Banalizarea Binelui. Eseu asupra crizei europene

„Orice  soluţie a unei probleme creează probleme noi.” Karl Popper

Parafrazând titlul unei cărţi celebre a lui Hannah Arendt (Eichmann in Jerusalem: a Report on the Banality of Evil, New York, Penguin Books, 1994) starea de criză prin care trece social-democraţia europeană ar putea fi explicată prin fenomenul „banalizării Binelui”. Acest fenomen, complex şi multidimensional, este efectul neaşteptat al progresului economic şi social, al păcii şi prosperităţii europene din ultima jumătate de secol. Pentru cei mai mulţi europeni Marele Război şi-a pierdut realitatea tragică, a fost expulzat şi marginalizat din memoria colectivă. Doar manualele de istorie şi locurile comemorative mai sugerează europenilor tragedia pe care Europa a parcurs-o în urmă cu doar două generaţii, conflagraţie care îşi are rădăcinile în Marea Criză economică. Ororile războiului, care i-au determinat pe europeni după 1945 să treacă peste orgoliile naţionale, se transformă tot mai mult într-o realitate virtuală, abstractă. După cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei moderne, prosperitatea şi securitatea sunt considerate a fi achiziţii imuabile şi de la sine meritate. Trăind în spaţiul securizat al statului bunăstării, Binele şi-a pierdut din strălucire şi din excepţionalitatea sa la scară globală, banalizându-se. În universul mental al multor europeni s-a insinuat cu adevărat ideea unui „sfârşit al istoriei”, adică a unei lumi aproape paradisiace din care conflictul, foametea, bolile colective au fost cvasi-expulzate. Nicicând în istoria continentului european securitatea şi individuală şi bunăstarea colectivă nu au fost atât de larg răspândite.   

Criza economică şi socială pe care o traversează astăzi Europa ne arată însă că, fără a exista un pericol iminent şi major, pacea şi securitatea nu sunt bunuri definitiv câştigate de europeni, că geloziile naţionale pot zdruncina puternic edificiul european, clădit cu atâtea eforturi. Moneda Euro se află sub puternica presiune a deficitelor care sunt pas cu pas revelate, dar care trebuie şi plătite. „Austeritatea” nu este un cuvânt plăcut pentru sutele de milioane de europeni care s-au obişnuit cu securitatea individuală oferită de statul social. Traversarea crizelor economice este întotdeauna o cursă cu obstacole, pentru care deopotrivă stânga şi dreapta nu par a fi pe deplin pregătite, nici psihologic, nici conceptual.

În cele ce urmează ne propunem a analiza atât consecinţele paradoxale ale unei perioade îndelungate de pace şi prosperitate asupra social-democraţiei, precum şi provocările la care stânga democratică din Europa trebuie să găsească răspunsuri imediate.

Drumul spre criză al stângii

Sub protecţia doctrinei „distrugerii reciproc asigurate”, adică a echilibrului nuclear între Occident şi Uniunea Sovietică, cetăţenii Europei vestice au avut şansa extraordinară de a crea un veritabil stat al bunăstării, în care securitatea individuală şi colectivă au fost asigurate într-o manieră rezonabilă. Spaimele colective ale trecutului au dispărut iar conducerea democratică nu a fost pusă la îndoială decât de forţe politice marginale şi mai degrabă exotice. Crizele economice care au lovit Europa în ultimele decenii, începând cu şocurile energetice, nu au avut nici amploarea şi nici durata pentru a fi considerate cu adevărat crize ale capitalismului. Ele au fost interpretate, în mod corect, fie crize ciclice, de reglare a funcţionării economiei de piaţă, fie situaţii generate de factori exteriori Europei (OPEC, de exemplu).   

Industria Europei a cunoscut un proces structural al delocalizării, iar europenii şi-au orientat dezvoltarea spre producţia de servicii. Economia post-industrială a fost elogiată deopotrivă de dreapta conservatoare şi stânga progresistă. „Gulerele albastre” au ieşit treptat din economia europeană, fiind înlocuite de „gulerele albe” şi „purtătorii de şorţuri”. Pas cu pas, consumerismul hedonist a devenit idealul aspiraţional de-a lungul Europei, stimulat prin marketingul politic atât de partidele de stânga cât şi de cele de dreapta.

Transformările din economie şi societate de după anii 70 ai secolului trecut au avut consecinţe profunde şi neaşteptate în plan politic. Diferenţele dintre stânga şi dreapta s-au estompat, devenind aproape irelevante pentru publicul larg. Social-democraţia a divorţat tacit de sindicate, acestea din urmă cunoscând şi ele un puternic recul prin dispariţia „gulerelor albastre”, precum şi ca urmare a realizării unor legislaţii ale muncii favorabile angajaţilor. De asemenea, elitele sindicale s-au „îmburghezit”, devenind coparticipante (adesea în forme informale) la distribuirea profiturilor, alături de acţionariat. În condiţiile sfârşitului Războiului Rece şi a dispariţiei „Imperiului Răului”, capitalismul nu a fost negat ca formă de manifestare a economiei de piaţă, stânga asumându-şi doar un rol „civilizator” al capitalului. Formula de compromis a fost sintetizată prin aceea că „social-democraţia acceptă economia de piaţă, dar nu societatea de piaţă”. Pas cu pas, şi ca o măsură de acomodare la aşteptările unor societăţi în care Răul a devenit o ameninţare excepţională şi exterioară, reflexele radicale originare ale social-democraţiei s-au atrofiat, ajungând până la paralizie, în cazul aşa-numitei „gauche caviar”. Apropierea social-democraţiei de Centrul politic departe de a fi o reacţie oportunistă şi conjuncturală, a reprezentat o direcţie strategică a acesteia, menită a facilita adaptarea politică la noile realităţi economice şi culturale. „A Treia Cale” reprezintă simbolul şi sinteza acceptării capitalismului de către social-democraţie, prin care doctrina „statului providenţial” a fost abandonată. Accentul s-a mutat dinspre „egalitate” spre „libertate”, stânga vorbind despre „egalitatea ca oportunitate” şi mai puţin de „egalitatea ca incluziune”. Diferenţele dintre stânga şi dreapta în planul politicilor economice au devenit tot mai puţin semnificative, principala linie de clivaj transferându-se, în Europa de Vest, în disputa asupra modelului cultural al societăţilor. Social-democraţii au promovat modelul societăţii multiculturale, în care pluralitatea şi diversitatea etnică, rasială, confesională sau sexuală sunt considerate valori, câştiguri, iar nu probleme, după cum afirmă dreapta conservatoare. 

Partidele de stânga au fost promotoare tradiţionale ale internaţionalismului, susţinând în mod sistematic idealul Bunăstării mondiale. Social-democraţia, deşi a criticat aspectele negative ale globalizării, a promovat-o, ca o metodă pentru difuzarea progresului şi transformarea în sens umanist a societăţilor din aşa-numita „Lume a Treia”. Politica „porţilor deschise” în domeniul financiar şi comercial a fost susţinută deopotrivă de guvernele socialiste şi de cele neo-liberale. Convinşi că epoca „Europei industriale” a trecut, social-democraţia a promovat doctrina economiei post-industriale („Europa ca muzeu”, „Europa ca furnizor de servicii”) acceptând tacit delocalizarea industriei, atât spre Estul continentului cât şi spre Asia de Sud-Est. Încorporarea tematicii ecologice în agenda social-democraţiei a contribuit la accelerarea procesului de transformare post-industrială a economiei Europei, dorindu-se împingerea în afara continentului a capacităţilor productive poluante. Consecinţa în plan economic a fost însă aceea că Europa în ansamblul său a început să producă tot mai puţin şi să consume din import tot mai mult, devenind dependentă de consumul de bunuri şi servicii. Consumul a fost alimentat, în mare parte prin mecanismele de creditare. Eliberat de sub povara grijilor colective faţă de viitor, alegătorul european a devenit mai individualist şi orientat către prezent. Consecinţa a fost aceea că mecanismele tradiţionale de integrare socială având la bază ideea de solidaritate au devenit tot mai puţin atractive, fiind considerate demodate pentru „omul post-modern”.

Transformări importante s-au produs şi în privinţa epistemologiei de tip social-democrat. Reflexele originare radicale s-au tocit prin adoptarea neo-structuralismului de tip deconstructivist, deoarece de exerciţiul „deconstruirii” nu a scăpat nici chiar social-democraţia. Stânga a câştigat bătălia cu dreapta în privinţa interpretării socialului, dar neo-liberalismul s-a impus în domeniul teoriei economice. Conceptele neo-liberale au devenit dominante şi în planul limbajului stângii. Social-democraţia şi-a folosit propriul vocabular, însă gramatica este împrumutată de la neo-liberalism. Un exemplu semnificativ este conceptul de „flexisecurity”, prin care social-democraţia a acceptat (în mod tacit) premisele teoriilor economice ale Şcolii de la Chicago.

Dacă în Europa de Vest fenomenul de banalizare a Binelui a avut un caracter social larg, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Europa post-comunistă, în care „povara istoriei” a fost resimţită mai puternic pe durata tranziţiei economice. În Europa central-răsăriteană elitele politice şi cele economice au fost primele beneficiare ale confortului bunăstării. Stânga din spaţiul postcomunist a profitat de oportunitatea de a se afla la putere pentru participa intens la formarea capitalismului post-comunist. Este aproape inutil să spunem că acesta este de tip clientelar, realizat prin privatizarea economiei comuniste. Stânga patrimonială din Europa Central-Orientală, cu puţine excepţii, şi-a asumat cu predilecţie acţiunea redistributivă a averii naţiunii, dar nu a avut resursele de credibilitate pentru a se angaja într-o critică necruţătoare a capitalismului clientelar la a cărui formare a contribuit. Ca atare, social-democraţii din spaţiul post-comunist au promovat un mesaj gradualist, de acceptare a capitalismului, deoarece responsabilitatea pentru polarizarea bogăţiei  şi profunda inegalitate socială nu putea fi exonerată.

Din această succintă schiţă istorică se poate observa aşadar, faptul că actuala criza a social-democraţiei este, în parte şi consecinţa succesului său din trecut. „Mai-binele a devenit duşmanul binelui”, după cum spune un vechi proverb. Agenda progresistă a stângii a fost cu adevărat un succes, iar acum a sosit momentul reinventării social-democraţiei, cu un nou proiect progresist. 

Europa sub asediul intern

Aflată în declin, social-democraţia acţionează într-un context politic şi economic în care se manifestă crize mai ample şi mai periculoase decât insuccesele temporare ale unei familii politice. Uniunea Europeană traversează nu doar o criză de identitate geopolitică, cu care pare a se fi obişnuit deja, ci cu o criză economică şi financiară neaşteptat de adâncă, ale cărei semnificaţii politice sunt departe de a fi descrifrate pe deplin. Nicicând după Tratatul de la Roma (1957) nu s-a pus într-un mod atât de direct problema viabilităţii construcţiei europene, inclusiv în privinţa celui mai important element de unitate, moneda Euro. Deşi Tratatul de la Lisabona a intrat recent în vigoare, compromisul care a făcut posibilă adoptarea lui pare a cum a fi inutil, deoarece Uniunea Europeană tot nu are mecanismele necesare pentru a rezolva criza prin structurile sale formale. Europenii consumă prea mult timp cu procedurile pentru luarea unor decizii decât cu analiza deciziei propriu-zise. În statele zonei Euro fiecare guvern încearcă soluţii de salvare pe cale proprie. În timp ce unii cetăţeni europeni ţipă disperaţi după solidaritate, alţii îşi astupă urechile şi cântă versurile lui Sinatra „I did it my way”.

Pentru social-democraţie prioritare nu trebuie să fie propriile probleme interne, exerciţiul introspecţiei politice, ci criza europeană. Răspunsul adecvat la aceasta din urmă poate fi ocazia de a depăşi problemele de identitate ale social-democraţiei. Stânga se poate reinventa şi recredibiliza dacă va contribui la ieşirea din criză a economiilor şi societăţilor europene.

În contextul actualei crize economice principala problemă pare a fi de natură psihologică, şi constă în faptul prosperitatea este considerată, de numeroşi europeni, un drept cvasi-natural, şi nu consecinţa unor acumulări istorice favorabile. Solidaritatea între generaţii precum şi între naţiunile europene este subminată de individualism, egoism şi naţionalism. Stereotipuri vechi şi amintiri istorice inadecvate au reapărut. Neîncrederea este răspândită între ţările UE. Toate părţile dau vina pe alţii pentru lipsă de solidaritate, în mod deschis sau în spatele uşilor închise. Principala presiune asupra Europei nu vine din exterior, de la amici sau rivali, ci chiar din interior. Parcă niciodată nu a fost resimţită atât de acut criza de lideri la nivel european.  

Uniunea Europeană a mers până la un punct în care destrămarea sa ar lăsa loc liber super-egoismelor naţionale, iar ciocnirea acestora, la fel ca în trecut, ar putea genera războaie. Desigur, naţiunile europene pot exista şi în afara Uniunii Europene, dar un asemenea scenariu ar arunca Europa în neo-feudalism, în condiţiile globalizării. Departe de a fi un îndemn ideologic de tip euro-entuziast, o analiză lucidă arată faptul că scenariul pesimist al destrămării Uniunii Europene, sau cel mai puţin catastrofic al reducerii Uniunii la o simplă piaţă comună, înseamnă costuri politice şi economice incomparabil mai mari decât un efort solidar pentru a depăşi starea de asediu intern. 

 În cadrul actualei crize ofensiva dreptei este împotriva statului social, promovând în mod agresiv teoria statului minimal, considerat a fi mai eficient. În unele ţări (Letonia şi România), în numele luptei împotriva „statului obez” partidele de dreapta au ca obiectiv să incendieze statul social prin reducerea brutală a salariilor din sectorul public, a pensiilor şi altor tipuri de ajutoare sociale, considerate „pomeni”. Logica politică a dreptei din spaţiul post-comunist, camuflată în somptuoase teorii libertariene, este „Luăm puţin de la mulţi şi dăm mult la puţini”.

Partidele de dreapta promovează statul minimal, dar care să aibă trăsături autoritare, stimulând antiparlamentarismul. În timp ce în România preşedintele Traian Băsescu şi partidul său (PD-L, membru al PPE) doresc trecerea la parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, în Ungaria premierul Viktor Orban şi partidul său (FIDESZ, membru al PPE) au luat deja primele măsuri pentru reducerea din 2014 a numărului de deputaţi de la 386 la 213. Parlamentul este transformat într-un ţap ispăşitor al crizei economice, după o reţetă experimentată cu succes în trecut. 

Rezumând, în condiţiile crizei economice, Europa se confruntă cu trei tipuri de provocări: i) geopolitice, manifestată prin punerea sub semnul întrebării a clauzei de solidaritate între Statele membre ale UE; ii) ideologice, în sensul ofensivei dreptei pentru crearea statului minimal prin demantelarea statului social; iii) democratice, prin atacurile la adresa Parlamentelor naţionale şi a partidelor politice. Rezultatul celor trei ameninţări poate fi extinderea sărăciei şi a stării de nesiguranţă. Când răspunsurile convingătoare nu sunt oferite de partidele democratice, oamenii îşi pun speranţa în formulele extremiste, iar confruntarea acestora poate genera noi războaie. Deşi perspectiva acestora pare îndepărtată, ea nu poate fi exclusă pe deplin.   

Cum ne apărăm valorile?

Într-un context economic şi social marcat de fluiditate, impredictibilitate, nervozitate şi anxietate, problema redefinirii valorilor devine secundară în raport cu acţiunea pentru apărarea acestora. Desigur, în condiţiile în care atât social-democraţii cât şi liberalii sau creştin-democraţii au ca punct comun acceptarea democraţiei reprezentative şi a economiei de piaţă, pentru stânga europeană, munca trece înaintea capitalului, statul înaintea pieţei, societatea înaintea individului, solidaritatea înaintea concurenţei (ca sursă a excluderii), drepturile omului înaintea securităţii, pacea înaintea războiului, negocierea prevalează în faţa conflictului. Acestea sunt, în sinteză valorile pe care social-democraţia trebuie să le apere prin mijloacele oferite de regimul democratic.

Refondarea social-democraţiei europene vizează găsirea celor mai bune soluţii la problemele cu care se confruntă naţiunile actuale, pentru a reda cetăţenilor sentimentul profund al securităţii personale şi colective, precum şi al apartenenţei efective la propria comunitate. Pentru stânga europeană a sosit momentul unor opţiuni tranşante în privinţa Uniunii Europene şi a modului de conducere a acesteia. În opinia noastră, partidele social-democrate membre ale PSE, depăşind interesele electorale, ar trebui să susţină următoarele:

  • Moneda Euro nu poate funcţiona în mod sustenabil fără un autentic buget comunitar. O mai puternică guvernanţă economică nu se poate realiza fără o uniune politică mai strânsă. Acest lucru înseamnă organizarea Uniunii după criterii autentic federaliste, fiind nevoie de renegocierea Tratatului de la Lisabona;
  • Bugetul european de cel puţin 10-12% din Venitul Naţional Brut al Statelor Membre nu poate fi realizat dacă nu se asigură controlul democratic al acestuia, respectiv utilizarea sa eficientă, fiind nevoie de sporirea competenţelor Parlamentului European în materie bugetară, simultan cu reducerea euro-birocraţiei şi transparentizarea funcţionării ei;
  • Statul social nu este o „epavă a istoriei”, ci o construcţie politică şi economică ce garantează guvernarea democratică şi, până la urmă, pacea pe continentul european. Ajustarea investiţiilor în politicile sociale nu înseamnă negarea statului social, ci o soluţie pentru controlul deficitelor. Ieşirea din criză a Europei nu se poate realiza prin incendierea statului social, ci prin găsirea unor noi motoare de creştere economică;
  • Măsurile de austeritate, acolo unde trebuie luate, trebuie să fie temporare, având un orizont de timp definit. Solidaritatea este cuvântul cheie care trebuie să definească toate deciziile care au ca obiectiv asanarea finanţelor publice. Ieşirea din criză se poate realiza prin crearea de noi locuri de muncă şi impunerea unor politici de solidarizare a capitalului;
  • Apărarea democraţiei rămâne un obiectiv fundamental pentru social-democraţi, având o acţiune energică atât în lupta împotriva populismului şi a tendinţelor autoritare, cât şi împotriva capturării deciziei politice de către plutocraţie, la nivel naţional şi comunitar.

În concluzie, trebuie spus că apărarea valorilor stângii depinde mai puţin de ponderea numerică a partidelor în parlamente, de suportul mass-media şi chiar al sindicatelor, cât de onestitatea, energia şi efervescenţa cu care militanţii social-democraţi vor acţiona. Stânga trebuie să-şi recâştige radicalismul pozitiv, să se remotiveze pentru a lupta în apărarea idealurilor sale. Criza europeană poate fi o oportunitate pentru social-democraţie, convingând cetăţenii Europei că Binele, chiar dacă s-a banalizat, poate fi menţinut prin solidaritate, iar stânga este un garant al acesteia. Desigur, cetăţenii Europei se pot lăsa seduşi de retorica dreptei, dar aceasta nu garantează că Răul nu se va întoarce…

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.