Comunismul pe ruinele socialismului

G. M. Tamás  – Noul război civil european / Moderatori: Vasile Ernu & Andrei Ţăranu /  Vineri  27 mai, ora 10.00 / SNSPA / Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative / Strada Povernei nr. 6 / Sala 12

Iubita noastră eroină a spus că avem de ales între „socialism sau barba­rie“.1 E destul de clar ce-a vrut să spună. Capitalismul amenință să anihi­leze civilizația. Socialismul și-a asumat sarcina de a o salva. Prin „socialism“ ar trebui să înțelegem „adevărata mișcare“ – sindicatele, partidele mun­citorești, consiliile muncitorești, revoluțiile proletare, un corpus volu­mi­nos de teorii și de artă angajată și sistemele de guvernare ce rezultă de-aici – care s-a situat pe poziția opusă capitalismului și statului burghez, în­cer­cînd în felul acesta să salveze și să transforme civilizația așa cum a gă­­sit-o. Civilizația a supraviețuit, cu siguranță, așa cum este, grație socia­lis­mului, războiul nuclear a fost evitat și, pentru o vreme, se poate să fi fost martorii unei atenuări a cruzimii și ai unei infime îndepărtări de mi­ze­rie și de inegalitate, cel puțin acolo unde mișcarea muncitorească și-a putut sili adversarul la unele compromisuri temporare. Pe cînd se lupta cu barbaria și salva civilizația, socialismul a devenit el însuși barbar și a fost nevoit să uite cum să fie socialist.

Socialismul viza egalitatea în toate sensurile, echitatea socială, o prezență stabilă a clasei muncitoare în politică, unde Partidul a jucat rolul de tribu­nus plebes. În unele locuri, el a expropriat companii private, făcîndu-le să fie conduse de stat, a ajutat la introducerea sufragiului universal, a pensiilor pentru limită de vîrstă, a concediilor plătite, a școlarizării și a asis­tenței medicale gratuite, a unor salarii mai mari, a unei zile de muncă mai scurte, a locuințelor ieftine, a transportului de masă ieftin, a indemni­zației de șomaj, a asistenței sociale de diferite tipuri. El a susținut posibili­tatea unei opoziții culturale puternice față de sistem, făcînd prin aceasta societatea burgheză mai liberă, mai pluralistă, mai puțin rasistă și sexis­tă, scăpată în cea mai mare parte de deferența și de umilința tradiționale, mai puțin religioasă, mai puțin punitivă, mai hedonistă în concepția ei generală, mai puțin restrictivă în obiceiurile ei sexuale – și așa mai de­parte. Iată, într-adevăr, un pas înainte pentru civilizație, fără îndoială, însă la un preț cutremurător. Și ori­cum ar fi, varianta perfectă a societății bur­ghe­ze – democrația liberală mo­dernă – nu ar fi apărut niciodată fără contribuția socialismului, dată fiind slăbiciunea politică intrinsecă și omniprezentă a burgheziei, care și-a îm­părțit întotdeauna puterea de clasă fie cu elemente de ancien régime, fie, în lipsa acestuia, cu reprezentanți ai clasei muncitoare sau cu diverse elite ale statului, cum ar fi, în trecutul recent, armata și alte aparate birocrati­ce, care funcționează după alte principii.

Tocmai această civilizație este cea care se prăbușește acum în jurul nostru.

Iar asta ne amintește energic (și așa și trebuie) că noi, comuniștii, sîntem barbarii, că noi sîntem dușmanii civilizației, că opera salvatoare a socialis­mului n-a făcut altceva decît să sprijine capitalismul, care este singurul tip de civilizație de care putem avea parte dacă separațiile aflate la baza lui persistă – iar această civilizație se va distruge, cu siguranță, pe sine și va dis­­truge umanitatea, exact așa cum a prezis Rosa Luxemburg.

Căci comunismul este cel care dorește să pună capăt unui întreg sistem complex de separații:

– separației dintre producători și mijloacele de producție,

– separației dintre proprietari și cei fără proprietate,

– diferenței dintre cetățeni și necetățeni,

– diferenței dintre bărbați și femei,

– dintre adulți și copii,

– dintre hetero- și homosexuali,

– dintre oamenii sănătoși și cei bolnavi,

– dintre forța de muncă manuală și cea intelectuală,

– dintre conducători și conduși,

– dintre exploatatori și exploatați,

– dintre opresori și oprimați,

– dintre bogați și săraci,

– dintre proletari și burghezi,

– dintre cei de culoare și albi,

– dintre „stat“ și „societatea civilă“

– dintre știință și religie,

– dintre teorie și practică,

– dintre mintea „sănătoasă“ și cea „nesănătoasă“,

– dintre autoritate și subversiune,

– dintre muncă și destindere,

– dintre producător și consumator,

– dintre cunoaștere și ignoranță,

– dintre învățători și cei pe care aceștia-i învață,

– dintre suflet și corp,

– dintre artă și viață,

– dintre oraș și sat,

– dintre curtoazie și bunătate,

– dintre dorință și iubire,

– dintre comunitate și individualitate,

– dintre acțiune și reflecție,

– dintre natură și artificiu,

– dintre frumos și urît,

– dintre lege și morală,

– dintre tradiție și inovație,

– dintre memorie și uitare,

– dintre identitate și diferență,

– dintre preot și laic,

– dintre cel puternic și cel fără de putere,

– dintre norocos și nenorocit,

– dintre puternic și slab,

– dintre înarmat și neînarmat,

– dintre tîlhar și victimă,

– dintre expert și amator,

– dintre artă și public,

– dintre cel plin de succes și cel fără succes,

– dintre textul și rostirea (închise) și scriere și vorbire,

– dintre prieten și dușman,

– dintre „public“ și „privat“,

– dintre oaspete și gazdă,

– dintre acasă și în străinătate,

– dintre ciudat și familiar,

– dintre lăuntric și exterior.

Civilizația noastră a fost „umanizată“ grație unor separări. Ea are puteri separate (ramuri ale guvernului) pentru că există putere. A declarat plura­lismul și toleranța pentru că a renunțat la adevăr. Trasează frontiere și granițe pentru că nu poate să aibă încredere în comunitățile umane (adică politice), trebuie să le întemeieze pe baza rasei, a etniei, a limbii, a cultu­rii, a inerției cu privire la trecut, pe orice pasiune socială care transcende – sau pare a transcende – clasa. Redistribuie bogăția pentru că bogăția este întotdeauna prost distribuită. Oferă îndreptarea legală a nedreptății, pentru că este nedreaptă. Impune voluntar contracte între inegali ca să ofere o egalitate formală, pentru că nu există o egalitate substanțială. Oferă căsătoria ca să facă pace între bărbați și femei, pe care i-a transformat în dușmani. Pedepsește hoții pentru că există proprietatea. Impune impo­zitarea pentru că oamenii nu simt că trebuie să contribuie la binele co­mun, căci acesta nu pare să existe. Provoacă alegeri pentru că puterea permanentă a acelorași oameni puternici ar fi intolerabilă, recunoscînd prin aceasta – ceea ce știe toată lumea – că puterea e rea. Face o dife­ren­ță între drepturile legale [entitlements] și drepturi și puterea infor­ma­lă. Încearcă să atenueze diferențele culturale prin școlarizare, întrucît umanitatea „brută“, neșcolită, se scufundă într-o prostie „spectaculoa­să“ pe măsură ce puterea economică, politică, militară și culturală pare să se coaguleze.

Socialismul a contribuit la încheierea afacerilor neterminate ale ilumi­nismului, la încheierea afacerii neterminate a creării unui guvern re­prezentativ, la completarea industrializării, a urbanizării și a secularizării in­com­plete. Dar cel mai important: a ajutat la înlocuirea subordonării cu separarea (înlocuirea „statului“ cu „contractul“), și de aceea a fost coautorul modernității burgheze. La originea exploatării se află separarea producătorilor de mijloacele de producție. Cele din urmă sînt deținute de capitalist, cei dintîi nu se au decît pe ei înșiși – timpul lor – de oferit. Prin achiziționarea mijloacelor de producție și a timpului însuși, capitalistul con­topește oameni și lucruri, forță de muncă și capital, materie și timp, mijlocind totul prin bani. Proletarul trebuie să „meargă“ voluntar, delibe­rat la capitalist să-i ofere acestuia timpul său, contractul care formalizează vînzarea este un act voluntar între egali. În momentul acestei tranzacții – dar nu mai tîrziu –, proletarul nu este subordonatul burghezului, iar acesta nu îi este superior. În societățile agrare și aristocratice, producătorii posedă uneori mijloacele lor de producție (pămînt, vite), iar excedentul este însușit prin mijloace legale (impozite, zeciuieli, corvezi etc.) de stăpîn, căci stăpînul este superior țăranului subordonat și subaltern sau muncitor, a cărui renunțare la valoarea excedentului este forțată prin ac­ceptarea legală și prin aplicarea ierarhiei. Ierarhia nu dispare cu totul din capitalism, dar este, de multe ori, doar figurată. Separarea și deci fu­ziunea sînt perfecționate numai în capitalism. Socialismul – „adevărata mișcare“ – a îmbunătățit contractele, prețul forței de muncă a crescut, orele de muncă sînt stabilite, reducînd mizeria și legitimînd separarea.

Intrînd în producție pe poarta contractului de muncă, ritualizînd vînzarea timpului său, proletariatul își pierde imediat statutul de parte contractan­tă egală cu – și la fel de liberă ca – partea capitalistă. El va deveni un subor­donat, dar nu atît al unei sau al unor persoane, cît al capitalului, acea subordonare mediată de „intelectul general“ [general intellect]: tehnologia și știința. Proiecte, algoritmi, software, instrucțiuni, regulamente nu sînt negociate, ci prescrise sau ordonate pentru a mări „eficiența“, adi­că productivitatea. Diviziunea socială a muncii separă proletariatul în „profesii“, cu ideologia și competența concomitentă, a „mîndriei de breaslă“. Viața la locul de muncă este lipsită de libertățile sociale obținute, chipu­rile, „afară“, în piața și în sfera publică. Ritmul, mișcarea, nevoile trupești, spațiul privat de libertate, efortul cerut, comportamentul, chiar stilul sînt determinate de reguli rigide. Profunda înțelepciune a anticilor care echi­valau libertatea cu otium-ul [leisure] este perfect justificată. Așa cum a ară­tat Marx în repetate rînduri, viața începe după muncă.

Cum este cu putință acest lucru într-o societate care se consideră li­berăț Acest lucru se realizează într-o manieră destul de nestînjenită, prin ideea specială că modernitatea burgheză posedă diviziunea corectă dintre „pu­blic“ și „privat“. Relațiile contractuale, fiind voluntare, nonierarhice și sime­trice, sînt private. Dacă alegi să te vinzi pe tine și timpul tău în anumite condiții, e treaba ta, poți rezilia astfel de obligații voluntar asumate cînd vrei. Desigur, există legi care-ți interzic să te vinzi ca sclav, sclavii fiind, la urma urmei, neplătiți. Există, cu toate acestea, o ierarhie în sfera publi­că, dar ea este legală mai curînd decît personală și, tocmai de aceea, nu este permanentă, spre deosebire de vechea distribuție a rangurilor, cu nobili și plebei. În acest sens, „statul de drept“ [rule of law] înseamnă o ierarhie care este impersonală, instituțională, în care libertatea perso­nală este protejată de autoritatea publică prin utilizarea unor limitări atent definite. Poți să-ți alegi membrii parlamentului sau primarul și poți să-i dai jos. Dar nu îți alegi exploatatorii (deși poți, uneori, să-ți alegi angaja­torul special), sau șeful, sau maistrul după bunul tău plac. Dacă autorita­tea publică vrea să-ți îngrădească mișcările, trebuie să susțină asta într-o instanță de judecată. Dar dacă la locul de muncă ți se interzice să vorbești sau să utilizezi toaleta, nu trebuie să ți se dea niciun argument. Ne­gînd prezența coerciției și a puterii la locul de muncă – loc care este temelia indispensabilă a păcii interne și a coeziunii într-o societate capi­talistă –, modernitatea burgheză produce aparența libertății adevărate.

În socetățile aristocratice, dintre care feudalismul este numai una, coer­ciția este unificată, devenind astfel supremație. Constrîngerea decurge din ierarhie, deci este o caracteristică acceptată a condiției umane, iar li­bertatea este o enclavă – de fapt, o enclavă destul de voluminoasă –, avînd în vedere că munca nu este o condiție universală, există evadări (ca mînăstirile și pelerinajele, respectul pentru cerșetori și pentru cei ne­voiași, o posibilă evadare din generalitatea sexului procreator și a căsătoriei), iar timpul nu este unificat în maniera capitalismului.2

În capitalism, timpul este împărțit în două: timpul muncii și timpul liber. Regimul ambelor este cel privat. Timpul de muncă este privat deoarece stă sub regimul unor contracte private asumate sub dominația și prin me­dierea pieței, care este – pe lîngă Öffentlichkeit [sfera publică] și asocia­țiile voluntare – principala componentă a „societății civile“, ca opusă statu­lui, care este, practic, sinonim cu „public“ –, dar la fel este și timpul liber, în care producătorul care și-a încheiat munca își celebrează Feierabend3-ul din postura de consumator, de persoană aflată în repaus sau prinsă într-un joc, de gospodar, părinte, partener sexual sau pur și sim­plu de om care doarme. Cînd și unde intră un proletar în sfera publi­căț Sfera publică – politica, dreptul (legislația și jurisprudența, drepturile naturale și constituția), morala – îi apare proletarului ca o abstracțiune în afara timpului său, care este umplut pînă la refuz cu „privat“ și aparent întru totul determinat de „alegere“. Întrucît și munca, și timpul liber se prezintă ca fiind guvernate de „alegere“, obligațiile sînt inerente și ascun­se; aparent, ele sînt simple consecințe ale ordinii naturale, care n-au pri­mit din afară decît „cadrul“ unor condiții și garanții legale. Obligațiile apar numai în breșa pentru contribuabil, debitor, alegător, cetățean, soldat înrolat – tot ce este proletariatul atunci cînd nu se află nici la lucru, nici în timpul liber, cînd toți aceștia sînt persoane private.

Atît proletariatul, cît și burghezia pot „participa la politică“ în „timpul liber“, în calitate de „cetățeni privați“ (un frumos oximoron în limba engleză) în circumscripții electorale (sectoare) în care sînt plasați potrivit locului în care trăiesc în calitate de gospodari privați.4 Totuși, separarea lor de „pu­blic“ este absolută. Prin urmare, subiectivitatea politică este de ne­găsit. Reprezentarea nu este, desigur, la prima vedere, dominație, dar este – în sensul lui Carl Schmitt – o „neutralizare“, o disoluție a politicii, a dreptului și a moralei prin încredințarea subiectivității politice, a deli­be­rării colective și a raționalității (literal) altora, limitați în transformarea acesteia într-o guvernare autocratică de o altă abstracțiune, un drept su­perior și legislativ (constituții, drept internațional, drept creat pe cale judiciară, drepturi naturale și drepturile omului etc.). Separarea sfîrșește în contopire, rezultînd astfel separarea dinăuntrul individului (burghez și ce­tățean, „om și cetățean“, domeniul dorinței și domeniul rațiunii, acesta din urmă interpretat întotdeauna ca autolimitativ, altruist, harnic, gos­podar, disciplinat ș.a.m.d.), reunite toate, din nou, în așa-numita comunitate („națiunea“ și alte constructe similare).

Socialismul, „mișcarea reală“, reprezentată în Vest de social-democrație și de ramificațiile ei, precum eurocomunismul, iar în Est de „socialismul real existent“, n-a făcut nimic ca să distrugă această stare de lucruri. El a afectat „progresul“ pe porțiuni și a instituit un fel de contraputere sub pretextul unui nou „tribunat“. A fost capabil să apere o cultură adversă, cuprinzînd de la modernismul avansat pînă la contraculturi și subcul­turi revoluționare, pe care a urît-o tot timpul și care a creat o demnitate ideo­logică colectivă pentru un popor al celor lipsiți. Rămînînd în orbita capita­lismului, el a înlocuit lupta de clasă cu un conflict în mare măsu­ră fictiv între „piață“ și „stat“, sau un guvern rațional de planificatori, care încă mai este ceea ce mass-media internațională numește „socialism“. Planificarea este un alt nume pentru redistribuția egalitară, de sus în jos, ca și cum piața nu ar fi și ea un mijloc de redistribuire și ca și cum ar putea să existe o pia­ță fără reglementare legală, adică fără planificare. În ce pri­vește proleta­riatul în calitatea lui de consumator și de actor politic, planifi­carea prin prescrierea unor obiective de producție „naturale“, cantitative, și a unor prețuri de consum („socialismul real“), sau planificarea prin impozitare, controa­le monetare și bugetare („capitalismul de piață“) diferă numai în termeni de conținut social. Măsurile de austeritate vizau redu­cerea salariilor reale, creșterea timpului relativ de muncă și crearea unor „armate industriale de rezervă“ (concedieri, șomaj sau, indirect, muncă obligatorie) fiind per­fect posibile în ambele. Căci separația fundamentală – aceea dintre producători și mijloacele de producție – persistă în ambele, în pofida preluării inițiale a puterii de către partidul proletar5 (și, firește, separarea politicii de economie este deja o trăsătură-cheie a capita­lismului).

Denumirea de „capitalism de stat“ (un termen elaborat de Tendința So­cialistă Internațională [International Socialist Tendency], condusă de Tony Cliff, reprezentată acum de SWP6 în Marea Britanie și de grupurile afilia­te ei din alte părți) este acceptabilă dacă luăm în considerare mai mulți factori. „Socialismul real“ era capitalism de stat numai din punctul de ve­dere al proletariatului, desigur o priveliște privilegiată pentru noi. Așa cum am mai spus, pentru producătorul proletar nu contează cîtuși de puțin dacă mijloacele de producție sînt în posesia unui individ, a unei so­cietăți cu răspundere limitată, a unui fond de investiții sau a „statului socialist“ condus de partidul muncitorilor. Individul trebuie să-și vîndă mun­ca și timpul ca să aibă acces la mijloacele de producție care să-i permită să-și cîștige traiul de zi cu zi, și astfel își cheltuiește energia pentru niște obiective independente de el și străine lui. Nici subsumarea reală a muncii capitalului nu este împiedicată de „proprietatea publică“. (Situa­ții similare au loc sub conducerea unor regimuri social-democrate, deși lucrurile sînt mai puțin bine definite.) Dar din punctul de vedere al revoluției burgheze – încă o afacere neterminată, care va rămîne, pro­babil, așa –, completată, în limitele posibilităților istorice, de diverse „re­gimuri socialiste“, tabloul e diferit.

Fasciștii nu greșeau întru totul tratînd liberalismul și socialismul ca pe dușmanii lor gemeni. (În vocabularul nazist, termenul comun pentru am­bele era „marxism“, care, potrivit cîntecului Horst Wessel7, trebuia călcat în picioare împreună cu „reacția“, i.e. Soldateska conservatoare și mo­nar­histă și înalta ei birocrație.) Aceasta este, desigur, o eroare în ceea ce privește teoria comunistă, deoarece comunismul se află dincolo de iluminism, chiar dacă „socialismul real“ (atît versiunea social-democrată, cît și cea bolșevică) constituie apogeul său. Trebuie să examinăm acest as­pect cu multă atenție, întrucît viitorul comunismului, cel puțin în Eu­ro­pa, în China și într-un număr de alte regiuni cu un trecut de „socia­lism real“ (și nicio regiune nu este total scutită de astfel de influențe, fie și numai sub forma atenuată a „statului protecției sociale“ sau a unei semi-au­tocrații dezvoltaționist/populiste), depinde de acest lucru. Și nu vor­besc numai despre industrializare, urbanizare, secularizare sau altele similare, ci despre succesul „socialismului real“ (capitalism planificat de stat) în progresul unui popor. Acest succes este întunecat de îndelung discutata problemă a „democrației“ vs. „dictatură“. Voi reveni la această dilemă. Aici încerc doar să descriu ceva care este mai mult sau mai puțin frecvent în social-democrație și în societățile de tip sovietic. Chestiunea politică este, firește, dacă crearea unui popor este sau nu relevantă în considerarea cîmpului devastat de ruine botezat ca „socialism real“ ca un posibil teren pentru proiectul comunist.

Crearea unui popor de către capitalismul planificat de stat dirijat de un partid inițial proletar ar trebui privită, în primul rînd, pornind de la defi­niția aristotelică a democrației, ca dominație a săracilor asupra bogaților, definită similar de către Pseudo-Xenophon, autorul necunoscut al tra­ta­tului arhiconservator Constituția ateniană (sec. IV î.H.), ca dominație a celor de nimic asupra „calității“. Asta nu însemna nici măcar că sărăcia se terminase sau avea să se termine, ci doar că puterea socială putea fi contrabalansată de puterea politică. Tribunatul roman nu viza distrugerea proprietății, ci numai reabilitarea lui ager publicus, darurile făcute celor ne­voiași și conservarea unei contraputeri independente. „Democrația“ a însemnat (și mai înseamnă încă, într-o anumită măsură pe zi ce trece tot mai mică) și putere laică, magistrați și lideri politici aleși prin tragere la sorți și dispozitive pentru prevenirea unui privilegiu puternic politic sau militar. Oamenii, mai ales cei liberi și fără proprietate, erau circumscriși de poziția lor socială – ca opuși „națiunii“ – în cadrul unui acord care consfințea conflictul sub preponderența politică a „claselor de jos“ (hoi polloi: cei mulți).

Oricît de puțin are aceasta de-a face cu ideea socialistă originară (e.g. Prou­dhon, părți din Marx și Engels, Lassalle), a fost o moștenire ideolo­gică din componentele radicale ale Revoluției Franceze (de la Babeuf la Blanqui) și a devenit esența „socialismului real“, a cărui operă a fost – iar asta explică, în parte, ororile sale de tiranie și persecuție – să anihi­leze vechile elite și să instaureze ideea (clasic republicană) de egalitate politică, în sensul pute­rii „oamenilor din popor“, ceea ce însemna în practică muncitori angajați politic, cu „conștiință de clasă“, „organizați“, și inte­lectuali „organici“ de Partid. Această putere a fost cea mai absolută cu putință, dar asta nu trebuie să ne ascundă funcția ei definit negativă. „Socialismul real“ a rămas, fără îndoială, o societate de clasă, dar, paradoxal, fără o clasă conducătoare autentică în cel mai înalt grad. Tipul tra­dițional de clasă conducătoare, cu concomitentele ei autoritate/res­pect, roluri transmise, permanență de poziție, independență culturală (habitat, stil, eleganță, maniere, gust, atitudine corporală, patronaj, consum vi­zibil, pompă și circumstanță, orgoliu), toate avînd la bază bogăția moș­te­nită și ereditară, a dispărut cu totul. Roluri, funcții, poziții, influență și rang (nepermanent) au fost redistribuite constant, guvernarea reală era îndeplinită de o instituție ai cărei membri erau supuși rotației, avansării și destituirii (limogement) de obicei într-o instituție: ca să utilizez o paralelă istorică imperfectă, mai de­grabă o curte decît o nobilime. Proprie­tatea – dreptul deținerii mijloacelor de producție – era separată de pro­ducători, dar nu era individualizată, iar controlul ca atare nu putea să fie și nu era moștenit. Cei care exercitau controlul erau selectați politic și birocratic, nu în funcție de privile­giile ereditare ale înaintașilor lor, fiind însă asigurați prin conceptul de proprie­tate inerent dreptului roman și decisiv în toate societățile de „albi“ și în multe alte societăți (de castă sau de clasă).

Imprecis și poate chiar în mod eronat, în „socialismul real“, „statul“ a fost văzut ca o personificare a dominației de clasă (pe care, de fapt, a de­per­sonalizat-o), de aici caracterul puternic moralizat și politizat al revo­luțiilor proletare împotriva „socialismului real“ (capitalism planificat de stat, birocratic), de la Kronstadt la Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, Gdan´sk 1981, Timișoara 1989. Acolo unde este implicat „socialismul“ de orice fel, politica nu poate fi departe. În „socialismul real“ multe lu­cruri erau ascunse (cum ar fi inegalitatea, exploatarea, opresiunea, sărăcia și rezistența la toate acestea), un singur lucru însă, puterea pur și simplu, n-a fost niciodată ascuns. Partidul a pus întotdeauna problema puterii (fiindcă era puterea) și a decretat că poporul avea puterea atîta timp cît sta­tul deținea majoritatea activelor economice, iar Partidul era unica au­toritate îndrituită să guverneze statul în interesul celor mulți, căci orice re­laxare a acestei duble exercitări a puterii ar fi amenințat egalitatea și supremația populară. Oricine pleda împotriva Partidului – fiind, astfel, scos în afara legii și, prin asta, în afara limitelor – trebuia să demonstreze că orice cîștig, în orice privință, nu ar pune într-o situație de risc regimul popular, mai exact plebeu („tribunatul“) și sinonimul său, egalitatea. Aceas­tă sarcină a fost îndeplinită de revoluțiile menționate mai sus, care au fost în mare parte egalitariste, plebee, revoluții ideologic socialiste (nu co­muniste).

Caracterul acestor societăți plebee, cu cultul lor închinat muncii și muncitorului – în care obișnuitul tablou al virtuților era răsturnat într-o măsură nemaicunoscută în Vest, unde eroismul și altruismul erau atri­buite vieții de zi cu zi și unde (deși fraudulos) rezistența și nesupunerea erau ridicate în slăvi, unde nu regii, ci servitorii recalcitranți erau lăudați, unde revo­luțiile istorice nu erau niciodată prezentate ca „legea gloatei“, unde nenorocirea nu era atribuită eșecului personal, ci nedreptății, dar unde oamenii care încercau să acționeze în conformitate cu aceste idei virtuoase erau pedepsiți –, nu poate fi înțeles dacă nu luăm în con­siderație dominația anticlericalismului și a ateismului, glorificarea științei și a teh­nologiei avan­sate, respectul de care se bucura în special cultura moder­nă înaltă. Acest pozitivism și acest modernism militante, conjugate cu ideea statală centrală a egalității, care modela o societate fără o clasă conducătoare ereditară și radical separată (astfel încît, în comparație cu Oc­cidentul, era, practic, un stat lipsit de lideri, de vreme ce pretențiile di­nastice ale unora dintre dictatori au provocat numai ilaritate – teama își avea sursa în altă parte), a crescut sentimentul unui univers uman cu­rățat temeinic de sacru.

Nu subliniez aici bine-cunoscutul caracter represiv, mincinos și, în ge­neral, limitat al regimurilor „socialist-reale“ estice, așa cum am făcut-o copios mai înainte, inclusiv în timpul domniei lor, și nu am niciun regret că le-am atacat și ridiculizat. Ceea ce încerc să fac acum este să exami­nez dacă teritoriul specific creat de un capitalism planificat de stat domi­nat de o politică egalitară, raționalistă și seculară, exprimată, diseminată și aplicată de Partidul unic, angajat ideologic față de socialism și clasa muncitoare, este sau nu fertil pentru proiectul comunist, ca opus separărilor esențiale pentru supraviețuirea a ceea ce am putea numi, pe larg, ca­pitalism. Pentru că nu scriu, aici, o istorie detaliată politic, voi omite, în bună parte, cei douăzeci și ceva de ani tulburi care-au trecut de la die Wende, care nu par să fi eliminat unele dintre aceste determinări, în special trei factori: (1) egalitarismul și lipsa consubstanțială de respect, și lipsa unui sentiment clar al autorității legitime; (2) o absență fără precedent a sacrului; (3) o viziune distinct politică a economiei și a statului, neconsiderate ca separate. Acestea nu sînt simple obișnuințe de gîndire sau o „cultură politică neliberală“ (chiar dacă există ceva în acest sens), aces­tea sînt caracteristici sociale și merg bine împreună.

Nu încape îndoială că versiunea foarte specială de capitalism de stat nu­mită „socialism real“ a ratat obiectivele destul de limitate ale mișcării clasice muncitorești, așa cum au fost ele formulate de Kautsky, Otto Bauer, Lenin și Troțki – giganți, dar giganți ai unei epoci apuse –, cu toate acestea, creația lui istorică nu a fost doar o altă variantă de exploatare, la momen­tul respectiv destul de „avansată“, împodobită cu un mesaj emancipator limitat, în principal, la simbolism. De asemenea, pentru că trebuie să-l distingem clar de proiectul comunist final, nu trebuie să avem prea mari rețineri în a-i recunoaște grandoarea, uneori de-a dreptul res­pingătoare, și deseori tragică. Orice am simți în legătură cu el – și acor­dînd respectul nostru tăcut nenumăratelor sale victime –, el a înlăturat orice autoritate la o scară fără precedent și cu o durabilitate subversivă, distructivă și negativă nemaiîntîlnită. Ceea ce vreau să spun prin absența uimitoare a sacrului nu este simpla și vizibila absență a unui mysterium tremendum, care a fost din ce în ce mai străin de experiența mo­dernă începînd din secolul al XVI-lea. Ideea că nu există nimic intrinsec inviolabil a fost limitată în Occident la avangardele radicale. Deși „socialis­mul real“ nu se poate spune că ar fi fost renumit pentru experimentele sale îndrăznețe, el nu și-a putut niciodată repudia în întregime originile revoluționare și raționaliste. Se considera pe sine însuși ca o ordine bazată pe filosofie și știință – iar cenzura nu exclude o dragoste fundamentală și sinceră de adevăr, oricît de prost îndrumată. Chiar și cei care se luptă ca să ajungă la adevăr și nu au decît o slabă șansă să-l atingă trebuie să recunoască de la început că simpla credință nu va fi de-ajuns. Sfînta Inchiziție și Santa Hermandad n-au putut distruge și n-au distrus toată credința creștină autentică; nici cenzura stalinistă și „linia Partidului“ uniform impusă n-au dezrădăcinat cu totul caracterul filosofic și pe cel teologic al autoînțelegerii politice a regimului. (Aici, filosofia înseamnă ceva similar cu ceea ce în secolul al XVIII-lea se numea „filosofia newtoniană“, o concepție chipurile lipsită de iluzii despre „Natură și Om“. Aceasta nu este o noutate. Herr Sonnenfels, ministrul confidențial al marelui despot luminat, împăratul Iosif al II-lea al Austriei, era în același timp șeful poliției sale secrete – și, practic, inventatorul genului, cu ra­poarte sub acoperire despre opiniile supușilor Maiestății Sale – și șeful propagandei sale, organizatorul opoziției sale, radicale dar loiale, al lo­jei masonice în expansiune, care edita o revistă filosofico-politică lunară numită Der Mann ohne Vorurteil8…)

Dacă staliniștii au încercat uneori să-și dilueze vinul cu o spălătură de vase naționalistă și chiar antisemită, acesta a fost un eșec. Lăsînd asta la o parte, „legitimitatea“ (un termen pe care se întîmplă să-l detest) nu era oferită ca rezultat al originii, al descendenței, al tradiției – ceva pre­cedent și superior – și, mai ales, nu avea nicio legătură cu ceva divin. Ce poate fi mai secular decît să raportezi momentul conceptual elevat al „întemeierii“ la „interesele“ negate atît de vehement de toate celelal­te societăți de clasă atît de aservite lorț Ce altă societate de clasă ar cuteza să menționeze clasa (în acest caz, clasa muncitoare) în documentele sale constituționale de bazăț Ce stat, cu excepția parțială și paradoxală a Statelor Unite, ar risca să estompeze orice referire etnică sau geogra­fic-regională din numele său, să-și aproprieze un steag internațional (stea­gul roșu) și să-și facă din Internaționala (primul) lui imn „național“, iar globul terestru îmbrățișat de banderole care spun în toate limbile „Proletari din toate țările, uniți-vă!“ să-i fie stemăț (Defuncta Republică Democrată Germană avea pe stemă două ciocane încrucișate și un compas de mă­surare, foarte masonic, dacă mă-ntrebați pe mine.) Nici lei, nici unicorni.

Unul dintre motivele pentru care „socialismul real“ a trebuit să fie atît de tiranic și de însetat de sînge (similar anumitor faze din Revoluția Franceză) a fost acela că nu era binecuvîntat cu niciun fel de ideologie coezivă, care să facă apel măcar implicit la suprauman, la o certitudine anterioară implicată în cea mai mundană și trivială doctrină constituțio­nală a dreptului natu­ral, împiedicat fiind de autoînțelegerea sa filosofică și revoluționară. Așa cum a arătat Alex Callinicos în dezbaterea sa to­vărășească cu Slavoj Zizek9, Lenin și Troțki respingeau chiar și posibilitatea unei simple justificări mo­rale – nu s-au mai văzut vreodată ateiști atît de raționaliști. (Această viziu­ne despre lume este cuprinsă, cu simplitate clasică, într-o capodoperă nemuritoare, cîntecul lui John Lennon Imagine; nota elegiacă a acestui cîntec, demnă de un lied de Schumann, arată exact clipa întîrziată în timp pentru istoria mișcării internaționale a muncitorilor și a „forțelor progresiste“.)

În fostul „socialism real“, de la Berlin la Vladivostok, de la Praga la Sai­gon – și inclusiv Bologna roșie, și Shanghaiul roșu, și Billancourt cel cu se­ceră și ciocan10 – s-a făcut o încercare austeră și parcimonioasă, disci­plinată și complet serioasă de abnegație pentru a crea poporul, elimi­nîndu-se, sustrăgîndu-se tot ce era mai presus: orice, cu alte cuvinte, care era reprezentat de o aristocrație sau de un cler, o simplă comu­ni­tate umană fără nimic „din afară“, o lume de plebei fără proprietate, confruntați numai cu un stat fără chip, impersonal ca (și, în acest caz, identic cu) capitalul, în care „masele“ nu erau identificate disprețuitor cu „gloatele“, în care nimeni nu putea stabili exact adevărata origine socială a opresiunii și a limitării. Masele, care în momentele de rezistență proletară protestau că statul care trimitea tancuri împotriva lor nu era „cu adevărat“ socialist, nu se angajau într-o semantică scolastică. Era inima­gi­nabil ca statul să se poată situa în opoziție față de masele proletare, în­tr-o societate plebee unde nu există un „afară“. Un sistem în care sta­tul nega cu disperare că ar fi avut vreo existență separată și diferită de o societate de egali nu putea fi reformat, ci doar distrus.

În deșertul social care a urmat acestei distrugeri a unei lumi industriale, seculare, științifice, mundane, stricte și neburgheze, incapabilă totuși, în același timp, să depășească lumea capitalistă a separațiilor, a dihotomii­lor seriale, o societate imobilizată înaintea unui salt care n-a venit niciodată, tot ce a fost egalitar și plebeu a fost negat, dar niciodată cu adevărat contrazis. „Democrația“ ar fi putut să însemne o lume la fel de egalitară, împletită cu „libertățile civile“, cu „pluralismul“ și cu guvernul popular/reprezentativ, dar, firește, nu a făcut acest lucru. Ea ar pu­tea sfîrși într-o „civilizație“ periculoasă, mai rea decît orice barbarie, unde Celălaltul unei clase ar apărea ca străin, întotdeauna o posibilitate în capi­talism, și făcută posibilă de colonizarea de facto a acestor teritorii, de da­ta aceasta nu de o metropolă identificabilă a imperiului colonizator, ci de forțe care erau invizibile și oculte.

Sau într-o nu mai puțin pernicioasă revenire la momentul de rigor mortis dinaintea „schimbărilor“ (1988–’91), atunci cînd – ca întotdeauna din 1917 încoace – saltul definitiv nu putea să aibă loc, și să înceapă din acel mo­ment imaginar, fără vreun „de mai înainte“ separat vizibil și chiar simbo­lic, întorcîndu-se de astă dată împotriva invizibilului: împotriva capitalului și a statului care însemna același lucru înainte de „1989“. Această întoarcere ar îngrozi oamenii, așa cum a fost descrisă oroarea comunis­mului de Marx și Engels în Manifestul comunist: o întoarcere împotriva proprietății, a statului, a națiunii, a familiei, a identității heterosexuale, a religiei, a războiului, a legii, a școlii, a muncii, a banilor și a „culturii“. Nie­tzsche a arătat fără nicio ambiguitate că orice civilizație respectabilă și viguroasă depinde de servitute și de privilegiu. Avea dreptate, așa cum avuseseră dreptate și modelele lui grecești, și, la fel, Joseph de Maistre avusese dreptate înaintea lui, cînd făcea apologia călăului ca principal pilon al societății. Comuniștii ar trebui să fie – și sînt de fapt – barbari. Dușmanii noștri au dreptate să ne urască. Niciunei instituții contemporane (și niciunei alte instituții) nu i se va permite să existe. Nicio permanență, deci nicio tradiție.

Doar oameni.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

1.  Autoarea acestui slogan este Rosa Luxemburg, care l-a lansat în timpul Primului Război Mondial. (N. ed.)

2.  Cu privire la caracterul crucial al timpului în formarea societății capitalis­te există două lu­crări marxiste recente importante: Moishe Postone, Time, Labour and Social Domination: A Reinterpretation of Marx’s Critical Theo­ry, Cambridge, Cambridge University Press, 1993, și Antonio Negri, „The Constitution of Time“, in Time for Revolution, London & New York, Continuum, 2003, pp. 21–137.

3.  În limba germană în text: timpul liber de după ziua de muncă. (N. tr.)

4.  Consiliul muncitorilor și partidul prole­tar (și sindicatul) se bazează, dimpotrivă, pe locul de muncă, ocupînd astfel o poziție strategică la punctul de producție, care a fost începutul unei politici noi, vezi supra, G. M. Tamás, „Marx despre 1989“ (există și o traducere în limba croată, „Marx o 1989“, Up & Underground, 17–18, Zagreb, 2010, pp. 42–56).

5.  Cf. G. M. Tamás, „A Capitalism Pure and Simple“, Left Curve, 32 (2008), pp. 66–75, republi­cat in Genealogies of Post-Communism, ed. Adrian T. Sîrbu și Alexandru Polgár, Cluj, Idea, 2009, pp. 11–28; „Counter-Revolution Against A Counter-Revolution“, Left Curve, 33 (2009), pp. 61–67, ace­lași cu note de subsol in Maska, 121–122 (primăvara 2009, Ljublja­na), pp. 16–31 (în limba engleză și slovenă).

6.  Socialist Workers Party, Partidul Socialist al Muncitorilor. (N. tr.)

7.  Cîntecul nazist Sus steagul (1930–1945). (N. tr.)

8.  Omul fără prejudecăți. (N. tr.)

9.  Alex Callinicos, „Leninism in the Twenty-First Centuryț Lenin, Weber and the Politics of Responsi­bility“, in Lenin Reloaded, ed. Sebastian Budgen, Durham NC, Duke University Press, 2007; Stathis Kouvelakis, Slavoj Zțizțek, cuvînt-înainte la Leon Trotsky, Terrorism and Communism: A Re­ply to Karl Kautsky, London, Verso, 2007, pp. VII–XXII. Compară po­le­mica lui Troțki cu John Dewey, in Trotsky, Their Morals and Ours, ed. George Novack, New York, Pathfinder Press, 1973 (mai multe reeditări).

10.  Sinecdocă pentru o fostă uzină Renault situată în această suburbie din sud-vestul Parisului, multă vreme fief al Partidului Comunist Francez. (N. tr.)

Text apărut în ultimul număr al revistei Idea artă+societate # 36-37, pe care-l recomandăm. Aici situl revistei IDEA.