul a pierdut până la urmă controlul asupra „bunurilor poporului” și s-a prăbușit; după care a venit statul neoliberal și le-a luat înapoi, paradoxal, în numele reformei democratice și al economiei de piață.

În 1982, tehnocrații comuniști polonezi au lansat noi sindicate favorabile regimului (reunite în confederația Ogolnopolskie Porozumienie Zwiazkow Zawodowych [Alianța sindicatelor din întreaga Polonie] sau OPZZ) așteptându-se ca acestea să preia controlul instituțiilor auto-administrate dat fiind că Solidarnosc fusese scos în afara legii. Dar în locurile în care Solidarnosc fusese puternic și continuase să existe clandestin, cum a fost cazul fabricii Polar și altor câtorva fabrici din Wroclaw, OPZZ nu a reușit decât să organizeze câteva secții de gulere albe. Noile consilii de muncitorii au fost rapid colonizate de colective muncitorești democratice și unite care s-au folosit de mijloace legale oficial pentru a smulge statului controlul de factor asupra mijloacelor de producție. Zadrozny și colegii săi s-au implicat foarte mult în această luptă în numele clasei muncitoare și a repunerii în posesie la nivel național împotriva comuniștilor militari sprijiniți de Moscova. De fapt, Zadrozny a fost unul dintre actorii cheie și, astfel, a căpătat încrederea a sute, chiar mii de muncitori la Polar[xiii]. În a doua jumătate a anilor 80, muncitorii reușiseră să țină piept puterii nomenclaturii asupra fabricii Polar și activelor sale sociale; ulterior, au reușit să împiedice privatizarea și spolierea activelor de către nomenclatură; și, până în 1989, au început chiar să își aleagă și numească directorii. În alte fabrici cheie din Wroclaw, cum ar fi producătorul de computere, Elwro, și de trenuri, Pawag, s-a întâmplat același lucru. Zeci de mii de muncitori numai din acest oraș au simțit că dețin în mare controlul asupra bunurilor fabricilor și comunităților lor. În 1998, în încercarea de a ne explica cât de dificil le este, moral și practic, să concedieze sute de muncitori, conducerea Polar a subliniat în mod repetat faptul că muncitorii aveau încă un deosebit simț al proprietății față de fabrică.

Conceptul de „privatizare” a venit, bineînțeles, din cu totul altă zonă. A fost introdus în discursul public de către economiștii liberali din Gdansk, mai ales, Leszek Balcerowicz, în 1988-1989. Aceștia au fost invitați să se alăture nucleului grupului de politicieni liberali coagulat în jurul lui Bronislaw Geremek și Adam Michnik tocmai datorită expertizei lor în probleme economice, probleme pe care grupul le cam ignorase, deși ideea de auto-administrare a muncitorilor începuseră să o respingă încă din 1985 (Ost 1990). În contextul unei economii administrată de facto, co-deținută legal și revendicată moral de colectivele de muncitori victorioase (în timp ce celălalt co-proprietar, statul comunist nelegitim și susținut de sovietici părea în sfârșit în pragul colapsului), muncitorii percepeau  ideea de privatizare ca pe un soi de final de joc în lupta pentru proprietatea poporului. Privatizarea a fost, înainte de toate, înțeleasă la nivel popular ca realizarea ultimă a revendicărilor inițiale ale Solidarnosc, din 1981, cele care au dus la instalarea regimului militar. A fost privită ca un soi de încoronare ritualică a rebeliunii muncitorilor.

Vreau să subliniez că în auto-administrarea de către muncitori nu au fost implicate doar gulerele albastre și nici doar conotațiile date de acestea noțiunii de privatizare. Auto-administrarea a fost îmbrățișată și de multe persoane cu educație universitară, mai ales în fabricile de produse mai sofisticate, cum ar fi producătorul de computere Elwro, din Wroclaw. În primele două parlamente de după 1989, din mijlocul instituțiilor de auto-administrare s-a născut o facțiune care susținea ideea de cooperative muncitorești drept una din metodele dezirabile de privatizare a economiei. Din fabricile auto-administrate, încă din 1988, se ridicase o mișcare națională alcătuită din cadre bine pregătite care au lupta pentru reforme, în cadrul discuțiilor de la masa rotundă la care au stat guvernul comunist și opoziția, și pentru alte reglementări financiare și economice care ar fi condus la organizarea unor cooperative muncitorești democratice[xiv]. Acești actori „organici” au descoperit însă curând că, după cum anticipaseră generalii, intelectualii de la masa rotundă, ale căror legături cu comunitățile din țară slăbiseră semnificativ, nu erau dispuși să aștepte ca muncitorii să consolideze puterea în mâinile lor (Ost 1990). Singurul care inițial a simpatizat cu cauza muncitorilor, un membru foarte respectat al opoziției liberale, a fost fostul troțkist Jacek Kuron (Kuron a fost și inițiatorul, în 1976, al KOR, comitetul care a oferit consultanță juridică muncitorilor închiși și cu ajutorul căruia intelectualii polonezi au reușit până la urmă să se unească cu muncitorii, după câteva acțiuni nesincronizate și eșuate în 1956, 1968, 1971 și 1976; vezi Ekiert și Kubic 1999 și Kubik 1994), dar acesta s-a pomenit rapid singur. Între timp, aspectele economice și fiscale cruciale pentru crearea statului liberal îi erau delegate lui Balcerowicz și interlocutorilor săi occidentali care făceau parte din „consensul Washington” și care lucrau în tăcere la programul de terapie de șoc (vezi și Wedel 2001). Unul dintre respondenții noștri din Wroclaw, Andrzej Piszel, informatician, a făcut parte din grupul în favoarea auto-administrării din Parlament, după 1989. Acum este un antreprenor de succes, fără mari iluzii politice, și își amintește clar cum nucleul din jurul lui Geremek, al cărui admirator era, îl reducea mereu la tăcere cu fluierături sau alte mijloace cel puțin nepoliticoase când încerca să susțină politici care ar fi contribuit la consolidarea sectorului economic al întreprinderilor administrate de muncitori. Și acum este convins că o variantă socio-economică bună și fezabilă a fost distrusă intenționat din motive politice pe care nu îi face plăcere să și le reamintească.

În același timp, toate întreprinderile productive au fost atât de tare afectate de terapia de șoc, prin liberalizarea totală a pieței dintr-o mișcare și mitul consolidării bugetului de stat în mijlocul colapsului economic, încât preocuparea principală a activiștilor a devenit supraviețuirea fabricilor și a funcțiilor acestora în comunitate și nu discuția alambicată despre forma de organizare legală. Concomitent, noul regim a înăbușit cu blândețe dezbaterea publică despre metodele de privatizare, lăsând decizia la latitudinea unor grupuri de experți favoriți și încetinind procesele publice de luare a deciziilor (la sfârșitul anilor 90, majoritatea întreprinderilor poloneze nu fuseseră oficial privatizate spre deosebire de celelalte țări postsocialiste vecine) și astfel dând o lovitură grea economiei țării. Cu economia pusă în mod deliberat la pământ, în 1991 deja, majoritatea firmelor ajunseseră să cerșească împrumuturi și ajutor de la stat și sectorul bancar de stat. Astfel, noul stat liberal a smuls treptat revendicările de proprietate de facto asupra fabricilor de la colectivele muncitorești. A adunat titlurile de proprietate în băncile deținute de stat și Trezoreria de stat, popularizând această măsură ca pe o lovitură decisivă împotriva comuniștilor. Aceeași măsură a distrus și solidaritatea muncitorilor, fragmentând mișcările în favoarea auto-administrării și a cooperativelor. În 1993, Polonia era din nou scena protestelor muncitorești de masă împotriva terapiei de șoc și a sărăciei (Ekiert și Kubik 1999), varianta cooperativelor dispăruse cu desăvârșire din dezbaterile politice, iar privatizarea ajunsese să însemne din ce în ce mai mult aducerea unei firme sub aripa Trezoreriei de stat și cotarea ei la Bursa din Varșovia în căutare disperată de noi surse de capital din străinătate.

 

(va urma)



Note

 

Mulțumiri. La baza acestui articol se află perioade intermitente de cercetare de teren și interviuri întinse pe o durată de zece ani și sponsorizate de Netherlands Science Organization (1997-2001) și Consiliul pentru cercetare (Research Board) al Central European University (2007). Le sunt foarte recunoscător lui Herman Tak, Ewa Tak-Ignaczak și lui Kacper Poblocki pentru că mi-au susținut cercetarea. Mi-au folosit enorm comentariile și discuțiile cu Istvan Adorjan, Eszter Bartha, Johanna Bockman, Glenn Bowman, Jan Drahokoupil, Doug Holmes, Marc Edelman, Tamas Kraus, David Ost, Mathijs Pelkmans, Kacper Poblocki, Tony Robben, Oscar Salemink, Gavin Smith, Luisa Steur, Sid Tarrow, Katherine Verdery, Nico Wilterdink și cu participanții la discuțiile din cadrul Max Weber Programme organizat de European University Institute din Florența și de Departamentul de sociologie și antropologie socială al Central European University din Budapesta.

 

[i] Nu spun că nu mai are nici un sens să discutăm aceste concepte. Dimpotrivă, savanții sunt încă în faza în care evaluează punctul în care ne aflăm analitic și istoric și spre ce ne îndreptăm. Dezbaterea despre neoliberalism, natura, limitele și transformările acestuia trebuie să continue. A se vedea, spre exemplu, dezbaterea foarte relevantă între John Clarke (2008a, 2008b), Peter Little (2008), Don Nonini (2008) și Neil Smith (2008).

[ii] În ciuda reapariției recente a statelor bunăstării și economiilor naționale protecționiste, ca urmare a crizei financiare actuale, susțin că aceste fenomene nu reprezintă decât acțiuni de „stingere a incendiului” desfășurate de statul capitalist în favoarea capitalului; mai mult, felul în care statul desfășoară aceste acțiuni, în absența mobilizării civice substanțiale, va avea ca rezultat condiții și mai inechitabile decât ale neoliberalismului așa cum l-am cunoscut până acum. Pentru o perspectivă analitică similară, vezi Panitch și Gindin 2008.

[iii] Să fie vorba oare de o reorientare parțială către etnografia dinamică într-un domeniu dominat de alegerea rațională cum sunt științele politice? A se vedea exemple semnificative, Ost 2005 și Derluguian 2005, pe marginea neoliberalismului și clasei și argumentele tonice în favoarea abordărilor contextualizate în analiza politică din Goodin și Tilly 2005 și Tilly 2006, printre alții.

[iv] A se observa afinitatea pronunțată între agenda de analiză a lui Wolf și felul în care tratează Tilly analiza politică (Goodin și Tilly 2005; Tilly 2006): ecouri ale unei faze anterioare de interdisciplinaritate antropologică ce rămâne perfect valabilă în zilele noastre.

[v] Michal Buchowski (2006) a arătat că elitele est-europene au o perspectivă orientalizantă asemănătoare, dacă nu chiar mai radicală, asupra compatrioților „inferiori”.

[vi] Peter Van der Veer (2006) trebuie menționat ca excepție. Acesta consideră mobilizarea populistă din Olanda împotriva Islamului ca pe o consecință a incapacității olandezilor să înțeleagă religia. A se nota însă felul în care contextul politico-social general al mobilizărilor din Olanda dispare în analiza acestuia și faptul că nu abordează reacția anti-musulmană a olandezilor ca pe o formă de naționalism reactiv, cum sugerez eu.

[vii] Aici mă plasez explicit de partea lui Michael Burawoy (2001) și a criticii aduse de acesta, din perspectiva teoriei sistemului mondial și al clasei, lucrărilor lui Eyal et al. (1998) și Stark și Bruszt (1998). Din punct de vedere metodologic însă, rămân mai aproape de alegerea rațională așa cum este folosită în lucrările menționate decât de Burawoy. Am subliniat deja importanța joncțiunilor critice dintre procesul global-spațial și istoriile locale (vezi Kalb 2005). Acestea fac parte din același pachet de procese legate de sistemul mondial. Vezi și Drahokoupil (2008) pe subiectul apariției statului concurențial în Europa Centrală și de Est, în care se folosește o abordare asemănătoare bazată pe joncțiunile critice.

[viii] Sunt perfect conștient că cercetarea mea ar putea fi foarte bine un studiu de caz pentru ceea ce David Harvey (2003) numește „acumulare prin deposedare” sau un alt exemplu de „capitalism dezastruos” sau „complex de șoc” (vezi Klein 2007, capitalul despre Polonia). Deși recunosc importanța acestor teoretizări, în general și în particular pentru materialul meu polonez, am hotărât să păstrez niște limite pentru cazul de față, evitând astfel riscul de generalizare teoretică. Cu toate acestea, nu ezit să susțin că există o puternică afinitate electivă generală între acumularea prin deposedare și populism.

[ix] Între 1997 și 2000, am lucrat cu mici echipe de intervievatori, urmând metoda „bulgărelui de zăpadă” pus în mișcare de doi respondenți cheie, membri ai sindicatelor Solidarnosc. Am intervievat în jur de șaizeci de muncitori, interviuri lungi, deseori de două sau mai multe ori, la ei acasă sau la fabrică sau în birourile Solidarnosc. Am mai intervievat și șefi de sindicat de la fabrica Polar, manageri de personal, specialiști în economia locală și conducători proclamați la nivel local ai mișcării de auto-administrare. În 2007, împreună cu Kacper Poblocki am făcut interviuri complementare extinse cu 25 dintre respondenții noștri și cu o parte din copiii acestora. Am mai consultat și alte surse cum ar fi arhivele personale ale activiștilor și (în mod nesistematic) presa locală și națională.

[x] Există, desigur, studii generale excelente, făcute „de la distanță”, cum ar fi Shields (2007).

[xi] Le sunt recunoscător Johannei Bockman și Dorei Vetta pentru că mi-au atras atenția că muncitorii iugoslavi atribuiau semnificații similare simbolului privatizării, la momentul respectiv; a se vedea și Uvalic (1997). Profesorul Tamas Krausz (într-o comunicare personală) confirmă faptul că în Ungaria administrarea de către muncitori a fost percepută ca o opțiune reală la nivel popular, pentru o perioadă scurtă între 1988-1989. Bill Lomax (1980), Paul Lendvai (2008) și alții au arătat că revoluția din 1956 din Ungaria nu a avut la bază doar revendicări legate de suveranitate și democrație ci și opoziția consiliilor muncitorești față de economia stalinistă comandată și de proaspătul regim al lui Kadar, impus de URSS.

[xii] În mod surprinzător, există puține cercetări legate de auto-administrarea și auto-guvernarea de către muncitori, atât în Polonia (deși nu pot pretinde că cunosc toate sursele) cât și în publicații internaționale. Cea mai bună referință internațională este probabil Poznanski (1996). Nu am întâlnit cercetări locale „dense” ale dinamicii acestui fenomen. În general, cercetările istorice locale care au ca subiect ultimele decenii de socialism și începutul perioadei postsocialiste se află încă în faza de publicare; a se vedea, spre exemplu, analiza foarte fină din dizertația Eszterei Bartha (2007). Susțin că, în cazul Poloniei, aceste dinamici locale au condus în final la o formă de control legitim și revendicări reale asupra activelor de către colectivitățile muncitorești.

[xiii] De fapt, a mai fost o singură persoană cu o influență similară la Polar, Wroclaw. Numele său este Andrzej Kowalski. Acesta este menționat de Padraic Kenney (2003), fiind și unul din respondenții noștri. Diferențele dintre Zadrozny și Kowalski sunt interesante. Părinții lui Zadrozny veneau dintr-un sat din estul țării, păstrându-și credința religioasă pe tot parcursul vieții. Deținător al unei diplome de profesor, Zadrozny reprezenta catolicismul naționalist revoluționar polonez. Părinții lui Kowalski erau din Gdansk și în esență laici. Având doar școala primară, Kowalski reprezenta vederi mai de stânga. Catolicismul ca sursă etică de rebeliune în rândul muncitorilor catolici a fost probabil subestimat în analiza „conflictelor de muncă” din Polonia socialistă.

[xiv] Această cronologie se bazează pe interviuri cu Andrzej Piszel și Zbigniew Kostecki, doi actori cheie, precum și pe arhiva personală a d-lui Kostecki conținând tăieturi din ziare și alte documente despre auto-administrarea de către muncitori începând cu începutul anilor 80 și până la începutul anilor 90. Îi sunt foarte recunoscător d-lui Kostecki pentru că ne-a permis accesul la aceste materiale.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.