Dr. Sever Cristian Oana pe Romaniacurata.ro
Ceea ce ne face fragili este faptul că instituţiile nu pot avea aceleaşi virtuţi (onestitate, onoare, curaj, loialitate, perseverenţă) ca indivizii – Nassim Nicholas Taleb.
„În timpul procedurii a intervenit un eveniment neaşteptat. Continuarea procedurii în sensul rezolvării problemei dumneavoastră depăşeşte nivelul asigurării dumneavoastră. Dacă doriţi continuarea procedurii apăsaţi tasta 1, dacă nu …”
Această scenă pare desprinsă dintr-o comedie neagră, dar nu este imposibil să se petreacă în viitor, în funcţie de ce formă concretă va lua legea asigurărilor private de sănătate. Dacă „evenimentul neaşteptat” din scena de mai sus este doar un dinte rupt, nu e nicio nenorocire – poţi apăsa pe „tasta 1”, sau poţi trăi destul de bine şi cu un dinte rupt. Dacă însă au fost perforate varicele esofagiene în timpul endoscopiei sau se produce un infarct în timpul coronaroplastiei transcutanate ne aflăm în plină tragedie.
Asigurările au fost inventate de italieni în evul mediu. Rostul lor era de împărţire, şi deci de diminuare, a riscurilor. Dacă un negustor făcea negoţ pe mare era expus riscului pierderii preţioasei încărcături fie în furtună, fie pe mâna piraţilor. De aceea el îşi lua mai mulţi asociaţi care îşi împărţeau între ei atât beneficiile cât şi riscurile. În plus, îşi făceau şi o asigurare la o bancă prin care diminuau şi mai mult riscurile. În schimbul unei prime, banca se obliga să le plătească o sumă convenită dacă se întâmpla nenorocirea. Dacă nava ajungea cu bine în port banca rămânea cu banii de primă. Deci fie toţi câştigau câte ceva, fie toţi pierdeau câte ceva.
După acest scurt excurs istoric să revenim la cazul asigurărilor medicale moderne. Întrebarea care se pune este: în ce constă împărţirea riscurilor între asigurat şi asigurator în acest caz? Dacă pacientul rămâne cu o infirmitate, el nu o împarte cu nimeni. Doctorul, la rândul lui, se alege cu reputaţia profesională ruinată şi nicio societate de asigurări nu i-o poate repara. Pacientul încasează contravaloarea asigurării, iar societatea de asigurări dă medicul în judecată şi-şi recuperează suma. Primele plătite de pacient în contul asigurării rămân în proprietatea societăţii de asigurări. Deci avem în final un pacient infirm, un doctor ruinat şi o societate de asigurări prosperă! Este un progres spectaculos faţă de evul mediu.
Îmi veţi putea replica, pe bună dreptate, că acesta este un caz particular, destul de improbabil. Din păcate nu este aşa, iar societăţile de asigurări au tendinţa constantă de a transfera toate riscurile pe umerii celor implicaţi. În cazul asigurărilor de sănătate acest mecanism este pachetul minim de servicii medicale asigurat. Ca să vă lămuriţi am să vă dau exemplul stomatologiei. Când au început asigurările obligatorii de sănătate în urmă cu unsprezece ani, serviciile stomatologice erau acoperite de asigurarea generală. În stomatologie ai avantajul că poţi foarte uşor cuantifica în bani manoperele şi materialele folosite. Asiguratorul, în acest caz statul, şi-a dat seama câţi bani se duc pe asistenţa stomatologică şi, pentru că aici nu sunt probleme de viaţă şi de moarte, a început să taie din fonduri fără să se teamă de reacţia pacienţilor. Mecanismul a fost pachetul minim de servicii stomatologice care s-a tot micşorat până a ajuns să cuprindă doar un control preventiv pe an şi rezolvarea urgenţelor. În aceste condiţii, medicii stomatologi au refuzat să mai facă contracte cu casa de asigurări şi taxează direct şi integral pacientul. Statul s-a retras din afacere, dar a rămas cu banii. Stomatologii nu au dat faliment, dar a crescut numărul edentaţilor bătrâni sau săraci din România. Cine are bani are dinţi, cine nu, nu!
Eu cred că acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul asistenţei medicale generale. Pachetul minim de servicii medicale din asigurarea generală obligatorie va fi micşorat treptat şi, în consecinţă, asigurarea privată va trebui să preia aceste servicii însa desigur la un cost mult mai mare pentru asigurat. Că se urmăreşte asta ne dovedeşte un „act omis”, cum ar spune Freud, şi care constă în neincluderea pachetului minimal în textul legii. Pachetul minimal de servicii se stabileşte anual prin ordonanţă de guvern. La început va fi, probabil, relativ decent pentru a nu trezi rezistenţa populaţiei. Oricum, legea intră în vigoare după alegerile de anul viitor. Apoi va începe micşorarea lui treptată în funcţie de reacţiile populaţiei şi de capacitatea ei de plată. În acelaşi timp vor creşte primele pentru asigurarea privată. Serviciul medical prestat rămâne acelaşi, doar costul creşte în beneficiul asigurătorului. Acest lucru se întâmplă deja la multe clinici medicale private. Plăteşti o sumă considerabilă ca să te opereze acelaşi chirurg celebru care te-ar fi operat şi în spitalul public, făcând aceleaşi manopere şi cu acelaşi risc pentru tine ca pacient. Chirurgul nu este mult mai bine plătit, iar diferenţa de bani nu se duce în covorul roşu de la intrare sau în internetul de la capul patului, ci în profit pentru proprietarul clinicii.
Problema, de fapt, asta este: îngrijirea sănătăţii trebuie făcută pentru profit? Piaţa şi profitul trebuie să guverneze toate aspectele vieţii private şi sociale? La aceste întrebări trebuie să răspundă fiecare în parte şi apoi să acţioneze la nivel social pe baza propriei convingeri.
Inainte de a încheia mai am o scurtă observaţie inspirată de motto-ul din debutul articolului. O ştire de presă din preajma sărbătorilor anunţa că zece manageri de la un mare spital bucureştean, printre ei nu era niciun medic, au fost puşi sub acuzare pentru un prejudiciu de aproape un milion de dolari făcut în doi ani. Deci, dacă legea nouă a fost propusă tocmai din cauza prostului management actual, aş vrea să ne răspundă autorii ei la următoarea întrebare: de unde vor aduce manageri competenţi şi cinstiţi?