Discursul lui Mark Carney la Davos în ianuarie 2026 a stârnit o frenezie a recunoaşterii adevărului. Carney a pronunţat adevărul greu din vasta sa experiență la vârfurile economiei mondiale, nu doar ca actual prim-ministru al Canadei, ci și ca fost guvernator al Băncii Canadei (2008-2013), cînd s-a confruntat cu marea criză a capitalismului din 2008 de aşa manieră încât a fost numit primul guvernator non-britanic al Băncii Angliei (2013-2020), unde a trebuit să se confrunte în mandatul său cu consecințele Brexitului și cu succesiunea rapidă a guvernelor falimentare ale lui David Cameron, Theresa May și Boris Johnson. Desigur, discursul în sine, oricât de remarcabil ar fi, nu este adevăratul punct de cotitură: adevărul greu a ieșit la suprafață în toiul unui proces istoric de denudare a lumii făcute de om. În alte circumstanţe, dezvăluirea unor mari minciuni nu a dus la mai nimic. Ceea ce pare azi a fi haos, turbulența obiectivă a sistemului-lume aflat la bifurcație, este doar rezultatul unor crude adevăruri dezvăluite după ce calea cea mai grea fusese deja aleasă şi după ce daunele au fost deja produse.
Fractura din lumea occidentală s-a crăpat atât de mult încât i-a permis lui Carney să spună la Davos ceea ce se trecea sub tăcere:
Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat în cadrul a ceea ce noi am numit ordinea internațională bazată pe reguli. Ne-am alăturat instituțiilor sale, i-am lăudat principiile, am beneficiat de predictibilitatea sa. Și datorită acestui fapt, sub protecția sa, am putut elabora politici externe bazate pe valori. Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă, că cei mai puternici se vor scuti atunci când le va fi convenabil, că regulile comerciale erau aplicate asimetric și știam că dreptul internațional se aplică cu o rigoare variată, în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei. Această ficțiune a fost utilă, iar hegemonia americană, în special, a contribuit la furnizarea de bunuri publice, rute maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă și sprijin pentru rezolvarea disputelor. Așa că am plasat semnul în vitrină. Am participat la ritualuri și în general am evitat să denunţăm discrepanțele dintre retorică și realitate. Această înțelegere profitabilă nu mai funcționează. Permiteți-mi să fiu direct. Suntem în mijlocul unei rupturi, nu a unei tranziții.
Bancherul canadian a explicat astfel că elitele lumii occidentale au simulat democrația pentru restul lumii pentru că au fost complice cu hegemonul imperial și au făcut bani în acest proces. În profunzime, totul a fost o minciună. Mai mult, Carney recunoaște în discursul său de bunăvoie că puterile occidentale s-au mințit mai întâi pe ele însele, spunându-şi că, deși jocul este trucat, pentru elitele capitaliste e bun, și poate că e suficient de bun şi pentru masele de jos și pentru restul lumii non-occidentale.
Ei bine, nu a fost. Turbulențele care zguduie lumea sunt tocmai rezultatul pleznirii acestei minciuni gogonate. Discursul lui Carney a fost probabil motivat de dorința de a arăta că împăratul este gol, dar acest lucru nu a fost posibil, deoarece în zilele noastre împăratul iese doar blindat și înarmat. În dorința sa frustrată de denudare, Carney s-a întors împotriva jocului pe care el însuși l-a jucat și a pronunțat adevărul gol.
Discursul lui Carney are o semnificație deosebit de importantă pentru est-europeni, și nu doar pentru că oficializează spargerea în cioburi a eurocentrismului. Referirea la Vaclav Havel și comparația făcută între starea „comunismului” de la sfârșitul anilor 1980 și starea capitalismului global de la sfârșitul anilor 2020 au dezvăluit mai mult decât intenționase. În primul rând, Carney a recunoscut astfel cât de importantă a fost cumpăna dintre 1989 și 1991 pentru elitele capitaliste ale sistemului mondial. Din acest punct de vedere al Occidentului, dezmembrarea blocului socialist est-european a însemnat o victorie pentru cei bogați și puternici. Și într-adevăr: orice a fost ceea ce a fost în 1989, anii 1990 s-au transformat fără doar şi poate într-o frenezie a acumulării capitaliste: victoria lacomă a claselor dominante ale sistemului mondial. Se dovedește astfel că sensul tranziției prin care a trecut Europa de Est nu a fost atât democrația, cât obedienţa și alinierea cuminte în fața celor bogați și puternici într-o luptă de clasă la nivel global. Tot restul a fost un joc cu fumuri și artificii, cu fărîmituri căzute de la masa mare. Se poate presupune că în motoarele puterilor mondiale a existat un consens fundamental între tendința liberală și tendinţa conservatoare din cadrul democrației reprezentative occidentale. Democrația liberală a fost morcovul ce atîrna de băț, strălucirea dată cutiei de viteze care menține aparențele superficiale, dar acceptabile, pentru a decide cine răspunde corespunzător la interpelaţie şi cine primește fărîmiturile. Perioada istorică din anii 1990 până în 2020 se dovedește a fi vremea lui fake it ‘til you make it – prefă-te pînă-ţi iese.
Dar, după cum s-a dovedit, le iese la tot mai puțini şi s-a ajuns la o ruptură. În termeni eufemistici, perioada de tranziție a însemnat pentru țările din Europa de Est trecerea de la grupul cu cea mai mică inegalitate la o inegalitate semnificativă a veniturilor. Cu toate acestea, în mod remarcabil, există multiple lacune în studiile despre cauzele acestei situaţii de fapt a inegalității veniturilor din regiune, darmite politici pentru atenuarea lor. „Slăbirea capacităţii de acțiune colectivă”, după cum o numeşte Stiglitz, este un alt termen eufemistic folosit de liberalism pentru filosofia de guvernare adoptată în post-socialism, într-o economie bazată în cele din urmă pe „privatizarea câștigurilor şi socializarea pierderilor”.
O astfel de dominație necontestată a celor bogați asupra tuturor celorlalţi nu este sustenabilă, ceea ce explică tendinţa de militarizare. Chiar și cu un sector financiar dereglementat și eliberat de legăturile cu sectorul industrial, capitalismul nu poate continua să se autoinventeze și cade în crize tot mai mari, compensate de intervenții tot mai bătăioase de sus, care, la rândul lor, reduc statul la un instrument coercitiv militarizat. La nivel global, dominația necontestată a celor bogați și puternici a însemnat, în realitate, declanșarea a trei decenii de războaie de invazii coloniale, care au catalizat căderea imperiului global în hiperimperialism. Sub ficţiunea convenabilă ce a permis celor bogați și puternici să mintă şi să ia decizii unilaterale, țări întregi precum Irak, Afganistan, Libia și Siria au fost devastate, creând milioane de refugiați şi presiuni care au polarizat societățile interne. Liberalismul a fost dus la extreme absurde, centrul politicii a fost infestat de regresii protofascise şi s-a întors violența fascistă folosită de aparatul represiv al statelor capitaliste democratice. Conducerea post-socialistă a celor imperiali, bogați și puternici nu a făcut decât să agraveze rivalitatea periculoasă cu pretendenții la statutul de imperiali, bogați și puternici. Strălucirea superficială a democrației liberale a servit la acumularea fără precedent a celor mai bogaţi 1%, care deţin mai multă bogăţie decît 95% din populaţia lumii. Chiar și computerul personal și internetul, aclamate în anii 1990 ca motoare irepresibile ale democratizării, au fost preluate de monopoluri și transformate în mijloace de supraveghere. La nivelul cel mai profund, conducerea necontestată a capitalismului consumist și extractivist s-a dovedit a fi un război împotriva vieții care produce în mod incrontrolabil risipă şi deșeuri, și care a adus lumea în pragul dezastrului ecologic. Acum ar fi un moment bun să ne amintim că cele mai scăpărătoare promisiuni occidentale ale anilor 1990 au fost că, auziţi, capitalismul este egal cu eficiența și capitalismul este egal cu democrația: în realitate, lumea de azi e copleșită de risipă și război. Până în prezent, aceste crude adevăruri au fost învățate doar pe calea cea grea, după ce rănile şi pagubele au fost deja făcute.
Momentul rupturii anunțat de Carney ar însemna că şi fostul bloc socialist se confruntă acum cu necesitatea dezvăluită a reorientării, ceea ce îi derutează total pe toţi eurocentricii locali. Estul ar putea să continue să tragă învăţăminte pe calea cea mai grea, forțat de toate circumstanțele externe dincolo de control, sau ar putea să încerce un nou început al planificării și pregătirii. După ce a plătit un preț greu prin măsurile radicale de austeritate impuse de regim în anii 1980 pentru a alinia întreaga economie la prioritatea absolută a plății datoriei către creditorii occidentali, România a plătit încă un preț greu în tranziția post-socialistă pentru a se alinia docil în poziția de semi-periferie a sistemului mondial. Azi, pentru o țară semi-periferică precum România, acest moment al adevărului despre sistemul-lume pune sub semnul întrebării întregul proces de democratizare și, în special, forma de democrație reprezentativă stabilită după 1989. În acest sens, haosul alegerilor prezidențiale românești din 2024-2025 poate fi înțeles de fapt ca un moment de clarificare: un semn al anticipării populare mai degrabă decât al confuziei. Nemulțumirea și neîncrederea exprimate de majoritatea oamenilor indică înspre adevăruri istorice care sunt dezvăluite chiar în aceste momente. Asistăm la o reorientare a conștiinței istorice care poate încă nu și-a găsit expresia politică, în condiţiile în care forțele politice care luptă şi construiesc împotriva capitalismului și colonialismului au fost eliminate după 1989 din jocul democrației reprezentative. Chiar și anul 2026 a început în România cu o nouă inițiativă legislativă venită din impulsul zelos al stabilimentului anticomunist din post-socialism, care urmărește pedepse carcerale și financiare pentru utilizarea publică a numelor și simbolurilor, precum și a ideilor și conceptelor comuniste (!). Impulsul ideologic amintește de vânătoarea dusă în Europa anilor 1930 pentru eradicarea din rădăcini a comunismului și anarhismului – și de cine a inițiat acea vânătoare. Dincolo de asemenea reacţiuni, ceea ce se evidenţiază cu claritate este că nemulțumirea populară cere în România o formă politică diferită.
Din păcate, sfera politică formală continuă să fie ocupată de același binom normativ împărţit între tendința liberală și tendința conservatoare. Social-democrații nu au amenințat decît o dată această formă, jucând în general la mijloc, cu fațete ale ambelor tendințe. Actualii purtători ai tendinței liberale guvernează pretinzând că totul este în regulă; ei încearcă să mențină statu quo-ul şi ţin de minciuna fundamentală, reacţionînd la eşecuri cu metoda bogatului: dacă nu merge, fă la fel dar pune mai mult. Între timp, dreapta în ascensiune, adică pretendenții tendinței conservatoare, câștigă sprijin popular pretinzând că spun adevărul. În realitate, deja fac parte din aceeași minciună, iar răspunsurile date sunt simbolice. „Patrioții” nu sunt în mod a priori scutiți de neîncrederea populară, iar neîncrederea în întreaga clasă politică poate fi înțeleasă ca o trezire a conștiinței sau consensului popular că tranziția postsocialistă a fost într-adevăr un proces de colonizare, o pierdere a suveranității populare, că perioada de după socialism a fost guvernată de nedreptate socială, de minciuni, furturi și exploatare, rezultând într-o clică conducătoare, o cîrdășie formată din câțiva mari câștigători și servitorii lor loiali.
Astfel, denudarea externă a lumii este însoțită de dezvăluiri interne. E greu de contestat că democrația liberală a fost folosită în România pentru beneficiul câtorva şi paguba celor mulţi. Cel mai popular documentar de investigație din 2025 din România a arătat cum sistemul judiciar a fost „capturat” în urma celebrei campanii anticorupție conduse de Direcția Națională Anticorupție din România între 2006-2012 și 2013-2018. Jurnaliștii de investigație au descoperit un „sistem judiciar captiv” și s-au concentrat pe adaptarea și reorganizarea coruptă a sistemului judiciar, în special după 2022. Dovezile prezentate au arătat că beneficiarii finali ai reorganizării au fost persoane care s-au îmbogățit în tranziția postsocialistă prin furt, abuz și fraudă. Cei bogați și puternici au fost exonerați și achitați de-a lungul acestui proces corupt, nu în ultimul rând printr-o expirare a răspunderii ingenios orchestrată conform termenelor de prescripție existente. Cu alte cuvinte, Justiţie capturată (Recorder, 2025) a arătat că războiul de clasă al tranziției post-socialiste a fost câștigat aproximativ trei decenii mai târziu de către cei bogați și puternici. Ei sunt cei care au devenit liberi după 1989, cu impunitate, nu în ultimul rând prin privatizarea statului și transformarea instituțiilor judiciare în clienți. Această victorie fusese deja anunțată oficial prin controversata decizie a Curții Constituționale a României din mai 2025, care a decis în favoarea limitării transparenței declarațiilor de avere ale politicienilor.
Aşadar, mai degrabă decât haos, dezvăluirile evidențiază o ordine organizată, dar o ordine care necesită un control sporit, militarizare și supraveghere, altfel nu este sustenabilă. Statul semi-periferic se dovedește a fi crăpat, instrumentat împotriva acțiunii colective și privatizat pentru a servi presiunilor combinate ale sistemului mondial și ale celor bogați și puternici, adunate la grămadă peste calamitățile climatice provocate de om. Aceasta este claritatea comună care continuă să se evidenţieze atât de aproape, cât și în orizonturile mai largi ale lumii, în mijlocul tuturor violențelor.
Eliminarea opțiunii socialiste în semi-periferia est-europeană a transformat regiunea într-o zonă a războiului şi jafului. Chiar și dreapta în ascensiune vociferează jumătate din acest adevăr. Suveranismul său este o expresie a politicii de dreapta care a apărut tocmai în această conjunctură istorică a crizei structurale a statului semi-periferic: dreapta răspunde nemulțumirii populare profunde prin mijloacele superficiale ale unui stat crăpat, privatizat și înarmat. Dreapta suveranistă se uită la fisurile create de pierderea suveranității populare prin prisma unor lentile militare, şi vorbeşte doar despre simbolurile statului și despre pierderea suveranității statului. Asta nu o face să fie mai puțin clienta sistemului mondial, şi nu scuteşte suveraniştii de la a fi slujitorii celor bogați și puternici. Forma actuală a suveranismului românesc este domeniul autocolonizării care și-a pierdut temporar stăpânul și încearcă să se mute în vidul unui viitor hegemon imaginar. Suveraniștii nu pot scăpa de energia întunecată a acestui vid, care îi urmăreşte oriunde apar. Probabil că o simt ei înșiși, altfel nu ar fi nevoie să o acopere cu apelurile pseudo-mesianice și promisiunile stridente despre o nouă epocă de aur. Încărcătura aceasta hipersimbolică arată că ceea ce contează nu e de fapt repararea reală a inegalităţilor şi diviziunilor.
Vidul este rezultatul fracturii obiective a sistemului-lume și a stării de semitrezie a dreptei din starea de autocolonizare. Unica suveranitate reală aparține însă comunității politice, numită popor. O politică transformativă reală s-ar baza pe suveranitatea populară care precede orice colonizare sau dominație și furnizează forțele de eliberare. În alte vremuri, acesta era sensul ideal al muncii.
Pe scurt, claritatea ce se evidenţiază în orizonturile largi ale lumii turbulente vine din recunoașterea faptului că, într-adevăr, conducătorii lumii occidentale au mințit și au comis violențe pentru a-și menține avantajele în cadrul unei ordini mondiale a supremației coloniale și imperiale. Că au fost erori sau intenţii, rezultatul este același. Propunerea coaliției „puterilor mijlocii” invocată de prim-ministrul canadian este, prin urmare, răspunsul superficial care încearcă să răspundă adevărului lumii fracturate fără a corecta cursul, fără a răspunde nevoii de democrație transnațională a întregii lumi și fără a aborda de fapt tendința Europei diminuate de a aluneca ea însăşi în statutul semi-periferic. Este remarcabil și revelator faptul că discursul lui Carney a recunoscut minciuna gogonată a lumii occidentale, dar nu a făcut apel la asumarea responsabilității pentru consecințele acesteia. S-ar părea că bancherul nu este nici măcar un personaj de teapa lui Ivan Illich. Recunoașterea minciunii la sfârșitul lucrurilor nu duce la trezirea conștiinței. Dimpotrivă, bancherul care a recunoscut că a administrat o viață de minciuni a pledat doar pentru o schimbare tactică, ce ar menține şarada statutului și puterii pentru elitele capitaliste europene și canadiene.
Denudarea lumii este un fenomen temporar care încurajează politizarea și permite reorientarea. Politizarea către soluția necoaptă a barbariei conservatoare este deja aici, cu toate energiile sale întunecate. Istoria arată însă că, în ciuda pretenţiilor de suveranitate, noii conservatori sunt cel mai probabil viitorii clienți ai imperiului. Politizarea către liberalismul corporatist rămâne atractivă pentru oportuniștii care doresc să mențină statu quo-ul, dar lumea însăși se schimbă din ţîţîni, iar jocul liberal al complicității cu forțele coloniale și imperiale și-a pierdut pretențiile morale și funcționează în mare parte pe bani. Compromisul politic al “răului cel mai mic” nu mai e doar puntea de comunicare, ci calea de convertire a liberalilor la conservatorism. Iar în ceea ce priveşte politicile, s-a tot văzut că ceea ce face şi tendinţa liberală este să ceară sacrificii din partea oamenilor de rând, în timp ce aplică austeritate. În acest peisaj însărăcit, Europa de Est are propriile resurse pentru reorientare în lume, deoarece a trecut deja printr-o transformare și a ajuns la un punct al dezvrăjirii populare. Atunci cînd pînă și liderii lumii capitaliste semnalează sfârșitul tranziției post-socialiste, nu este prea târziu să se considere reorientarea activă şi echilibrul ce poate fi adus de a treia opțiune de politizare, a unei stângi transformatoare care urmăreşte creşterea capacităţii de acţiune colectivă pe fondul recunoscut al inegalităţilor, diviziunilor şi diferenţelor. Animate de o viziune a clarității în vremuri de turbulențe, noi energii de reorganizare au ajuns dealtfel la o expresie comună în Manifestul Inițiativei pentru Dreptul la Viitor. E un nou început, sau mai degrabă începutul unui început, care are nevoie de consolidare. În toiul turbulenţelor, construirea unei opțiuni pozitive din multiple direcţii sociale şi politice e dificilă, însă procesul de denudare a lumii lasă să se întrevadă deja că alternativa reală este duelul pe viață și pe moarte al războiului generalizat pentru resursele rămase ale planetei.