„Prefer să evit gratificarea mare și utopică și să merg pe aia mai mică, dar prognosticabilă”

Adi Dohotaru
Combinaţie de istoric, jurnalist, scriitor şi activist civic. Toate în devenire. Îmi place să citesc, să fac mişcare (alergare prin parcuri şi păduri, sporturi de echipă, plimbat cu biţa), să beau alături de prieteni cafea ori bere în centrul Clujului. Aş vrea să alerg la un maraton la Polul Nord la -30 grade, însă aş avea nevoie de cel puţin 10.000 de euro ca să particip. Poate mă ajutaţi. Ştiu, aş fi al doilea român în alergare la Pol, dar cred că aş povesti mai bine cum e cu Marele Alb-Albastru. Am 27 de ani şi m-am născut în aceeaşi zi cu Hitler, constelaţie fatidică ce îmi atenuează opţiunile radicale de stânga.

 Interviu cu István Szakáts, fondator AltArt, membru GAS –

István Szakáts este unul dintre cei mai imaginativi artiști pe care îi cunosc. Și asta pentru că e un renascentist tehnologic. Trece de la diverse arte la informatică ori de la activism civic la elaborarea de politici culturale cu o îndemânare formidabilă. Îi apreciez cel mai mult viteza de reacție la ce se întâmplă în jurul său și spontaneitatea creativă cu care răspunde la provocările sociale sau politice, indiferent că intervenția sa se transpune într-un stencil, flashmob, afiș, farsă, site sau producție media. În rândurile de mai jos, Istvan ne povestește despre Fabrica de Pensule din Cluj, AltArt, micro-utopii, campanii sociale și ultima sa ilegalitate, pentru care acum este anchetat de poliție: răpirea lui Moș Crăciun. Dialogul via mail face parte dintr-o serie de interviuri cu membri GAS, a căror activitate ori gânduri mă fac, banal spus, curios.

Adi Dohotaru: Fabrica de Pensule, o federație formată din câteva zeci de asociații și artiști, a devenit probabil cel mai productiv spațiu artistic independent din țară în ultimii ani. AltArt este una dintre asociațiile care a contribuit la înființarea acestei federații. Cum poate deveni FdP-ul un motor social pentru comunitatea locală și nu doar o bază creativă pentru artiști?

István Szakáts: Fabrica e o hidră, cu la fel de multe idei în cap ca și capete. Sunt membri ai Fabricii care sunt angajați social, alții care nu sunt, și se întâmplă că eu sunt unul din ăia angajați. Dar să încerc să împing Fabrica spre a fi MAI angajată social mă îngrozește la fel de mult ca și posibilitatea ca cineva să vină cu o agendă de a DEZ-angaja Fabrica. E o chestiune de respect acordat și primit la nivel individual, plus o chestiune de onestitate față de comunitatea numită Fabrică să nu ne prefacem ceea ce nu suntem. Asta nu înseamnă că nu am un vis :) . Sensibilitatea socială a Fabricii poate crește, mă va bucura să fie așa, și calea pe care o văd trece prin cazuri de bună practică, de exemple pozitive, de coalizări spontane pe proiecte concrete, născute în sesiunile de fumat pe coridoare după vreun vernisaj, la bere sau ceai. Uite, acum avem GAS-ul în Fabrică. Poate la vreo acțiune vă face un afiș ăla din atelierul din stânga, vă semnează petiția ăla din atelierul din dreapta și tot așa înainte, spontan și organic, prin reacția în lanț a bunelor practici. Angajarea socială a Fabricii va însemna angajarea membrilor ei sau va fi un fals, iar un Mare Lider Ideologic ar fi un dezastru pentru Fabrică. Artistul e o oaie care suportă greu ideea de cioban. Și eu evanghelizez, prin proiectele noastre, dar nu predic clădirii, ci oamenilor din ea. Sunt sigur că și ceilalți la fel gândesc / fac. Nu neg, atitudinea asta aduce problema că prezența Fabricii nu este uniformă ca intensitate și frecvență în discursul social și asta dăunează Fabricii ca Instituție. Dar poate că ideea de Fabrică ca Instituție e greșită, cel puțin dacă luăm definiția instituției din DEX-ul celui care dă banu’. Cred că în cazul Fabricii apare o monedă de granulație mai fină: reputația – și aici accountability-ul Fabricii este acela public –  o piață mare și sensibilă. Cred că și asumarea unei agende socială trebuie înțeleasă în primul rând în relație cu această piață. Oricum, există un mare apetit susținut pentru comentariu social la artiștii români, și apreciez că trendul ăsta va continua.

A.D.: Care este proiectul AltArt la care ții cel mai mult și de ce?

I.S.: Poi, toate mi-s dragi… dacă ar fi să aleg să scriu despre una acum, ar fi Samples, ediția Cluj – un spectacol multimedia, dans, muzică și video live. Acolo am încercat să prelucrăm tiparele de comportament ale băștinașilor mănăștureni și  în timpul celor 2 reprezentații am avut niște reacții din partea participanților de ne-a picat falca – atât de oneste și directe, încât ne simțeam onorați că am avut șansa de a face acele spectacole. Am dezvoltat ulterior conceptul în spectacolele de la Sofia și Istanbul, și dacă avem noroc, vom avea un spectacol la Cracovia în primăvara 2012. Îmi mai plac și Bare Share – un proiect care avea ca temă cultura partajatului de fișiere din România (vezi Catalogul proiectului) sau Terra Incognita – 5 proiecte de explorare real-virtuale pe care le-am dezvoltat pe parcursul a vreo 8 ani. Toate-mi plac, doar de asta le fac.

A.D.: Mă gândeam să te întreb, ușor ponosit, despre cum vezi rolul artistului în societate și brusc mi-a venit în cap citatul acesta din Marx, în Ideologia germană (1845-146): „Căci, de îndată ce apare diviziunea muncii, fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv, bine determinat, care îi este impus și din care nu poate ieși; el este vânător, pescar sau păstor, ori critic, și trebuie să rămână ceea ce este dacă nu vrea să rămână fără mijloace de trai, în timp ce în societatea comunistă, în care nimeni nu este limitat la un cerc de activitate exclusiv, ci fiecare se poate perfecționa în orice ramură ar dori, societatea reglementează producția generală și tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru și mâine altul, să vânez în cursul dimineții, să pescuiesc după-amiază, să mă ocup de creșterea vitelor seara și după cină să mă consacru criticii, după pofta inimii mele, fără să devin vreodată vânător, pescar, păstor sau critic”. Dar ție nu îți plac marile ideologii și marile revoluții, așa cum ai declarat într-un interviu, și te-am văzut relativ rezervat în raport cu diverse discursuri ideologice. Totuși, ai zis în acel interviu că preferi „paradisurile mici”, fără pretenția unui monopol ideologic. Cum ar arăta în micro-utopia ta, un astfel de om mai plin în afara imperiului necesității și a diviziunii capitaliste a muncii, care trece cu îndemânare de la o activitate la alta? În bună măsură, tu faci asta în viața ta zi cu zi.

 

I.S.: Rolul artistului… mie mi-e frică să emit păreri despre asta. Iar să schimbi societatea e ca și când ai trece baba pe trecerea de pietoni când ea de fapt nici nu vrea să treacă. Din ce în ce mai des mă trece bănuiala că oamenilor de fapt le place ideea de schimbare doar dacă e în parametri, cu acte în regulă, și nu îi creează disonanță cognitivă sau frică. Homeostaza rulez. Iar din punctul de vedere al celui care catalizează schimbarea – artist sau cetățean, cred că rolul MARE are codat în el un fel de complex al lui Sisif și de multe ori impostura. De asta eu unul prefer să evit gratificarea mare și utopică și să merg pe aia mai mică, dar prognosticabilă. Mă simt pierdut în fața lucrurilor mari, și pot relaționa doar cu un număr finit și numărabil de oameni deodată. Nu mi se pare că trăiesc într-o societate mare, ci mai degrabă într-o duzină de microsocietăți, pe rând, și ceea ce fac e că încerc să-mi feliez societatea. Cred că tot omul face asta, în contexte care să fie abordabile ca și mărime, complexitate, etc. În mod concret, fac asta asociindu-mă cu oameni cu idei în capul lor și care le și pun în practică, nici nu contează prea mult în ce domeniu – de asta mă perind de la artă la cultură la sociologie la etnografie la dans fără nici o rușine. Angajarea mea e una microsocială, nu socială. Cuvintele cheie sunt sustenabil, relevant, productiv… dar e adevărat că în ultimii ani mă bântuie frica că prea m-am învățat să trăiesc în proiecte și că și asta poate fi dăunător. Poate că ar merita trăit un pic mai spontan (poate stream-uri de cercetare tip Feuerabend), cu ceva mai multă nepredictabilitate. Dar revenind, când reușesc să mă simt conectat și relevant pentru un asemenea microcontext în care lucrez, simt că mi-am atins microutopia, una din multele. De fapt, de multe ori mă apucă bănuiala că am murit de mult și trăiesc în paradis, doar că nu am observat momentul în care am murit. Na… utopia mea socială este formată de o încrengătură de asemenea microutopii.

A.D.: Ai fost principalul animator al campaniei de stopare a lucrărilor ilegale din Parcul Feroviarilor. Cum vezi povestea asta după câteva luni, care au fost reușitele și nereușitele campaniei cetățenești? Se poate decanta ce era „artistic” (flash-mob Polus, afișe, unele fotografii despre mobilizare) de ce era „civic” (sesizări, proces, protest) în campanie? Apoi, ce crezi că am putea face în continuare pentru a readuce problema parcului părăsit pe tapet? Eu mă gândesc, pe de o parte, să aflăm care sunt clauzele și legalitatea contractului de concesiune între Ministerul Transporturilor și clubul CFR și, pe de altă parte, să marșăm pentru negocieri între primărie, CFR și cetățeni pentru o bună administrare a parcului, care să permită accesul public gratuit și nerestricționat.

 

I.S.: Nu legalitatea e problema aici, ci presiunea opiniei publice, ori noi acolo am fost o opinie minoritară de la început. Am mizat pe faptul că putem umfla această opinie minoritară prin vizibilitatea acțiunilor noastre ca să țină pieptul opiniei generale și am eșuat. Clujul e un oraș care în general nu a trecut de modernitate, și erau prea mulți care n-aveau nimic împotrivă să vadă gri în loc de verde (beton în loc de plantă, teren de fotbal în loc de parc). Mai pune și lipsa culturii angajării civice, mai pune faptul că mitul proprietății private e departe de a fi epuizat în Cluj, și dintr-o dată te trezești în fața unei falange doar cu speranța că la confruntarea următoare ăia o să-și amintească de tine măcar cu un licăr de simpatie sau stânjeneală înainte să te ciuruiască, hehehe. Dar, fără patetisme, vorbim aici de un proces cumulativ, direcția e bună, și trebuie continuat cu o campanie foarte lată și înceată, aproape neobservabilă, de introdus cuvinte cheie în discursul public și de construit înțelesul acestora. Și cred că asta se poate face doar cu colaborarea primăriei, a firmelor (plus răbdare și tutun), nu numai cu Măria Sa Societatea Civilă. Acest proces e în plină desfășurare, și vine din foarte multe direcții: ocuparea Conti, demonstrațiile pentru evacuații la Pata Rât, proiectele noastre de artă în spațiul public, etc. etc. Direcția e bună, e doar o chestiune de constanță.

A.D.: Din ce am povestit, faci parte dintr-o stângă libertariană, cu unele rădăcini anarhiste. Cine știe, poate greșesc când te nișez așa, iar astfel de filiere ideologice nu au prea mare importanță pentru tine. În ce constă „anarhismul” tău, ce te apucă și pe tine să arunci cu bombe și să declanșezi atacuri teroriste?

I.S.: Uite, ultima mea acțiune, Răpirea lui Moș Crăciun e o intervenție pe care o calific ilegală, dar nu antisocială. Știu că asta e o propoziție greu de înghițit… inclusiv comisarul de poliție căruia m-am predat ridica din sprâncene. Propun un exercițiu simplu: rog a se observa că există o diferență între ceea ce nu e voie și ceea ce nu se poate… orice șofer știe asta. Dar din observația asta pornește o avalanșă întreagă: renunțarea la legal în favoarea eticii, după aia renunțarea la etică în favoarea moralității, iar după aia renunțarea la moralitate în favoarea unei atitudini neprincipiale, instante. Asta din urmă e mai greu de perceput / înțeles / exersat (cred că taoismul e cel mai aproape de această stare de spirit). Eu percep aceste patru componente ca pe niște câmpuri de forță, conflictuale, care sunt prezente în fiecare decizie pe care o iau, în diferite proporții, și mi se pare că oamenii pun botul prea ușor la argumente / constrângeri de genul „e ilegal” sau, poftim, „e ne-etic / e imoral”. Ne încătușăm singuri, când am putea / trebui să avem o mai mare autonomie / autodeterminare în a fi responsabili – și prin asta, liberi. Bancul meu preferat e așa: Ce și-a dat seama bade Ion după 50 ani de pârnaie? Că nu el e închis, ci ușa.

http://www.gas.org.ro/

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole