Zonă fără acoperire

Zona urbană: context și potențial

Când vine vorba de publicații, situația științelor sociale din România este parcă mai dezastruoasă ca niciodată, lucru vizibil deopotrivă pe rafturile librăriilor, în cataloagele bibliotecilor și în bazele de date cu articole științifice. Marea majoritate a publicațiilor din domenii ca sociologia, antropologia sau științele politice sunt pură maculatură — texte care nu au absolut niciun aport de cunoaștere și în lipsa cărora lumea științifică ar fi fost măcar un pic mai ecologică. Dacă editurile nu-și bat capul cu redactarea științifică și, de foarte multe ori, nici măcar cu cea literară, pentru autori maximumul de performanță, la care ajung doar unii, e de reproducere mai mult sau mai puțin mecanică a unor date brute sau a unor clișee bine împământenite. În ceea ce privește producția de texte irelevante, nu există diferențe cu adevărat notabile între universitățile și editurile „de prestigiu” și cele „de duzină”, sau între carierele academice complet anonime și cele care se desfășoară în primul rând în spațiul mediatic. Mai mult, situația este practic neschimbată de decenii, deși între timp am avut o tranziție majoră spre o nouă generație de cadre universitare. Ascensiunea noii generații a fost însoțită de un discurs al schimbării fundamentale a modului în care se face știință și se publică în universități: vechea generație, denunțată ca fiind prăfuită, limitată, conformistă și interesată strict de bani și putere instituțională trebuia să fie înlocuită cu profesori tineri, eventual școliți în străinătate, cu bibliografii în limbi străine la zi, manevrând metodologii sofisticate, capabili să atragă finanțări externe ș.a.m.d. Asemănările dintre cele două generații s-au dovedit însă a fi izbitoare, iar diferențele care există cu adevărat nu sunt întotdeauna favorabile generației actuale.

Chiar dacă producția de maculatură este o activitate cu lungă tradiție pentru lumea universitară din România, declinul din ultima perioadă este cât se poate de evident, volumul publicațiilor scăzând simțitor. Ca exemplu, colecția de sociologie de la Editura Polirom, care timp de aproape 20 de ani a fost de departe cea mai prestigioasă în domeniu, a dispărut practic complet, cu doar trei titluri publicate în ultimii trei ani — în mod semnificativ, toate de autori mai în vârstă. Între 2005 și 2015, această colecție și-a trăit perioada de glorie, în mare parte datorită unei inflații fără precedent de manuale pentru studenți (multe sub titlul Introducere în…, dar și destule ceva mai mascate), editura publicând fără discriminare chiar și câte trei introduceri separate în același subiect, printre care și una care pretindea jovial și cu cinism că reprezintă „cinci introduceri” într-una.[1] Cum ar veni, aveam nu mai puțin de șapte „introduceri” în același subiect publicate în același timp de aceeași editură, plus încă cine mai știe câte publicate de altele. Contrar a ceea ce probabil își imaginau studenții și publicul din afara universității, aceste introduceri — efectiv niște compilații mai mult sau mai puțin proaste din niște lecturi mai mult sau mai puțin sumare — nu erau niște simple anexe la o activitate științifică serioasă. Ele erau de cele mai multe ori cele mai semnificative texte ale cadrelor universitare (lucrări de doctorat, rezultatele finale ale unor proiecte cu finanțare, încununarea unor experiențe didactice îndelungate etc.), reprezentând apogeul carierei multora.

Pentru autorii de maculatură academică, scopul este cât se poate de transparent: avansarea în grad cât mai rapidă. Odată ce membrii noii generații de cadre universitare au ajuns, într-o viteză de-a dreptul amețitoare, la rangurile de conferențiar și profesor, volumul publicațiilor a început să scadă dramatic. Totodată, există o tendință incipientă de a publica în străinătate, în special în limba engleză. Chiar dacă în România acest lucru a fost văzut de-a lungul timpului ca o garanție absolută a calității publicațiilor, în momentul de față este evident că lucrurile nu stau deloc așa. Multe dintre editurile academice anglo-saxone (în frunte cu editurile de mari dimensiuni ca Palgrave Macmillan sau Routledge) și-au reconfigurat rapid modelul de afaceri, venind în întâmpinarea combinației dintre inflația de absolvenți de doctorat în Europa și Statele Unite și presiunea crescândă de a publica — ceva, orice, preferabil cât mai mult, pentru că oricum mai nimeni nu citește. Dacă în România cantitatea de publicații a scăzut simțitor în timp ce calitatea a rămas mai mult sau mai puțin aceeași, la nivel internațional publicațiile în limba engleză s-au înmulțit semnificativ, odată cu scăderea notabilă a calității. Există din ce în ce mai multă — deja enorm de multă — maculatură academică și la nivel internațional, chiar dacă diferențele în ce privește calitatea și lipsa de scrupule sunt în continuare imense. Acest context de supraproducție la nivel internațional a creat un debușeu pentru o parte a universitarilor din România, publicațiile marcante, care să merite cu adevărat citite și care să contribuie în mod real la înțelegerea societății românești rămânând însă practic inexistente.

Per ansamblu, situația este așadar pe atât de simplă pe cât este dezastruoasă. Literatura de specialitate în domeniul științelor sociale produsă în România cuprinde în cea mai mare parte a ei compilații de mâna a doua din lecturi disparate, o mulțime de reproduceri fără sens de date și informații brute (rezultatul tipic al proiectelor de cercetare cu finanțare) și, ca apogeu al cinismului universitar dominant, o serie din ce în ce mai cuprinzătoare de texte rezultate din transformarea hobbyurilor sau obsesiilor meschine ale universitarilor în subiecte de așa-zisă cercetare, bineînțeles sub pretextul generic al sporirii cunoașterii științifice. În afara celor patru mii de absolvenți de științe sociale (sociologie, antropologie, științe politice) care ies anual de pe benzile de producție universitare, marea lor majoritate cu o pregătire precară și un viitor incert, nu este deloc clar ce oferă științele sociale din România societății care le susține. În mod cert, nu (auto)cunoaștere.

Bineînțeles, marea întrebare e cum poate fi rupt un asemenea cerc vicios în care producția de pseudocunoaștere universitară merge mână în mână cu prosperitatea financiar-birocratică a sistemului universitar. Soluția nu poate fi deschis punitivă sau administrativă, mai ales că regulile și criteriile „de performanță” suplimentare introduse de-a lungul timpului s-au dovedit a fi cu totul contraproductive — atingerea unui nivel de rapacitate fără precedent în rândul universitarilor, înlocuirea compilațiilor fără sens, ghilimele sau bibliografie cu compilații fără sens, dar cu ghilimele și bibliografie etc. Singura ieșire e sancționarea reciprocă și informală a universitarilor prin instrumentele specifice care le stau la dispoziție (publicații, conferințe etc.). Bineînțeles, șansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte slabe într-un mediu acaparat complet de ignorarea reciprocă tocmai pentru a asigura bunăstarea materială generală.

Însă pașii înainte nu sunt deloc excluși. Cel puțin la prima vedere, acesta e cazul cărții recente a lui Norbert Petrovici, Zona urbană: o economie politică a socialismului românesc (Cluj, Editura Tact și Presa Universitară Clujeană, 2017). Spre deosebire de publicațiile obișnuite ale cadrelor universitare din sfera științelor sociale, cartea lui Petrovici abordează o temă amplă (nici mai mult, nici mai puțin decât întreaga perioadă cuprinsă între al Doilea Război Mondial și 1990), este extrem de ambițioasă din punct de vedere teoretic (Petrovici vrea să repună bazele modului în care înțelegem socialismul de stat ca atare) și pare a fi rezultatul unor cercetări de durată (avem o listă cu proiecte de cercetare și contribuții indirecte din partea unor colegi în secțiunea de mulțumiri). Deci de la titlu la cuprins cartea pare o adevărată gură de aer proaspăt într-o lume universitară complet sufocată și irelevantă.

Ținând însă cont că producția de cunoaștere științifică este eminamente colectivă, cât succes poate avea un asemenea demers? Poate o carte să facă notă complet discordantă față de peisajul dominant? Poate un autor să abordeze un subiect de amploare într-un mod cuprinzător și convingător în ciuda faptului că nu are pe ce să se bazeze în jur? Altfel spus, poate un singur autor să meargă total împotriva curentului și să construiască ceva foarte semnificativ practic de la zero și deodată? Răspunsul, cel puțin așa cum reiese el din Zona urbană, este în mod cert că nu. Norbert Petrovici este pur și simplu mult prea ambițios și mult prea puțin riguros, rezultatul fiind un volum destul de haotic și cu o abordare spectaculos de eclectică în ce privește utilizarea teoriilor și conceptelor, precum și a surselor bibliografice și a materialul empiric. Pentru că se grăbește să spună ceva prea important despre lucruri prea mari și prea multe, Petrovici ajunge să caricaturizeze uneori grosolan autorii și textele împotriva cărora argumentează. Și, cel mai rău, pentru că nu poate stăpâni un material empiric din principiu extrem de vast și care de multe ori nici nu există ca atare (lipsa totală a cercetării de arhivă sau a studierii sistematice a publicațiilor din epocă este inacceptabilă într-un volum cu asemenea pretenții), în foarte multe momente cruciale Petrovici se simte nevoit să apeleze la raționamente deductive în dauna demonstrației empirice și, nu de puține ori, chiar în ciuda materialului empiric limitat pe care îl pune la dispoziția cititorului.

Cui i se adresează cartea și, mai ales, cum?

Chiar dacă sunt caracteristice cărții în ansamblul ei, aceste neajunsuri sunt parțial mascate prin două mijloace de care Petrovici se folosește abundent și, după toate aparențele, în mod cât se poate de naiv. În primul rând, avem de-a face cu o estompare a graniței dintre publicul specialist și cel generalist, sau între publicul științific și cel larg. Această problemă este tipică științelor sociale din România, unde editurile generaliste domină total piața publicațiilor științifice, cele universitare fiind văzute cel mult ca edituri de mâna a doua, și unde pendularea între publicul științific și cel larg este o tactică necesară supraviețuirii și mai ales promovării. La modul extrem, unii universitari își orchestrează întregi cariere științifice în spațiul public, mai nou sub pretextul practicării unei antropologii/sociologii „publice”, adică a unei antropologii/sociologii care, declarativ, iese din spațiul închis al universității, deschizându-se către publicul larg pentru a împărtăși ceva din cunoașterea științifică acumulată de-a lungul timpului. De cele mai multe ori situația stă însă exact invers, popularitatea din spațiul public fiind folosită pentru a compensa lipsa activității științifice reale. Felul în care Petrovici traversează această graniță este relativ subtil, însă absolut vital, fiindcă privește tocmai modul în care explicitează importanța cărții și în care identifică interpretările împotriva cărora argumentează:

„imaginea care se va desprinde [din această carte] va fi ceva mai complexă decât narațiunea standard actuală, care califică orașul socialist ca un simplu dormitor cu blocuri de beton gri. În această carte chestionez înseși categoriile prin care expediem adesea economia socialistă ca o formă de organizare a muncii și a schimbului supusă planului cincinal controlat de structuri guvernamentale centrale, ceea ce va implica și o reevaluare a opoziției tranșante dintre plan și piață.” (p. 15)

„Socialismul a fost cel mai adesea descris ca un sistem autarhic. Industrializarea și urbanizarea păreau instrumentele principale prin care a fost decupat un spațiu intern, autonom, controlat de partidele comuniste.” (p. 287)

Socialismul ca sistem autarhic, mai mult sau mai puțin complet izolat de lumea capitalistă, și orașul socialist ca oraș dormitor, lipsit de o dinamică economică și socială proprie (vezi și p. 133). Petrovici își poziționează cartea în primul rând împotriva acestui gen de interpretări. Întrebarea reiese imediat: sunt aceste interpretări tipice pentru spațiul științific sau pentru publicul larg? Către care public își orientează autorul atenția? Cine suntem „noi”, cei care „expediem”, cine sunt aceia care au descris „cel mai adesea”, cui aparține de fapt „narațiunea standard”? Fără doar și poate, el sugerează, nu de puține ori în mod explicit, că ar fi vorba de idei de-a gata, dominante în spațiul academic global (adică anglo-saxon), inclusiv în cele mai importante interpretări despre socialismul de stat. Nu oferă însă niciun fel de demonstrație propriu-zisă că așa ar sta lucrurile, poate și pentru că nici nu ar avea cum: în realitate literatura de specialitate la care se raportează Petrovici nu s-a blocat niciodată în asemenea clișee aberante, iar insistențele și apropourile cum că lucrurile ar sta altfel sunt inutile și dubioase. A spune astăzi (sau cam oricând) că țările socialiste erau implicate în comerțul internațional sau că orașul socialist avea o dinamică istorică proprie nu este o inovație, ci o banalitate. Și asta nu numai pentru științele sociale, ci pentru oricine din afara cercului închis al anticomunismului, inclusiv pentru muncitorii și cadrele de conducere despre care Petrovici vorbește atât de mult. Chiar dacă trebuie să căutăm în alte părți contribuțiile cărții, este remarcabil faptul că Petrovici nu oferă nicio altă justificare de ansamblu a demersului său, întorcându-se de fiecare dată la combaterea unor idei altminteri larg acceptate ca inadecvate. E cel puțin ciudat să vezi cum asemenea clișee anticomuniste din spațiul public sunt proiectate arbitrar și fără ezitare asupra întregului mediu academic. Nu este clar cărui public i se adresează Petrovici, însă în spațiul academic genul acesta de jonglerie ar trebui să pară suspectă din oficiu. Publicul larg poate fi desigur păcălit, însă probabil numai cu prețul autosuspendării temporare a oricărui discernământ.

Un al doilea mijloc prin care sunt mascate neajunsurile structurale ale cărții este scriitura însăși și în special folosirea cu totul și cu totul excesivă a jargonului științific și paraștiințific, care face lectura (și înțelegerea elementară!) extraordinar (și complet nenecesar!) de greoaie (într-adevăr, de multe ori chiar imposibilă!). Avem mai întâi ceea ce Petrovici însuși numește limbajul „poststructuralismului”: „asamblaje, alianțe, recrutare, mobilizare de resurse, cutie neagră” (p. 36), la care putem adăuga „texturi ontologice”, „oaze epistemice”, „înrolări”, „alianțe disciplinare”, „alianțe productive”, „alianțe instituționale și epistemice” și multe, foarte multe altele, inclusiv unele mai specifice și presărate aparent strategic însă de fapt singular și aleatoriu pe parcursul cărții: „joc complex gramscian”, „fabrici tayloriste”, „modalități latente”, „realul capitalismului”, „spațiul statal socialist” etc. Prin cele două funcții ale sale, acest limbaj operează un deserviciu major atât cărții, cât și autorului. În primul rând, avem de-a face cu o distanțare pur retorică față de ceea ce Petrovici pare să considere limbajul „extrem de problematic din punct de vedere epistemologic” (p. 75) întâlnit în literatura de specialitate. Efectul este pur retoric pentru că Petrovici nu oferă absolut nicio justificare teoretică și mai ales empirică pentru utilizarea limbajului „poststructuralist”. Ca exemplu major pentru economia cărții, nu ne este oferit absolut niciun argument empiric care să justifice relevanța înlocuirii ideii de „relații de vasalitate”, pe care Petrovici o atribuie (legitim sau nu, e irelevant aici) practic întregii literaturi despre dinamica microeconomică socialistă, cu cea de „alianță” („de creștere”, „productivă” etc.). În al doilea rând, suntem confruntați cu un efect evident de mistificare a mesajului și de intimidare (cu totul gratuită, fiind vorba de un bluf) a oricărui cititor nefamiliarizat. Golit de acest jargon redundant și abscons, textul ar deveni nu numai mult mai clar, dar și mult mai puțin bombastic și mai transparent în ce privește stabilirea propriei relevanțe.

Oarecum ciudat, din moment ce este cât se poate de incompatibil cu limbajul „poststructuralist”, al doilea tip de jargon folosit în mod excesiv de Petrovici este cel economic. Deși autorul se declară în acord cu „acuza că cercetătorii sociologi și antropologi au făcut transferuri disciplinare ilicite din economie” (p. 27), Zona urbană este acaparată de un limbaj economic omniprezent și extrem de rigid, a cărui singură funcție reală pare să fie mimarea tehnicității — un alt exemplu major, suprautilizarea sintagmei „rețele de intrări-ieșiri” nu are efectiv nicio relevanță în afara îngreunării uneori exponențiale a lecturii. Pe lângă construcțiile evident redundante — „acumulare agregată”, „piață de acumulare”, „moneda centrului capitalist hegemonic” (adică dolarul american), „mijloacele de subzistență accesibile muncitorilor prin forme monetizate de achiziție sau autoconsum” (adică mijloacele de subzistență) (p. 35), „managerii puteau să gestioneze totalitățile, volumele de muncitori” (p. 169) ș.a. — sau calchierile repetate din engleză — „plată la bucată” (în loc de plată în acord) sau, bizar, „Grupul de Întreprinderi ale Managementului Local și Comunal” (în loc de Grupul de întreprinderi de gospodărire comunală și locativă) (p. 139) sau „manageri de fabrică” (în loc de familiarul și perfect disponibilul „directori de întreprindere”) — avem nenumărate fraze cu sens și conținut cel puțin neclare, cum ar fi:

„Cele trei mari sectoare ale economiei (…) au fost juxtapuse într-o sinteză care s-a schimbat de-a lungul celor patru decade socialiste, rămânând însă constant asimetrice” (p. 38-39) — adică: economia României socialiste era formată din sectorul primar, secundar și terțiar, care nu erau egale și între care existau relații dinamice (spre deosebire, se subînțelege, de alte economii, care nu sunt formate din aceste trei sectoare, sau în care ele sunt perfect „simetrice” și echilibrate, orice ar însemna asta);

„masa agregată a salariilor a riscat să pună în circulație prea mulți bani” (p. 258) — adică: mulți bani au riscat să pună în circulație prea mulți bani;

„necesitatea de a finanța importurile tehnologice pentru a putea asigura achiziționarea de pe piețele globale a utilajelor necesare producției industriale” (p. 288) — adică: necesitatea de a finanța importurile pentru a asigura importurile;

„Fapt care a permis în România și în statele socialiste din regiune o productivitate similară cu a celorlalte țări aflate la același nivel de PIB.” (p. 123) — adică: România și statele socialiste din regiune au ajuns la un nivel de productivitate egal cu țările cu același nivel de productivitate (lăsând la o parte diferențele de populație și/sau de număr de ore de lucru, care nu par a merita să fie aduse în discuție);

„cum au realizat managerii locali tranziția de la administrația urbană de tip socialist la guvernarea postfordistă prin mijloacele managementului” (p. 133) — adică: managerii locali au realizat ceva prin mijloacele managementului;

„Sistemul inflaționar de cerere de investiții la nivel de fabrică s-a transformat în Cluj într-un sistem de cerere de investiții pentru expansiunea capitalului fix.” (p. 188) — adică: cererea prea mare de investiții s-a transformat (în Cluj!?) într-o cerere de investiții pentru creșterea investițiilor;

„România își mărește semnificativ gama de produse de export, dar prin creșterea valorii adăugate totale a bunurilor exportate” (p. 285) — adică: exporturile au devenit mai variate datorită creșterii valorii totale a exporturilor.

În fine, avem și o serie întreagă de construcții, uneori paragrafe întregi, complet impenetrabile, inclusiv destule care par a fi scrise pe pilot automat. Spre exemplu:

„condițiile acestui schimb fac să se reproducă la fiecare ciclu de producție deposedarea muncitorilor de mijloacele de producție și să avem un întreg sistem care face presiuni de creștere a unităților.” (p. 124)

„Rețelele economice au făcut posibilă abstracția muncii concrete, dar nu au fost sursa abstragerii.” (p. 125)

„formele de dezasamblare a corpurilor muncitorești devin tot mai puternice, însă niciodată desprinse de formele simbolice de reinstituire a raționalului ca emanând din centrul managerial al fabricii, partidului și al statului. Muncitorilor li se solicită să se integreze într-o ordine economică a fabricii, organizată ierarhic, în care linia de comandă productivă este modalitatea principală de a susține modernitatea diviziunii muncii tayloriste.” (p. 163)

„«Normalitatea» capitalistă devine o fantezie instituită tocmai prin jocul inversiunii, care concepe Estul ca un Vest răsturnat. A restaura viitorul ar putea fi posibil completând prezentul cu ceea ce îi lipsește. Tratarea mai riguroasă a producției timpului prezent prezintă potențialul de a ne reconfigura epistemologiile despre regiune, orientându-ne către economia politică a producției timpului și spațiului.” (p. 26)

Scriitura cărții este extrem de obositoare, nu de puține ori cuvintele părând că au scăpat complet de sub control. Acest balast, pentru că despre asta este vorba, cântărește enorm în economia volumului, și cantitativ (nenumărate propoziții simple iau în mod constant proporții inimaginabile), și calitativ (nenumărate idei simple sunt întoarse pe față și pe dos în repetate rânduri, până nu se mai înțelege mare lucru din ele). În lipsa lui, am fi avut o carte semnificativ mai scurtă și mai clară, chiar dacă mult mai transparentă și mai puțin spectaculoasă decât ar vrea autorul să fie. Altfel spus, o carte în mod asumat mai pe măsura posibilităților existente pentru științele sociale din România.

Socialism, capitalism, nu mai contează

Totuși, ignorând problema omniprezentă a scriiturii, ce încearcă efectiv Norbert Petrovici să facă în Zona urbană? Declarativ, scopul de ansamblu e de a reevalua dezvoltarea socială și economică a României socialiste și, mai general, a socialismului de stat generic vorbind, Petrovici mișcându-se liber și fără discriminare între contexte geografice și istorice cât se poate de diferite. O asemenea reevaluare este necesară, ni se spune, pentru a scăpa din ghearele „imperialismului teoretic exercitat de o serie de concepte provincializatoare, cu precădere în antropologie, sociologie și în analizele teoretice ale Europei Centrale și de Est din perioada socialistă (de ex.: economie de penurie, redistribuție, colectivism birocratic, vacuum de proprietate)” (p. 16). Potrivit lui Petrovici, acest „imperialism”, care caracterizează mai toată literatura de specialitate existentă, este rezultatul unei „alianțe” („instituționale”, „epistemice” etc.) între intelectualii din blocul socialist și cei occidentali și are drept rezultat transformarea blocului socialist într-o „oază epistemică”, izolată de capitalismul înconjurător:

„De-a lungul anilor 1990, datorită unor jocuri de opoziție și critică a lumii academice față de turnura neoliberală a politicilor economice, socialismul la nivel analitic se stabilizează treptat ca o formațiune socială diferită de capitalism.” (p. 116)

Trecând peste faptul că în anii 1990 toată povestea cu socialismul în Europa Centrală și de Est își pierduse rapid din importanță, majoritatea literaturii despre care vorbește Petrovici datând din anii 1970 și 1980, care este mai exact problema cu identificarea (sau, mă rog, „stabilirea la nivel analitic” a) socialismului de stat ca „formațiune socială diferită de capitalism”? Ei bine, nu este neapărat vorba de o problemă empirică sau conceptuală semnificativă, pe care Petrovici să o abordeze în detaliu. Lucrurile se rezumă la faptul că asemenea caracterizări ar insinua (căci despre insinuări și aspecte conotative se pare că vorbim în mare parte, multe pur imaginare) că socialismul de stat a fost insuficient de „modern” în fața capitalismului:

„Socialismul este, în cele din urmă, un sistem care nu este suficient de modern. Evident, o asemenea explicație este extrem de problematică din punct de vedere epistemologic.” (p. 75)

Nu aflăm însă niciodată ce este de fapt atât de „extrem de problematic”. La fel cum nu ne este niciodată demonstrat că, spre exemplu, ideea de „economie de penurie” stabilește un asemenea raport de inegalitate întru modernitate. Ca în multe alte momente cruciale ale argumentației, Petrovici apelează la niște interpretări cel puțin discutabile, pe care însă le tratează ca fiind în mod evident corecte de la sine. La fel ca transformarea pe nesimțite a discursului anticomunist în ortodoxie academică, și aici avem de-a face cu un apel cam prea ieftin la marota modernității, altă noțiune cu valoare epistemologică extrem de incertă, însă în mod cert extrem de încărcată ideologic.[2] Singura urmă de argument împotriva diferențierii dintre socialism și capitalism pare a fi necesitatea de a evita separarea totală a blocului socialist față de lumea capitalistă și ignorarea mai ales a legăturilor economice dintre țările socialiste și cele capitaliste. Însă, cum am menționat deja, în ciuda insistențelor lui Petrovici lucrurile nu stau deloc așa, literatura academică despre comerțul exterior sau datoria externă a țărilor socialiste fiind enormă (inclusiv de partea economiștilor preocupați de economia de penurie, pe care Petrovici îi caricaturizează sistematic fără însă a le discuta măcar minimal textele). Mai mult, sublinierea caracterului problematic al diferențierii dintre capitalism și socialism capătă uneori accente de-a dreptul alarmiste, „riscurile” rămânând complet învăluite în mister:

„nu putem vorbi despre un oraș socialist, care are o esență diferită datorită naturii redistributive a sistemului. Riscul este ca atunci când teoretizăm urbanul socialist să pară că acesta are o natură diferită de urbanizarea capitalistă.” (p. 227)

Lăsând la o parte problema caricaturizării, nu vedem efectiv niciodată de ce asemenea caracterizări sunt problematice, mai ales din punct de vedere empiric. Trecând și peste acest aspect, care este soluția propusă de Petrovici? Ei bine, nici mai mult, nici mai puțin decât utilizarea (sau, mai bine spus, aplicarea) teoriilor și categoriilor de gândire dedicate sistemului capitalist în cazul socialismului de stat (din România și, din câte se pare, de aiurea). Odată ce acceptăm că cele două nu sunt în esență diferite, acest lucru pare să fie legitim în mod automat. Din punct de vedere analitic, Zona urbană este rezultatul interpretării (destul de mecanice, după cum vom vedea a) evoluției economiei României postbelice din perspectiva categoriilor macroeconomice standard ale cererii agregate și a dezvoltării urbane socialiste din perspectiva teoriilor despre orașul capitalist american. Nu contează că atribuirea obținerii de „profit de pe urma salariilor scăzute” (p. 199) în cazul întreprinderilor socialiste este complet fără sens, sau că observația că „echivalarea antreprenorialismului cu orașul neoliberal postsocialist pare, într-un mod straniu, să sugereze că istoria ar începe odată cu capitalismul” (p. 133) pare în mod straniu să sugereze că istoria ar începe de fapt în anii 1970, când Petrovici datează transformarea orașului socialist în „oraș antreprenorial” à l’américaine. Lucrurile ajung din păcate să se răsfrângă și asupra capitalismului, cu rezultate care au prea puțin de-a face cu realitatea:

„În forma actuală a capitalismului ca neoliberalism, fixarea salariului real în Occident se face tot [i.e., tot ca în socialism — n.m.] prin mijloace politic-administrative, salariul fiind relativ stabil de patruzeci de ani, în jurul valorii sale din 1970.” (p. 125)

În fine, afirmația că „toate continuitățile și ambiguitățile sunt șterse, pentru a caracteriza orașul capitalist drept ceva radical diferit față de orașul socialist” (p. 133) poate fi foarte ușor întoarsă împotriva lui Petrovici: în Zona urbană, toate diferențele și nuanțele sunt șterse, pentru a caracteriza orașul socialist drept ceva practic identic cu orașul capitalist. Cum am văzut, nu e însă vorba doar de orașul socialist, ci despre întreaga perioadă socialistă ca atare. Aplicarea fără discernământ a criticii orientalismului generic duce în mod automat la problema clasică a imposibilității de a percepe, înțelege sau, într-adevăr, accepta diferențele dintre elementele comparației, Petrovici eșuând în mod repetat să iasă din această situație jenantă în care trebuie să vorbească despre ceva al cărui specific îl neagă ca atare. Rezultatele sunt cel puțin confuze:

 „În această carte am argumentat că specificul răspunsului leninist la situația dependenței naționale a constat în dezvoltarea capitalului fix pentru a putea produce, cu ajutorul unor mijloace de producție tehnologice avansate, produse industriale. Acest tip particular de răspuns nu este doar unul leninist, ci este un răspuns mai larg oferit de statele periferiale la problema dependenței în Africa, America Latină, sau Asia.” (p. 288; s.m.)

Altfel spus, specificul răspunsului leninist era că nu era tocmai specific și, evident, nici măcar strict leninist. La limită, învățăturile cărții sunt perfect aplicabile și în Argentina, Nigeria sau Vietnam.

Argumentul de ansamblu al cărții este deci destul de suspect. După cum am subliniat deja, acest lucru reiese într-o bună măsură din faptul că Petrovici vrea să spună prea multe lucruri importante despre prea multe lucruri importante. De la zero la o teorie revoluționară a unei întregi epoci istorice e cam prea mult pentru oricine. Merită văzut însă dacă măcar pe bucăți cartea este mai coerentă și mai relevantă din punct de vedere empiric și teoretic.

Dacă repoziționăm al optulea capitol în prima parte, structura cărții este cât de cât clară. Avem mai întâi o discuție despre dinamica economică de ansamblu a României și, din nou, a socialismului mai general vorbind. În al doilea rând, avem o analiză a modului în care avea loc dezvoltarea economică la firul ierbii, în cazul orașului Cluj-Napoca și al județului Cluj. Chiar dacă legătura dintre cele două este cât se poate de la îndemână (sunt două perspective diferite și interconectate asupra aceluiași fenomen), în stilul său tipic autorul plusează în mod complet nenecesar printr-un capitol întreg (capitolul 3) în care încearcă să arate cum „valoarea”, „teoriile valorii” și „sociologia socialismului” făceau de fapt joncțiunea între politica și dinamica de dezvoltare de la nivel național și cele de la nivel urban și regional. Ce este mai exact „valoarea” și ce înseamnă „teoria valorii” nu avem însă nicio șansă să înțelegem (ca în multe situații, Petrovici nu își definește clar cei mai importanți termeni), tentativele eliptice ale autorului făcând mai mult rău decât bine:

„Valoarea emerge dintr-o serie de relații între actori definiți prin pozițiile lor contradictorii, ce derivă din natura raporturilor juridice ce se stabilesc prin intermediul relațiilor de producție și control.” (p. 86-87)

Conceptul de valoare din critica economiei politice clasice (în speță, din teoria marxistă) este în mod ciudat și, în ultimă instanță, inexplicabil intercalat într-un argument mai amplu dominat de o perspectivă economică standard și, într-adevăr, singura definiție reală care reiese vag din acest capitol este că valoarea înseamnă relații de piață, echilibrarea reciprocă a cererii și ofertei prin mecanismul prețurilor. Însă capitolul nu este despre „teoria valorii” în cazul socialismului de stat, care ocupă de fapt o parte restrânsă dintr-un total de 40 de pagini, ci despre o mulțime de alte subiecte, a căror relevanță este discutabilă și între care legăturile sunt neclare. Fără discuție, eliminarea în întregime a acestui capitol ar fi făcut un serviciu important cărții, câștigându-se semnificativ în claritate și concizie.

„Keynesismul de criză perpetuu”, fluiditatea capitalului fix și revizionismul exporturilor

Expunerea privitoare la dinamica macroeconomică a socialismului de stat începe prin etichetarea acestuia drept „capitalism de stat dezvoltaționist” (p. 20). Din moment ce diferențierea dintre capitalism și socialism este inerent problematică, spune Petrovici, e mai bine să vorbim despre socialism în acești termeni. Laitmotivul „oazei epistemice” joacă și aici rolul eroului negativ:

„Teza dezvoltaționismului este o variantă de critică a socialismului real care clasifică această formațiune socială ca o formă de «capitalism de stat». În versiunile anterioare ale acestei paradigme, socialismul era analizat în sine ca un sistem capitalist sau ca sistem care reacționează la politicile imperiale ale țărilor capitaliste. Diferența specifică importantă, relativ la generațiile anterioare ale teoriei «capitalismului de stat», este legată de faptul că noile versiuni plasează socialismul în ierarhiile globale ale sistemului-lume capitalist. Această mișcare conceptuală permite ruperea izolaționismului epistemic prin punerea regiunii în relație cu strategiile țărilor care ocupau o poziție periferială similară în sistemul-lume capitalist. Strategiile socialiste devin astfel una dintre formele în care are loc dezvoltarea țărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate.” (p. 24-25)

Ce este însă dezvoltaționismul? Petrovici inovează și la acest capitol, distingând între „keynesism”, care „desemnează politici bazate pe stimularea cererii interne”, și „dezvoltaționism”, care este „asociat cu politicile de creștere care stimulează exporturile pe baza resurselor financiare, obținute prin împrumuturi externe și interne, coordonate de un stat capabil să evite dependența politică și economică față de finanțatori” (p. 24). Distincția este cel puțin neclară, în primul rând pentru că definiția dezvoltaționismului este destul de diferită de cea larg acceptată în literatura de specialitate.[3] În al doilea rând, pentru că nu pare să fie aplicabilă cazului de față și, în al treilea rând, pentru că nu e deloc clar nici pentru Petrovici dacă socialismul e până la urmă dezvoltaționism sau keynesism (sau socialism, sau capitalism). Astfel, după ce ne este prezentată distincția clară între keynesism și dezvoltaționism, socialismul fiind de fapt un capitalism de stat dezvoltaționist, aflăm că socialismul e de fapt un „keynesism de criză perpetuu” (p. 81), expresie care, deși contradictorie în esența ei, nu îl deranjează deloc pe autor. Petrovici ajunge de la una la alta făcând o asociere-cheie între capitalismul de stat și analiza cererii agregate, lucru pe care îl scoate efectiv de nicăieri:

„«capitalismul de stat» este interesat în mod primar de modul în care se realizează cererea agregată de bunuri. Adică urmărește realizarea valorii produselor manufacturate și a serviciilor în economii în care marea majoritate a mijloacelor de producție este socializată.” (p. 33)

Deci nu numai că socialismul ba e dezvoltaționism, ba e keynesism, ci teza capitalismului de stat e în principal preocupată de analiza macroeconomică standard și elementară a cererii agregate (sau în ciudatul limbaj marxisto-keynesist de aici, „realizarea valorii produselor” etc.). Într-adevăr, analiza macroeconomică a lui Petrovici se limitează în mare parte la aplicarea implicită a formulei cererii agregate în cazul României socialiste. Formula standard (cererea agregată = consum + investiții + cheltuieli guvernamentale + exporturi nete) e redusă (din nou, implicit) la cererea agregată = investiții + exporturi. Scoaterea din ecuație a consumului și a cheltuielilor guvernamentale nu este discutată în vreun fel. La fel cum nu e discutată de niciun fel legitimitatea aplicării directe a unor categorii, concepte și teorii gândite pentru un cu totul alt context — problema e desigur rezolvată din oficiu prin echivalarea socialismului cu capitalismul.

Până să ajungă la analiza propriu-zisă, Petrovici face un ocol lung, discutând ceea ce el numește „trei modele de creștere” specifice socialismului. Nu e clar însă dacă avem de-a face cu „modele” de politici de dezvoltare sau de modele analitice, explicative post-factum, cum nu este deloc clar nici în ce măsură acestea sunt concurente, ori în ce măsură sunt construcții mai mult sau mai puțin artificiale ale autorului. În orice caz, ar fi vorba de „trei tipuri de teorii care concurează în explicarea cauzelor eficiente care conduc la apariția ciclurilor și propun diferite prescrieri de politici contraciclice: modelele creșterii prin capital fix, modelele endogene și modelele exogene” (p. 49). Primul ar fi așa-zisul model leninist, care pune accentul pe investiții și explică fluctuațiile prin discrepanțele apărute între „departamentele” economiei (în limbaj marxist clasic, departamentul I, al mijloacelor de producție, și departamentul II, al bunurilor de consum, pe care Petrovici le încurcă în mod repetat pe parcursul cărții). Al doilea „model” este de fapt o specificare microeconomică a primului, punând accent pe cererea excesivă de investiții datorată competiției dintre și „negocierii” planului de către directorii de întreprindere la nivel local. În fine, al treilea model, cel exogen, este destul de neclar și ca definiție și ca relevanță, adunând la grămadă diverși „factori interni”, „factori externi” și „factori naturali”.

„Alternativa” lui Petrovici la aceste trei modele este de fapt o nouă specificare a primului: mai exact, dezvoltarea economiilor socialiste s-a bazat primordial pe ceea ce el numește „expansiunea capitalului fix” și în special a sectorului de construcții. Astfel, „dezvoltarea peisajului construit — locuințe, fabrici, drumuri, canale, baraje, căi ferate, utilaje de construcții — a fost forma prin care s-a asigurat consumul intern, care a permis apariția unei economii interne complexe” (p. 34). Mai clar, stimulând astfel de investiții, erau stimulate o serie întreagă de industrii care furnizau materie primă, componente sau utilaje necesare îndeplinirii investițiilor respective, care la rândul lor stimulau alte industrii ș.a.m.d. Este într-adevăr și nesurprinzător vorba de efecte de multiplicare a acestor investiții, chiar dacă autorul nu e deloc hotărât în această privință: „Investițiile nu au jucat în economie rolul unui multiplicator cu efecte de reverberare. (…) Efectul scontat a fost cel de multiplicare a cererii de-a lungul lanțurilor de producție” (p. 81).

Problema este că Petrovici nu vede nicio diferență semnificativă între ce înseamnă capitalul fix pentru o întreprindere și ce înseamnă el în sistemul conturilor naționale, sau ce înseamnă în teoria marxistă și ce înseamnă în teoria economică standard; după cum vom vedea, consecințele sunt uneori destul de serioase. Mai grav, există o tendință de a reduce „expansiunea capitalului fix” la sectorul construcții (vezi, e.g., p. 222-223) și, mai departe, la subsectorul construcții de locuințe (când ni se sugerează cumva că întreaga economie a județului Cluj se baza pe construcția anuală a 6000 de apartamente în medie). La fel, cititorul atent va observa că „sectorul construcții” despre care vorbește Petrovici este de fapt sectorul „montaj și construcții”, adică practic întreg sectorul de construcții de obiective industriale și de locuit. Deci când vorbim de dezvoltarea economică a țărilor socialiste prin „expansiunea capitalului fix” vorbim de fapt în termeni eufemistici despre industrializare și urbanizare. Or faptul că dezvoltarea economică a acestor țări în perioada postbelică s-a bazat îndeosebi pe industrializare și urbanizare nu numai că nu este o noutate, ci este o banalitate colosală, de nimeni contestată și de toată lumea afirmată. Probabil numai orbirea indusă de efectul retoric al înlocuirii industrializării și urbanizării cu „expansiunea capitalului fix” îl poate face pe autor să-și dorească să „recupereze argumentul că arhitectura economiei socialiste este bazată pe expansiunea capitalului fix” (p. 52).[4] În fine, importanța acordată sectorului construcții ca atare pare măcar parțial exagerată, din moment ce conform datelor prezentate de Petrovici (tabelul 1, p. 79), după 1960 acesta a reprezentat în funcție de perioadă cel mult 50% din valoarea totală a investițiilor. Cel puțin la fel de problematic, datele din figura 2 (p. 79) arată că sectorul construcții era infinit mai mic decât sectorul „lucrări de montaj și construcții”, care reprezenta cel mult jumătate din investițiile totale. Deci cu toate că cifrele pe care le prezintă par să arate cu totul altceva, Norbert Petrovici ignoră problema și insistă în continuare asupra centralității sectorului de construcții. Prezumția că cea mai mare parte a activităților neîncadrate la construcții depindeau de fapt de acestea rămâne cel mult la stadiul de ipoteză, care trebuie demonstrată cu date concrete, nu cu interpretări la mâna a doua sau a treia ale unor observații ocazionale. Deci chiar dacă Petrovici afirmă răspicat și în mod repetat că așa au stat lucrurile, singura șansă e să-l credem pe cuvânt.

Mai departe, aflăm că acest tip de dezvoltare nu s-a menținut decât până în anii 1970, când rolul de motor al creșterii (care pentru Petrovici e același lucru cu dezvoltarea) este preluat de exporturi. Reorientarea economiei către export are loc datorită atingerii limitelor creșterii bazate pe „expansiunea capitalului fix”:

„acest model de asigurare a piețelor interne are o limită de creștere, legată de resursele interne de forță de muncă disponibile, de mijloacele de subzistență accesibile muncitorilor (…), precum și de consumul final de capital fix care poate fi generat printr-un buget dat de investiții la nivel național.” (p. 35)

Mai exact,

„ceea ce se întâmplă în această perioadă este că exportul preia rolul de consumator final deținut până atunci de sectorul de construcții. Lucrările interne de construcții devin un mecanism secundar, care funcționează ca tampon pentru fluctuațiile de cerere externă.” (p. 81-82)

„Orientarea economiei spre export” vine la pachet cu „descentrarea construcțiilor interne ca piață finală” (p. 267), iar

„mecanismul de dezvoltare prin capital fix devine subordonat celui de export. Aceasta este rațiunea pentru care se extind semnificativ piețele externe pentru bunuri de capital și bunuri intermediare. Economia este orientată spre export, în același timp în care e stimulată creșterea importurilor de materii prime și bunuri de consum.” (p. 273)

Importurile, insistă Petrovici, sunt la rândul lor stimulate de nevoia menținerii ordinii sociale:

„uneori opoziția a fost explicită, de exemplu sub forma grevelor din 1977 din România, fapt care a obligat sistemul, pentru a preveni alte opoziții deschise, la politici de împrumutare pe piețele de capital internaționale, pentru a putea continua producția internă cu ajutorul importurilor de materii prime.” (p. 124)

În plus, reorientarea către export a crescut semnificativ cererea de finanțare externă:

 „În România, după 1960, la fel ca în cele mai multe țări central și est-europene, avem o reorientare tot mai puternică a economiei către export. (…) Această reorientare a solicitat noi forme de finanțare a producției, mult mai puternic conectată la circuitele financiare internaționale și ale materiilor prime, în volume mult mai mari decât cele presupuse de producția internă.” (p. 35)

Și, în fine, anii 1980 marchează o nouă schimbare de paradigmă, concluzia logică a „conectării la circuitele financiare internaționale” ca urmare a reorientării spre export din anii 1970:

„Austeritatea [din anii 1980 — n.m.] este folosită nu pentru a finanța expansiunea capitalului fix, ci pentru acumulare de valută. Se renunță la industrializarea și retehnologizarea continuă, obiectivul fiind acum expansiunea creditelor pe care le acordă România altor țări din Sudul Global. Practic, economia României este financializată.” (p. 285)

Cum putem evalua acest argument? Ultima parte a întregii povești, cea despre financiarizare, este bineînțeles un nonsens total care nu necesită niciun fel de comentariu (financiarizarea economiei nu înseamnă creșterea creditării externe[5]), fiind însă cu totul marginală în carte — trebuie remarcată totuși absența unei discuții oricât de sumare a problemei datoriilor externe, atât de vitală pentru înțelegerea traiectoriei României socialiste și pentru genul de abordare din perspectivă „globală” la care emite pretenții Petrovici.[6] Ce putem spune despre restul poveștii cu reorientarea către export? Ei bine, și în acest caz avem de-a face cu un nonsens total.

În primul rând, este cu totul remarcabil că Petrovici nu oferă nicio explicație coerentă a așa-zisei reorientări a economiei românești către export. Într-adevăr, acest lucru pare efectiv dedus din formula cererii agregate simplificate: dacă creșterea nu mai e asigurată de investiții („expansiunea capitalului fix”), ea trebuie să fie asigurată de exporturi.[7] Reorientarea către export e deci un fel de implicație logică a legii de fier a cererii agregate. Celelalte explicații oferite cu jumătate de gură pe parcursul cărții sunt cel puțin ciudate: insuficiența cererii interne (în România nu exista suficientă cerere în raport cu cât se producea — ideea de economie de penurie e negată complet, ea nemaiavând oricum sens din moment ce socialismul e în esență identic capitalismului) și, chiar mai bizar, limitarea inflației. Mai ales cea din urmă este extraordinar de curioasă, mecanismul prin care exporturile (adică scoaterea bunurilor de pe piața internă, deci reducerea ofertei) limitează inflația (adică creșterea prețurilor care este, la modul cel mai simplu, efectul unui exces de cerere în raport cu oferta) situându-se dincolo de orice paradox. Deși insistă de câteva ori pe parcursul cărții asupra unei presupuse politici de limitare a inflației prin creșterea exporturilor, Petrovici nu poate explica modul complet contraintuitiv în care ar trebui să funcționeze un asemenea mecanism. Să luăm spre exemplu cazul anilor 1950, când ni se spune că

 „exporturile jucau un rol dublu. Primul rol era de a ține sub control inflația. În condițiile variațiilor anuale ale volumelor de produse agricole pe care gospodăriile individuale le puneau în vânzare, masa agregată a salariilor a riscat să pună în circulație prea mulți bani, care nu aveau acoperire în produse disponibile pentru cumpărare. Adică, totalitatea salariilor agregate riscau să producă inflație. De asemenea, bunurile industriale puteau fi comercializate cu greu, de vreme ce populația nu își mai acoperea nevoile de bază (…). Exporturile erau utile, la rândul lor, pentru că în acest fel s-a controlat oferta; excedentele posibile generate de volatilitatea cantităților de bunuri agricole aduse pe piețele interne au fost oportunități pentru vânzările externe. De asemenea, excedentele de produse industriale au fost comercializate pe piețele emergente.” (p. 258)

Deci: i) datorită fluctuațiilor producției agricole, oferta de produse era de multe ori insuficientă în raport cu cererea și, din moment ce salariile nu puteau fluctua în același ritm, exista riscul creșterii mai mult sau mai puțin necontrolate a prețurilor produselor agricole, populația fiind dispusă să plătească din ce în ce mai mult pentru a-și acoperi nevoile de bază; ii) nu e clar de ce, dar datorită ofertei limitate de produse agricole nu exista cerere suficientă pentru produse industriale, care oricum nu prea mergeau la export, din moment ce se pare că principalele produse de export erau „țițeiul, produsele petroliere, gazul, cimentul și cheresteaua” (p. 257); iii) în mod ciudat, când totuși producția agricolă înregistra vârfuri — și, înțelegem, putea în sfârșit să acopere nevoile populației —, trebuiau mobilizate exporturile pentru a limita oferta (mai exact, pentru a o menține redusă). Altfel spus, concluzia nesurprinzătoare cel puțin din punct de vedere logic este că exporturile ar funcționa pentru a alimenta inflația, și nicidecum pentru a o limita.

În al doilea rând: începând cu anii 1970, exporturile au devenit principalul motor al economiei țării, investițiile jucând de acum înainte un rol secundar („descentrarea construcțiilor interne ca piață finală”). Faptul că acest lucru este fals este simplu de demonstrat chiar cu puținele date empirice prezentate de Petrovici. Încă din start, este notabil că cea mai solidă dovadă care ne este prezentată pentru a susține acest argument este evoluția în cifre absolute a exporturilor. Însă nici măcar din acest punct de vedere lucrurile nu sunt clare, cifrele variind de la un capitol la altul: dacă în figura 3 (p. 82) exporturile însumate ajung undeva la 12,3 miliarde de dolari în 1984, în figura 15 (p. 263) ele nu ajung nici măcar la 4 miliarde pentru același an. Nu ne este dată niciun fel de explicație pentru asemenea diferențe enorme. Să luăm totuși cifra mai mare, de 12,3 miliarde de dolari. Însemna asta mult sau puțin pentru economia României în perioada respectivă? Incredibil, dar nu vom găsi în carte absolut niciun răspuns direct la această întrebare, sau la orice întrebare care să ne poată ajuta să stabilim importanța reală a exporturilor și a investițiilor pentru economia României. Putem totuși să facem noi înșine o comparație între exporturi și investiții, folosindu-ne de datele din tabelul 1 (p. 79), unde ne sunt prezentate valorile în lei ale celor din urmă.[8] Convertind valoarea exporturilor din dolari în lei (12,3 miliarde de dolari la un curs mediu aproximativ de 4,5 lei pentru un dolar[9]) ajungem la o valoare de circa 55 miliarde lei în 1984. Conform datelor din tabel, putem calcula însă că media anuală a investițiilor pentru perioada 1981-1985 era de nu mai puțin de 210 miliarde de lei, dintre care vreo 88 de miliarde mergeau către sectorul montaj și construcții. Deci, chiar și la apogeu (și ignorând diferența dintre valorile brute și cele nete — vezi mai jos) exporturile erau în continuare mult, mult inferioare investițiilor, care creșteau în continuare într-un ritm accelerat (practic dublându-se între cincinalele 1971-1975 și 1981-1985).[10] Greu de spus de unde până unde putem deduce de aici că „mecanismul de dezvoltare prin capital fix devine subordonat celui de export.”

În al treilea rând: creșterea importurilor este ulterioară reorientării către export, nefiind direct legată de aceasta; s-au importat mai ales materie primă și bunuri de consum, în vederea menținerii producției și a ordinii sociale. Nesurprinzător, datele lui Petrovici (figura 17, p. 269) nu sugerează în vreun fel creșterea importurilor de bunuri de consum, despre care se știe că erau oricum reduse și înainte de limitările drastice din anii 1980. La fel cum se știe că prevenirea manifestărilor de protest începând cu a doua jumătate a anilor 1970 nu s-a făcut în România prin creșterea importurilor, ci mai ales prin mobilizarea mijloacelor represive. Cât despre creșterea importurilor abia după reorientarea către export, și aici avem de-a face cu o rescriere dubioasă a unei istorii larg discutate. Potrivit variantei din urmă, creșterea importurilor (și în special a importurilor de tehnologii noi) a determinat creșterea exporturilor, care erau principala sursă a valutei necesară plății importurilor. Cel puțin în principiu, exporturile nu au fost un scop în sine, ci au servit drept mecanism adiacent pentru creșterea capacităților de producție și a complexității tehnologice autohtone, care de la un punct încolo nu s-a mai putut realiza fără importuri mai mult sau mai puțin masive. În mod evident, orice revizuire a acestei istorii nu se poate baza pur și simplu pe afirmații lipsite de orice susținere empirică — ciudat, dar Petrovici revine pe nesimțite în ultimele zece pagini ale cărții la această istorie standard, fără să ia în seamă că în restul cărții spune cu totul altceva. În fine, chestiunea importurilor aduce în discuție o problemă ceva mai serioasă pentru argumentul de ansamblu al acestei prime părți. Și anume, autorul nu pare să ia în seamă că în formula cererii agregate exporturile nu contribuie în valoare brută, ci în valoare netă; mai exact, creșterea exporturilor nu înseamnă automat și creșterea cererii agregate, decât în măsura în care exporturile cresc mai repede decât importurile. Or, în cazul României acest lucru nu este valabil decât începând cu anii 1980 (figura 15, p. 263), când sunt limitate drastic importurile; valoarea exporturilor nete în anii 1970, când Petrovici identifică ascensiunea exporturilor la statutul de motor al economiei (sau al creșterii — nu e deloc clar), era cu totul neglijabilă, fiind mult inferioară exporturilor brute (și cu atât mai mult investițiilor) chiar și în anii 1980.[11]

Dezvoltarea comerțului internațional al României începând cu cea de-a doua parte a anilor 1960 avea totuși foarte mult de-a face cu schimbarea mai generală a modelului de dezvoltare a economiilor socialiste din Europa Centrală și de Est. Mai precis, statele socialiste se reorientează către politici de dezvoltare „intensivă”, bazată pe creșterea productivității, încercând să lase în urmă dezvoltarea „extensivă”, dependentă de creșterea volumului de forță de muncă, mijloace de producție și materie primă. Ele nu puteau însă realiza această trecere prin forțe proprii, sau cel puțin nu într-un timp acceptabil pentru decidenți. De unde și nevoia de a importa masiv tehnologie, în special din țările occidentale, pentru a crește productivitatea și a dezvolta cât mai rapid produse din ce în ce mai complexe.[12] La vremea respectivă au existat dezbateri aprinse privitoare la această tranziție, ceea ce face și mai surprinzător absența ei totală dintr-o carte despre economia politică a socialismului. Cumva ironic, Petrovici ar fi putut ajunge la această chestiune nu numai printr-o privire puțin mai atentă asupra datelor empirice și ideilor din epocă, ci și prin metoda lui preferată: aplicarea categoriilor și schemelor de gândire dedicate capitalismului în cazul socialismului de stat. Distincția dintre creșterea extensivă și cea intensivă este extrem de similară cu ceea ce a ajuns între timp să se numească „teoria tradițională a creșterii”, care datează din aceeași perioadă și folosește aceleași principii pentru a analiza dinamica economică a țărilor capitaliste. Însă discuția despre creșterea extensivă și intensivă ar fi dat complet peste cap povestea din prima parte a Zonei urbane, care de la un moment dat pare că se bazează strict pe inerție.

În sfârșit, zona urbană

Este greu de reținut ceva cu adevărat pozitiv din prima parte a cărții, interpretările părând să meargă în mod sistematic împotriva cunoașterii existente și chiar a puținelor dovezi empirice prezentate în carte, iar confuzia indusă în mod sistematic cititorului pare a fi cel puțin la fel de mare de partea autorului. Din fericire, a doua parte are mult mai mult potențial, subiectul fiind de asemenea complex, însă nu suficient de vast încât să pară inabordabil. Din păcate, reîntâlnim aici problemele majore din prima parte: demonstrații empirice mult spus parțiale, suprainterpretări, ignorarea sau caricaturizarea literaturii de specialitate existente etc. Multe dintre ideile majore din această parte rămân la statutul de ipoteză. Dacă Petrovici nu ar fi pierdut atâta timp încercând să rescrie după ureche istoria economică a secolului XX în prima parte, care nu poate și nu merită să fie salvată, e posibil să fi avut o carte folositoare.[13]

Premisa celei de-a doua părți este destul de simplă: politica de impulsionare a industrializării și urbanizării la nivel național („expansiunea capitalului fix” etc.) a favorizat nu atât competiția dintre (directorii de) fabrici pentru atragerea investițiilor (chestiune larg discutată în literatura de specialitate), ci mai degrabă competiția între grupuri de întreprinderi și organizații din localități și mai ales din regiuni diferite. În limbajul deja binecunoscut, acestea funcționau ca „alianțe de creștere”, implicându-se în „negocierea” planului de investiții de la nivel național în vederea acumulării de resurse la nivel local și regional. Petrovici susține că aceasta este inovația majoră a cărții sale: dacă cercetările existente sunt bazate strict pe analize la nivel național sau la nivel de întreprindere, a doua parte din Zona urbană vorbește despre dinamica economică și socială de la nivel regional, care, ni se spune, este mult mai importantă decât primele două pentru înțelegerea dezvoltării economice din perioada socialismului de stat. Petrovici încearcă să arate cum funcționau aceste lucruri în realitate, plecând de la cazul județului Cluj.

La un nivel elementar, „alianțele de creștere” erau formate din cadrele de conducere din întreprinderi și birocrații de vârf de la nivel local și regional. Aceștia își coordonau acțiunile și își cumulau resursele pentru a-și spori puterea de negociere în fața celor de la centru. Din punct de vedere industrial, Petrovici insistă asupra importanței „lanțurilor de producție” sau, obositor și complet nenecesar, a „rețelelor de intrări-ieșiri”. Mai precis, unul dintre cele mai importante „avantaje competitive” ale unei regiuni în atragerea unui anumit tip de investiții era existența unor rețele de furnizori de materie primă și bunuri intermediare, Clujul fiind îndeosebi de bine înzestrat pentru favorizarea construcțiilor. Din punct de vedere urban, avem de-a face cu o adevărată competiție între „orașe antreprenoriale” à l’américaine, acestea făcând concurs de frumusețe pentru atragerea investițiilor și a forței de muncă.

Privite mai cu atenție, aceste „alianțe de creștere” erau însă dependente și de colaborarea altor actori de la nivel local, și în special a muncitorilor industriali. Petrovici susține că unul dintre principalele mijloace prin care această colaborare a fost asigurată în Cluj a fost „încarantinarea” muncitorilor în noile cartiere de blocuri. Dezvoltarea serviciilor urbane din aceste cartiere (magazine, locuri de petrecere a timpului liber etc.) a vizat în primul rând izolarea muncitorilor de intelectuali și de cadrele de conducere, care au putut în acest fel să-și mențină controlul asupra centrului orașului. În plus, în cazul particular al Clujului, acest lucru a venit la pachet cu tensionarea relațiilor interetnice și cu nașterea unor puternice sentimente de apartenență specifice fiecărui cartier. Capitolul despre „indigenizarea” muncitorilor industriali din Cluj este cel mai închegat și cursiv, chiar dacă nu se integrează prea bine în ansamblul cărții.

Plecând de la cazul Clujului, Petrovici speră apoi să poată analiza întregul proces de urbanizare în România postbelică din perspectiva dezvoltării inegale și a variațiilor regionale. Începe prin a respinge total așa-zisa teză a „urbanizării incomplete” — traducerea tendențioasă din limba engleză a termenului underurbanization —, lucru cât se poate de ambițios dacă ținem cont de faptul că aceasta a rămas de-a lungul timpului de departe cea mai influentă interpretare a procesului de urbanizare din perioada socialismului de stat în Europa Centrală și de Est. Conform variantei de bază a acestei teze, în țările socialiste industrializarea avea loc într-un ritm mult mai accelerat decât urbanizarea, lucru ușor vizibil din punct de vedere demografic: populația muncitorilor industriali creștea mult mai rapid decât populația urbană. Navetismul de masă era o implicație directă a urbanizării incomplete, însă unii cercetători ai fenomenului au mers mult mai departe, insistând asupra unui specific al vieții urbane cotidiene în țările socialiste, lucru măcar parțial atribuit urbanizării incomplete. Petrovici nu își pierde însă vremea cu asemenea detalii, pe el deranjându-l în mod deja previzibil și de la bun început ideea în sine a unor diferențe semnificative între urbanizarea socialistă și cea capitalistă. Iarăși previzibil, argumentul principal este că teza urbanizării incomplete ar sublinia de fapt modernitatea incompletă a orașului socialist și inferioritatea lui față de cel capitalist. De asemenea, Petrovici susține că evaluarea urbanizării incomplete s-a realizat mai ales la nivel național, și nu regional (deși nu e deloc clar care ar fi exact problema) și că teza urbanizării incomplete este de fapt eronată și empiric. Mai mult, susține că ea nu ia în calcul faptul că navetismul era de fapt parte din „strategiile” întreprinderilor de a reduce costurile salariale (navetiștii erau dispuși să accepte salarii mai mici, din moment ce își puteau acoperi singuri o parte din costurile de subzistență). În speranța că poate exemplifica acest mecanism, Petrovici trece apoi rapid la identificarea unor asemenea strategii printr-o analiză a fluxurilor de migrație rural-urban în România socialistă. În fine, încearcă să combată ideea de la baza tezei urbanizării incomplete, și anume că investițiile în locuințe erau văzute de decidenți ca un obiectiv secundar investițiilor industriale. Așa ceva nu poate fi cazul:

„raportat la nevoi, țările socialiste economiseau asupra investițiilor suplimentare în infrastructura urbană, intensificând raportul capital-muncă și păstrând un ritm mare de creștere economică. Din punct de vedere al unei economii a ofertei, Europa Centrală și de Est, comparativ cu Europa de Vest, a avut o creștere medie mai mare a numărului de construcții raportat la capitalul fix. Un ritm mai mare ar fi blocat ratele de creștere economică. Dintr-o astfel de perspectivă, problema economiei socialiste nu este cea a unui cadru instituțional care generează o economie a ofertei incapabilă să ofere un număr suficient de mare de locuințe care să acopere cererea generată de forța de muncă. Din contră, un volum mai mare de investiții în locuințe ar fi blocat expansiunea economică. Structura instituțională socialistă a investit în mod semnificativ mai mult în locuințe, tocmai pentru că în socialism s-a investit în capital fix, producând rate brute semnificative în formarea capitalului fix. Însă socialismul din Europa Centrală și de Est a fost o formațiune economică a unor țări periferiale în care creșterea economică trebuia să se bazeze pe o populație majoritar rurală.” (p. 225)

Potrivit lui Petrovici, acesta este argumentul final împotriva tezei urbanizării incomplete. Voi reveni mai pe larg asupra acestui citat extraordinar de confuz și asupra capitolului despre urbanizarea incompletă, care deși pare cea mai solidă parte a cărții este de departe cea mai problematică.

În fine, abia în penultimul capitol ajungem la chestiunea zonei urbane propriu-zise. Aici aflăm că „alianțele de creștere” de la nivel regional își găseau un corespondent în așa-zisul concept de zonă urbană, care era mobilizat însă la centru pentru planificarea dezvoltării economice a țării. Foarte simplu, ideea de zona urbană viza un tip de dezvoltare regională integrată, bazată pe simbioza economică dintre oraș și spațiile rurale adiacente, incluzând aici lanțuri de aprovizionare complete (alimente, forță de muncă, materie primă etc.) pentru locuitorii urbani și industriile din oraș. Promotorii principali ai ideii de zonă urbană erau nimeni alții decât sociologii de la centru, în frunte cu Miron Constantinescu (care este destul de ciudat caracterizat la un moment dat ca „cel mai important actor economic din România” (p. 243) pentru o anumită perioadă). Petrovici subliniază în mai multe rânduri „rolul performativ pe care l-au jucat diferitele teorii sociale” (p. 19), și în special cea a zonei urbane, în evoluția României postbelice. El insistă că ideea zonei urbane a fost preluată de Constantinescu și compania din cercetările la care au participat în perioada interbelică, fiind transformat rapid în principiu director al planificării industriale și urbane. Potrivirea e minunată: viziunile sociologice de la centru erau în perfect acord cu planurile „alianțelor” de creștere de la nivel regional. De la a găsi acest gen de potrivire pe hârtie și până la a demonstra propriu-zis că așa au stat în realitate lucrurile e însă cale foarte lungă.

Problemele apar de la bun început. Ideea de dezvoltare regională nu este deloc o inovație majoră în literatura de specialitate, așa cum pretinde Petrovici că ar fi, lucru cât se poate de evident dacă ținem cont că avem un întreg capitol în care ne este explicat cum sociologii români s-au ocupat îndelung de această chestiune. Același lucru e valabil și pentru literatura în limba engleză, la care Petrovici se raportează în mod obișnuit — teza urbanizării incomplete, spre exemplu, venea la pachet cu problema „gestiunii regionale”.[14] După cum am văzut deja, nu e prima oară când literatura este prezentată trunchiat, permițându-i autorului să afirme că ne aflăm în fața unor noutăți absolute. În orice caz, până la sfârșitul cărții nu aflăm de ce această perspectivă regională „are consecințe foarte mari” (p. 25) pentru înțelegerea de ansamblu a socialismului de stat. Sigur, este interesantă și importantă, dar în niciun caz nu dă lucrurile peste cap. Rezultatele sunt destul de convenționale, ceea ce, contrar a ce pare să creadă Petrovici, nu este deloc o problemă în sine.

Problema lanțurilor de aprovizionare („de producție” etc.) nu este nici ea deloc nouă. Bineînțeles, sociologii români se ocupau și de asta, însă poate mai important este că teoria economiei de penurie avea la bază chestiunea relațiilor dintre firme și a disfuncționalităților apărute de-a lungul lanțurilor de aprovizionare. Pe scurt, penuria specifică socialismului de stat era într-o foarte mare măsură determinată de dificultățile de coordonare a aprovizionării în contextul stocării excesive de materii prime, produse finite și semi-finite la nivelul întreprinderilor pentru a face față fluctuațiilor imprevizibile de aprovizionare și de cerere. Teza economiei de penurie părea cu atât mai puternică din moment ce putea explica foarte simplu lucruri aparent paradoxale — cel mai banal exemplu, cum se putea ca „nimic să nu se găsească, dar congelatoarele să fie pline”. La baza acesteia stăteau cercetări empirice amănunțite asupra comportamentului întreprinderilor și a dinamicii lanțurilor de aprovizionare. E cel puțin ciudat că problema lanțurilor de producție e prezentată în Zona urbană ca o altă noutate absolută, teza economiei de penurie fiind respinsă apriori ca orientalistă.

Dincolo de această chestiune deloc neglijabilă, este destul de neclar cât de utilă este în Zona urbană ideea lanțurilor de producție. Cum am menționat deja, de cele mai multe ori aceasta e mobilizată într-un mod pur retoric, cu puțină relevanță teoretică și aproape fără niciun fel de substanță empirică.[15] Petrovici nu-și pune problema anacronismului atunci când vorbește despre România socialistă în termenii analizelor contemporane despre globalizare („guvernanța lanțurilor de producție” etc.). Discrepanța este cu atât mai stridentă cu cât relațiile efective de-a lungul acestor lanțuri nu sunt deloc analizate — din nou, teza economiei de penurie sublinia tensiunile multiple de-a lungul lanțurilor de aprovizionare, care aici nu sunt nici măcar luate în considerare, preferându-se aplicarea din oficiu a etichetei amorfe de „alianță”. Datele empirice prezentate cuprind citate foarte sumare din interviuri cu cadre de conducere din Cluj, precum și informații brute și necomentate, inclusiv enumerări în stilul orelor de cunoaștere a naturii (p. 145-147). Constatând că județul Cluj avea o economie diversificată, cu activități agricole și industriale și cu exploatări de resurse naturale, nu înseamnă că am rezolvat ecuația „guvernanței lanțurilor de producție”, iar testarea ipotezei „alianțelor” nu se poate face cu două-trei citate izolate din interviuri. Încă odată, o chestiune care ar fi necesitat cel mai probabil o carte întreagă e clasată rapid ca ținând de domeniul evidenței. Discursul lui Petrovici pare astfel a fi predominant speculativ, nu de puține ori el bazându-se pe interpretări tendențioase ale informațiilor empirice. Drept corolar, analiza este și foarte statică, promisiunea de analizare a „modului de constituire a lanțurilor de producție și a zonelor urbane de la momentul 1948 până în 1989” (p. 41) rămânând nematerializată.

Unul dintre argumentele importante este că existența unor producători de materiale de construcții la nivelul județului a avantajat Clujul în atragerea investițiilor în construcții de locuințe. Aflăm că județul Cluj era în topul construcțiilor de apartamente după București (p. 137), însă cifrele prezentate sunt din nou absolute (și neponderate, spre exemplu, cu numărul de locuitori).[16] Mai mult, nu sunt discutate informații disponibile, care pun într-o lumină mai puțin favorabilă argumentul specificului importanței vitale a construcțiilor de apartamente în Cluj. Chiar dacă populația orașului Cluj a crescut cu peste 41% între 1966 și 1977, rata de creștere era relativ modestă în comparație cu alte orașe mari din țară: Brașov, 57,5%; Constanța, 70,8%; Galați, 58,2%; Iași, 64,6%; sau Timișoara, 54,1%.[17] Aceste orașe au crescut semnificativ mai repede decât Clujul, recuperând în decurs de un deceniu decalajele față de acesta. Cel puțin la fel de important, discrepanța dintre estimările creșterilor de populație din 1966 și creșterea reală era de doar 15% în Cluj, față de 23% în Brașov, 25% în Constanța, 18% la Iași și 23% în Timișoara. Deci nu numai că aceste orașe au crescut mult mai repede decât Clujul, ci au crescut și mult mai mult peste așteptări, fiind cel puțin la prima vedere cu mult mai atractive pentru forța de muncă și, inevitabil, pentru investiții. În mod normal asemenea cifre ar fi trebuit discutate în detaliu într-o carte ca Zona urbană.[18] Din păcate, nu este cazul. Comparațiile dintre județe lipsesc cu desăvârșire, cu excepția unor interpretări cel puțin discutabile despre fluxurile de migrație și strategiile întreprinderilor (vezi mai jos). Regresul este enorm față de ce scria Dumitru Sandu în a doua jumătate a anilor 1980.[19]

Și capitolul despre relațiile de clasă în Cluj ridică o serie de întrebări fundamentale, care, din nou, nu sunt nici măcar menționate. Argumentul „încarantinării” muncitorilor are vădite accente voluntariste, din moment ce totul pare a fi un rezultat al dorinței cadrelor de conducere și intelectualilor de a-i ține pe muncitori separați de frumosul centru al orașului. Nu sunt deloc discutate principiile planificării urbane, dominante la vremea respectivă într-o bună măsură și în țările occidentale. Faptul că fiecare cartier era prevăzut cu o serie de servicii urbane integrate nu reprezenta neapărat materializarea unei dorințe de segregare, cât rezultatul implementării unei viziuni raționaliste despre cum trebuia să arate viața urbană — spre exemplu, scurtarea timpului petrecut în tranzit (de acasă la locul de muncă, de acasă la școală etc.) prin reducerea distanțelor era un principiu esențial. O bună parte a acestor principii nu vizau cartierul propriu-zis, ci microraionul, care era mult mai mic decât un cartier și care trebuia să ofere o serie cât de cât completă de servicii urbane. Deci dacă nu vrem să mergem atât de departe încât să ne gândim la politici de segregare de clasă la nivel de microraion, povestea nu e chiar așa simplă cum o face Petrovici să pară. Foarte important, aceasta era o viziune profund normativă: era vorba despre cum trebuie să se desfășoare viața urbană cotidiană și ce însemna un trai bun pentru noii locuitori ai orașelor. Chiar dacă autorul are dreptate când insistă că orașul avea un loc central în relația dintre cadrele de conducere și muncitori, situația nu era deloc atât de lipsită de ambiguitate cum o descrie. El nu ia deloc în calcul misiunea de „civilizare” a muncitorimii, asumată deschis de multe cadre de conducere (și în special de directorii de întreprindere) și care s-a materializat printre altele și în aceste idei despre cum trebuie să trăiască noii locuitori ai orașului. Rezultatul este o perspectivă relativ simplistă asupra relațiilor de clasă.[20]

Ciudat sau nu, dar planurile și conceptele planificării devin însă foarte importante în discuția despre mobilizarea la centru a ideii zonei urbane, care avea la bază nici mai mult, nici mai puțin decât o „teorie a guvernanței lanțurilor de valoare (…) formulată explicit în anii 1970 de Miron Constantinescu” (p. 109). Trecând peste întrebarea dacă avem de-a face aici cu un anacronism de partea lui Petrovici sau cu un protocronism de partea lui Constantinescu, capitolul despre zona urbană nu prezintă niciun fel de dovadă empirică consistentă privitoare la impactul real al ideii de zonă urbană asupra dezvoltării teritoriale din perioada socialismului de stat. Petrovici ne asigură că sociologii erau răspândiți la toate nivelurile de luare a deciziilor și că ei erau profund dedicați ideii de zonă urbană, însă se bazează probabil pe faptul că îl vom crede pe cuvânt în ambele privințe. În loc să citim o analiză empirică asupra modului în care această idee a funcționat la firul ierbii în Cluj sau oriunde altundeva, trebuie să ne mulțumim cu câteva citate alese din niște texte abstracte. Mai mult, citatele respective sunt cât se poate de neconcludente, subiectul fiind necesitatea aprovizionării cu alimente a orașelor și a existenței materiilor prime în apropiere și nicidecum cel al lanțurilor de aprovizionare cu bunuri intermediare asupra cărora Petrovici insistă atât de mult. Cât de specială era cu adevărat ideea planificării urbanizării în funcție de posibilitățile aprovizionării populației urbane cu alimente și de proximitatea materiilor prime pentru obiectivele industriale din oraș? Nu avem cum să știm, din moment ce, ca de obicei, Petrovici nu consideră importantă nevoia comparației înaintea afirmării unicității ideii de zonă urbană. Ne-am fi așteptat măcar la o prezentare generală a istoriei planificării urbane și regionale, de unde am fi aflat probabil că aceleași principii erau utilizate, spre exemplu, în țările capitaliste occidentale.

Pentru cine vrea să aibă o idee rapidă despre cât de problematică este de fapt Zona urbană, o lectură cât de cât atentă a capitolului 6 este grăitoare. Este vorba de capitolul despre procesul de urbanizare în ansamblu și, mai exact, despre critica tezei urbanizării incomplete. Norbert Petrovici își începe expunerea luându-l la rost pe antropologul polonez Michał Buchowski, care observa formarea unei diviziuni a muncii între antropologii locali și cei occidentali interesați de țările socialiste, primilor revenindu-le cercetările rurale, iar celor din urmă cercetările urbane. Petrovici insistă că lucrurile nu au stat deloc așa din moment ce sociologii din Europa Centrală și de Est au avut un aport esențial la dezvoltarea studiilor urbane la nivel global. De unde și faptul că „indignarea lui Buchowski (…) față de lipsa de interes pentru urban a antropologilor din Europa Centrală și de Est pare cel puțin stranie, dacă nu chiar ridicolă” (p. 194), scopul fiind bineînțeles de a reduce moralizator și ilegitim (științele sociale din) țările socialiste la un statut de inferioritate în raport cu (cele din) Occidentul capitalist. Orice cititor atent va remarca deja o problemă majoră, și anume faptul că Petrovici nu face absolut nicio diferență între antropologie și sociologie, două discipline totuși foarte diferite, care încă funcționează separat la nivel instituțional și care erau cu atât mai distincte în urmă cu câteva decenii. Tertip tipic pentru stilul de argumentare al cărții, autorul culege de aiurea orice îi convine, fără să-și pună prea multe întrebări despre realitatea concretă. E bizar să afirmi redescoperirea imensei literaturi sociologice despre urbanizarea socialistă, a cărei existență nu a negat-o nimeni vreodată, sau cel puțin nimeni aflat în minimă cunoștință de cauză. Buchowski avea însă perfectă dreptate în privința antropologiei, nefiind totodată câtuși de puțin interesat de ce se întâmpla în sociologie. Cu siguranță nu el este cel straniu și ridicol aici.

Însă beștelirea gratuită a lui Buchowski e doar un pretext pentru introducerea criticii tezei urbanizării incomplete. Ținta principală este Ivan Szelényi, probabil cel mai important sociolog din Europa Centrală și de Est din ultima jumătate de secol, care s-a ocupat îndelung de problema urbanizării socialiste. Potrivit lui Petrovici, insistența lui Szelényi asupra urbanizării incomplete este profund eronată

„pentru că plasează socialismul real existent într-o altă ordine a modernității, una redistributivă, cu alte reguli de funcționare decât modernitatea capitalistă (…). Modernitatea pusă în mișcare de statul socialist nu este decât o modernitate parțială, o modernitate contrafăcută, cu o economie industrială constrânsă de nevoia sistemică a unui sector primar [adică industria, deci sectorul secundar — n.m.], situație imposibil de depășit. Ca atare, este un loc pe care antropologii îl pot cerceta ca alter al modernității capitaliste, care în anumite aspecte e în curs de convergență, în timp ce în alte aspecte e încă divergent. E un loc similar, dar care are multe instituții diferite, cu anumite aspecte culturale diferite, ceea ce solicită concepte speciale, pentru că, fundamental, antropologul ariilor estice investighează curente sociale care au o altă latență decât locul în care istoria a curs firesc: metropola capitalistă.” (p. 197)

Conform acestui diagnostic, unul dintre multele scopuri nobile ale Zonei urbane este nici mai mult, nici mai puțin decât „reintegrarea regiunii în aceeași ordine ontologică a modernității” (p. 198). Observăm mai întâi același trafic fără discernământ de sentințe între lucruri foarte diferite, Szelényi neavând practic nimic de-a face cu antropologia ca disciplină și instituție. Apoi, Szelényi era perfect conștient de pericolul afirmării „modernizării parțiale”, respingând ferm și în mod repetat orice astfel de judecată normativă asupra procesului de urbanizare din țările socialiste (sau de oriunde). Ca principiu, este cât se poate de grav că Petrovici atribuie niște idei unui autor care le respinge clar și în mod explicit.[21] Chiar și dacă ar fi vorba de un păcat implicit al lui Szelényi (lucru care ar fi necesitat o demonstrație riguroasă), ne-am fi așteptat măcar ca teza urbanizării incomplete să nu fie respinsă cu totul, din moment ce destui autori care lucrau în interiorul acestei paradigme afirmau totodată lipsa oricăror diferențe semnificative dintre orașul socialist și cel capitalist (printre care și cercetătorul maghiar György Enyedi, o altă figură majoră a dezbaterilor despre urbanizarea socialistă). În orice caz, ideea de bază a tezei urbanizării incomplete — faptul că urbanizarea nu a putut ține pasul cu procesul de industrializare, care în țările socialiste s-a desfășurat cu o rapiditate și la o scară cu totul fără precedent — este o chestiune pur empirică, întărâtarea lui Petrovici fiind complet nejustificată.

Chiar dacă aceasta este până la urmă critica esențială, Petrovici insistă inevitabil că teza urbanizării incomplete este eronată și din punct de vedere empiric. Deși se chinuie pe parcursul a vreo treizeci de pagini, nu reușește să aducă absolut niciun argument empiric valid în favoarea acestei respingeri. Avem mai întâi critica prezentată fugitiv cum că teza urbanizării incomplete se bazează pe evaluări cantitative la nivel național, ignorând dinamica regională reală a dezvoltării urbane socialiste. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat (nu este![22]), Petrovici nu reușește să identifice cu exactitate problema; ce-i drept, nici nu încearcă prea tare (vezi p. 219). Trecem apoi la probleme aparent mai substanțiale, și anume lipsa luării în considerare a faptului că urbanizarea incompletă și navetismul jucau un rol important în economia țărilor socialiste, întreprinderile permițându-și să plătească salarii mai reduse navetiștilor. Petrovici preia această observație de la Judit Bodnár, care nu vede însă nicio contradicție cu teza urbanizării incomplete cu care este în esență de acord.[23] Inovația potențială a lui Petrovici e de a trece de la această observație la ideea că întreprinderile au urmărit în mod activ să își reducă din costuri în acest fel. Pentru a demonstra empiric această ipoteză, el analizează fluxurile de migrație interjudețene, pe care le echivalează cu „strategiile de recrutare” ale întreprinderilor. Avem din nou de-a face cu un argument voluntarist, neexistând nicio discuție concretă despre existența acestor strategii sau despre funcționarea lor în practică. În loc să vedem o analiză detaliată bazată pe date de arhivă, informații din publicațiile vremii și interviuri, trebuie să ne mulțumim cu simpla afirmație că așa au stat lucrurile și cu prezentarea unor date statistice care în afara acestei interpretări nefondate nu au prea mult sens.[24] Nu de puține ori, lucrurile sunt deosebit de confuze:

„Însă managerii puteau să gestioneze totalitățile, volumele de muncitori. Aici ei au avut la dispoziție două modalități de a-și regla intrările. Prima era aceea de a miza pe o forță de muncă puțin calificată, cu o arie de recrutare foarte mare, o strategie specifică unor orașe precum Timișoara sau Brașov. A doua era de a miza pe o forță de muncă pe care să o califice ei, încercând totodată forme de retenție locală prin urbanizare sau navetism pe distanță mai mică. Managerii din Cluj au mizat pe a doua strategie. Apariția rețelelor de furnizori și clienți locali a permis, treptat, pe lângă punerea în comun a resurselor economice și a acțiunii politice, formarea unei strategii de punere în comun a masei de angajați.” (p. 169)

Aflăm aici că întreprinderile aveau la dispoziție două strategii de atragere a forței de muncă (sau, în limbaj cifrat, de „reglare a intrărilor”): întreprinderile fie recrutau oameni cu calificare slabă, fie îi calificau la locul de muncă. Desigur, oricine poate vedea că cele două strategii sunt de fapt una și aceeași, din moment ce, indiferent de distanță, tocmai întreprinderile care recrutau oameni necalificați erau cele obligate să-i califice la locul de muncă. Asta trecând peste faptul că întreprinderile nu puteau și în continuare nu pot să „recruteze” după cum îi taie capul pe directori sau pe sociologii rătăciți, fiecare activitate (și mai ales cele industriale) având cerințe specifice privitoare la calificare. Nu puteai să aduci muncitori necalificați din celălalt capăt al țării să lucreze într-un combinat de oțeluri speciale doar pentru că așa ți se părea că e mai ieftin, din moment ce riscai să produci cel mult niște rebuturi. Deci ca să înțelegem cum ajungeau anumiți oameni să lucreze în anumite întreprinderi, trebuie mai întâi să înțelegem specificul întreprinderilor respective, precum și politicile de mobilitate și calificare a forței de muncă — inclusiv sau, mai bine spus, mai ales evoluția învățământului profesional, care avea de asemenea o dinamică geografică specifică. Analiza din Zona urbană rămâne însă și la acest capitol remarcabil de superficială.

Întreg capitolul despre teza urbanizării incomplete este extrem de încâlcit, Petrovici refuzând în mod repetat să accepte că ce spune are din multe puncte de vedere destul de puțin sens. La fel ca în prima parte a cărții, lucrurile par să meargă în mare parte din inerție, fără vreun interes deosebit pentru empirie, logică, literatură de specialitate sau mod de exprimare în limba română. După alte câteva pagini de divagații despre agricultură și viața rurală, ne rămân nouă pagini să fim convinși că totuși teza urbanizării incomplete este eronată și din alte motive decât unele pur imaginare. La capătul a ceea ce este probabil cea mai confuză parte a cărții, concluzia, citată deja mai sus, e cu totul remarcabilă:

„raportat la nevoi, țările socialiste economiseau asupra investițiilor suplimentare în infrastructura urbană, intensificând raportul capital-muncă și păstrând un ritm mare de creștere economică. Din punct de vedere al unei economii a ofertei, Europa Centrală și de Est, comparativ cu Europa de Vest, a avut o creștere medie mai mare a numărului de construcții raportat la capitalul fix. Un ritm mai mare ar fi blocat ratele de creștere economică. Dintr-o astfel de perspectivă, problema economiei socialiste nu este cea a unui cadru instituțional care generează o economie a ofertei incapabilă să ofere un număr suficient de mare de locuințe care să acopere cererea generată de forța de muncă. Din contră, un volum mai mare de investiții în locuințe ar fi blocat expansiunea economică. Structura instituțională socialistă a investit în mod semnificativ mai mult în locuințe, tocmai pentru că în socialism s-a investit în capital fix, producând rate brute semnificative în formarea capitalului fix. Însă socialismul din Europa Centrală și de Est a fost o formațiune economică a unor țări periferiale în care creșterea economică trebuia să se bazeze pe o populație majoritar rurală.” (p. 225)

Petrovici atacă aici un argument fundamental al tezei urbanizării incomplete, mai exact faptul că prioritatea guvernelor socialiste era dezvoltarea industriei, acest lucru afectând negativ construcțiile de locuințe, care erau văzute ca neproductive și fiind deci mult mai puțin interesante pentru dezvoltarea economică. El observă că rata investițiilor în locuințe era mult mai mare în țările din Europa Centrală și de Est decât în Occident, bugetele alocate de statele socialiste construcției de locuințe fiind semnificative. Nimic nou până aici: știm că, chiar dacă a rămas în urma industrializării, în țările socialiste și urbanizarea a fost neobișnuit de rapidă. Însă Petrovici respinge ideea limitării investițiilor în clădiri rezidențiale datorită priorității acordate investițiilor industriale, susținând că investițiile în locuințe nu ar fi putut oricum să fie mai ridicate. De ce? Ei bine, pentru că o asemenea creștere „ar fi blocat expansiunea economică”. Incredibil sau nu, dar acest lucru este exact ce spun susținătorii tezei urbanizării incomplete: tocmai pentru că țintele de dezvoltare economică erau atât de ridicate, investițiile în locuințe au fost sacrificate în beneficiul investițiilor industriale. Problema nu era că investițiile în locuințe erau mici sau mari în interiorul unei strategii de dezvoltare economică dată, ci tocmai că acest dat strategic limita apriori investițiile în locuințe. Într-adevăr, autorul de la care pleacă Petrovici pentru a construi acest argument confuz — economistul israelian Gur Ofer — nu contesta cu nimic teza urbanizării incomplete, la care dorea de fapt să contribuie. Mai mult, Petrovici îl citează trunchiat pe Ofer, care de fapt insista că o canalizare a investițiilor dinspre industrie spre locuințe „ar putea părea nerezonabilă în orice economie; și este în mod cert de neconceput directorilor de sistem din țările socialiste, care sunt foarte sensibili la distincția dintre investițiile «productive» și cele «neproductive»”[25]. Deci investițiile în locuințe puteau fi considerate ca fiind la maximum doar ținând cont de ambițiile industriale ale conducătorilor țărilor socialiste. Urbanizarea rămânea în urma industrializării datorită canalizării apriori a resurselor spre investițiile „productive” din industrie, în dauna celor „neproductive” (servicii, bunuri de consum, locuințe etc.). Aceasta este exact ideea de la baza tezei urbanizării incomplete, idee pe care Petrovici nu numai că nu o respinge, ci o confirmă fără să-și dea seama.

Însă contradicțiile nu se opresc aici. Într-adevăr, avem în acest caz contradicții în interiorul contradicțiilor. Asta pentru că Petrovici insistă asupra faptului că locuințele nu erau de fapt (văzute ca) investiții „neproductive”, așa cum subliniau susținătorii tezei urbanizării incomplete. Astfel, investițiile masive în locuințe nu se datorau necesității de a furniza forță de muncă bazei industriale care creștea exponențial, ci lipsei oricărei diferențe între investițiile industriale și cele în locuințe. Cum vedem mai sus, „structura instituțională socialistă a investit în mod semnificativ mai mult în locuințe, tocmai pentru că în socialism s-a investit în capital fix, producând rate brute semnificative în formarea capitalului fix” (p. 225). Sau, mai clar: în cadrul tezei urbanizării incomplete, „investițiile în locuințe ajung să fie corelate cu importurile de bunuri de consum, lăsând impresia că cele două tipuri de bunuri sunt similare. Echivalarea lor nu este corectă. Locuințele au fost o formă de capital fix.” (p. 226) Trebuie să ne întrebăm mai întâi de ce dacă locuințele erau ca orice altă formă de capital fix atunci investițiile suplimentare în locuințe (și limitarea implicită a celor industriale) „ar fi blocat expansiunea economică”? Nu e totuși logic că, dacă ambele erau forme de capital fix, să fie până la urmă tot una dacă investești într-un combinat industrial sau într-un cartier de blocuri? Petrovici nu sesizează însă această problemă flagrantă dintr-un motiv foarte simplu: folosește simultan și fără să-și dea seama două sensuri foarte diferite ale noțiunii de capital fix.

Ce înseamnă în mod oficial „capital fix” în Zona urbană? Iată definiția lui Petrovici: „Prin capital fix înțeleg acea proporție din capital care este investită în bunuri fixe, precum terenuri, vehicule, clădiri, utilaje, care rămân parte a unei afaceri cel puțin un ciclu contabil. Bunurile de capital pot fi capital fix, atunci când vorbim de mijloacele de producție ale unei firme” (p. 22). La prima vedere, nimic problematic, aceasta fiind o definiție pur convențională a mijloacelor fixe ale unei firme. Întrebarea este cum pot locuințele urbane vândute sau închiriate de stat populației să fie considerate mijloace de producție (ale cui?)? E cât se poate de clar că nu se poate. Petrovici crede că definiția capitalului fix din conturile firmei e identică cu definiția capitalului fix în conturile naționale — mai exact, crede că formarea brută de capital fix din conturile naționale este echivalentă cu investițiile în mijloace fixe ale firmelor. Trecând peste faptul că echivalează în mod cel puțin discutabil formarea brută de capital fix cu activitatea sectorului de construcții (p. 222), logica conturilor naționale nu este deloc aceeași cu cea a conturilor firmei. Locuințele sunt într-adevăr incluse în formarea brută de capital fix la nivel național, însă acest lucru este posibil printr-o operațiune nu tocmai logică din punct de vedere al economiei așa cum funcționează ea de fapt. Mai exact, în sistemul conturilor naționale achiziționarea unei locuințe de către persoanele fizice este văzută ca o investiție de capital din partea noilor proprietari, care efectiv își vând servicii de locuire lor înșiși, utilizând drept capital locuința achiziționată. Acest gen de artificiu este necesar, din moment ce, foarte simplu spus, scopul este de a putea exprima în termeni monetari evoluția bunăstării la nivel național. Foarte simplu spus, orice analiză serioasă a investițiilor la nivel național trebuie însă să separe locuințele de restul investițiilor, doar acestea din urmă fiind capital fix propriu-zis, cu un rol efectiv productiv. Dincolo de exercițiile de gândire necesare alcătuirii conturilor naționale, să insiști cu aplomb că locuințele sunt în realitate capital fix este un nonsens total. Cum este și să negi faptul că guvernele țărilor socialiste făceau o diferență clară între investițiile productive și cele neproductive cu scopul de a maximiza dezvoltarea economiei într-un timp cât mai scurt. La fel ca locuințele, toate acrobațiile din acest capitol menite să demonstreze contrariul sunt ușor identificabile ca neproductive.

***

Zona urbană este o carte bizară. Foarte ambițioasă și neobișnuit de complexă, este în același timp incredibil de labirintică și confuză, autorul având probleme serioase în stăpânirea unui subiect atât de vast. Drept urmare, cartea suferă intens la toate capitolele: exprimare, structură, construcție teoretică, susținere empirică. Dată fiind lipsa unei literaturi de cercetare care să permită în mod realist scrierea unei cărți atât de ambițioase, curajul autorului de a încerca să facă ce încearcă să facă este remarcabil. Cu Zona urbană, Norbert Petrovici se luptă cu morile de vânt. Fiind izolat într-o comunitate științifică existentă doar cu numele, nu e de mirare că rezultatul nu arată grozav. Totodată, e cât se poate de clar că pentru foarte multe din lucrurile de mai sus nu există scuze sau circumstanțe atenuante. Zonei urbane îi lipsește o cam prea mare parte din cercetarea bibliografică, de arhivă și de teren care ar fi putut fi făcută de autor indiferent de ce există sau nu în jur, iar acribia cu atât mai necesară într-un context de penurie de cunoaștere este absentă din această carte. Deci chiar dacă direcția poate că e bună, pașii înainte sunt cam prea puțini.

Note

[1] Vezi Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Iași, Polirom, 2007.

[2] Despre „modernitate” și capcanele apelului la genul acesta de argument, vezi Frederick Cooper, Colonialism in Question: Theory, Knowledge, History, Berkeley, University of California Press, 2005. În mod ironic, exact ideea absenței diferențelor esențiale duce la genul de judecată împotriva căreia argumentează Petrovici.

[3] Cornel Ban, spre exemplu, definește dezvoltaționismul ca o politică de „industrializare impulsionată de stat ca principal motor al modernizării economice” — vezi Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, Cluj, Editura Tact, 2014, p. 44). Prin această definiție foarte generală (și de altfel general acceptată), Ban nu cade în capcana de a încerca să identifice niște trăsături foarte specifice ale dezvoltaționismului. Dimpotrivă, subliniază imediat că acesta ia forme foarte diferite de la o regiune la alta: „Cunoscute sub numele de «dezvoltaționism», aceste proiecte aveau caracteristici regionale distincte: industrializare prin substituirea importurilor în America Latină și în unele părți ale Africii și Asiei de Sud-Est, planificare orientativă în unele din economiile din Asia axate pe export, și economii cu planificare centrală și deținute de stat în Europa de Est, China și Vietnam. În loc de a vedea economiile planificate ca pe o deviere istorică absolută de la calea de dezvoltare capitalistă, este poate mai potrivit să le înțelegem dezvoltaționismul specific socialismului de stat ca parte a acestui curent economic destul de globalizat în perioada postbelică.” Acest gen de nuanțe pur și simplu nu există în Zona urbană.

[4] În loc să spună direct „expansiunea unei fabrici”, spre exemplu, Petrovici se simte obligat să spună „expansiunea capitalului fix al unei fabrici” (p. 164-165).

[5] Petrovici insistă, totuși, plusând cu altă idee extrem de dubioasă: din moment ce găsește austeritate și „liberalizarea prețurilor” și în anii 1980, subliniază că diferența între acea decadă și perioada cuprinsă între 1989 și prezent este abandonarea ambițiilor de „financializare” (care, la momentul respectiv, înțelegem că țineau de datoria externă) și privatizarea sistemului bancar (care, bineînțeles, se ocupă în primul rând de finanțarea activităților interne): „Probabil diferența între decada anilor 1980 și decadele ulterioare ține de faptul că România nu mai are obiectivul explicit de a deveni creditor pe piețele internaționale, ci sectorul financiar este internaționalizat prin achizițiile locale realizate de organizațiile financiare multinaționale” (p. 293). Dincolo de absurditatea acestei comparații, financiarizarea economiei înseamnă mai degrabă expansiunea creditării interne către populație și firme, decât creșterea sau scăderea datoriei externe.

[6] Avem în schimb o discuție fugitivă despre evoluția sistemului bancar din România (p. 267-268), fără însă ca Petrovici să indice sursele pe care se bazează, actele normative citate neacoperind informația din text. Mai general, citarea sistematică fără indicarea paginilor este cât se poate de problematică, reducând semnificativ utilitatea trimiterilor bibliografice. În plus, citările sunt de multe ori aproximative, folosite sumar la începutul sau la sfârșitul unor paragrafe sau secțiuni, sugerând câteodată că autorul a făcut cercetări extinse și a colectat date primare asupra unor subiecte vaste, cum ar fi economia Uniunii Sovietice și dezbaterile economice de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

[7] Oscilațiile în această privință sunt permanente și-l dezorientează total pe cititor. Spre exemplu, citatul de mai sus privitor la limitele creșterii prin „expansiunea capitalului fix” datorate limitării „consumului de capital fix” ca urmare a limitării bugetului de investiții indică exact opusul necesității reorientării către export ca răspuns la epuizarea modelului de creștere bazat pe investiții. Mai exact, nu este deloc clar de ce limitarea bugetului reprezintă o limită a modelului de dezvoltare bazat pe „expansiunea capitalului fix”. Urmărind firul logic al acestui citat, putem concluziona că creșterea bugetului de investiții (adică creșterea investițiilor) ar fi impulsionat creșterea economiei, adică exact ce presupune creșterea prin „expansiunea capitalului fix”, care nu își atinge astfel limitele și nu are de ce să cedeze locul exporturilor.

[8] Merită menționat și modul ciudat de prezentare a informației statistice. Pe de o parte, avem o serie întreagă de grafice care presupunem că ar trebui cumva să vorbească de la sine, nefiind direct interpretate, comentate sau măcar menționate în text. Pe de altă parte, Petrovici face câteva exerciții complet inutile de virtuozitate statistică, pe care uneori trebuie să le explice pe larg, pierzând din vedere că scopul prezentării datelor empirice este de a comunica ceva cititorului despre materialul său empiric și nu despre capacitățile sale tehnice.

[9] Cursul de schimb istoric e disponibil aici.

[10] E de notat și faptul că autorul nu pare să facă diferența între ce reprezintă motorul unei economii și ce reprezintă motorul creșterii unei economii. Teoretic, este posibil ca investițiile să rămână principalul motor al unei economii în timp ce exporturile să fie principalul mecanism de creștere. În orice caz, acest lucru nu este valabil în cazul de față. În plus, distincția dintre creștere și dezvoltare ar deveni și mai importantă într-o asemenea discuție.

[11] Bineînțeles, totul ținând cont că nu se face nicio diferențiere între creștere și dezvoltare și că analiza se bazează în mod fundamental pe dinamica cererii agregate.

[12] În Dependență și dezvoltare, Cornel Ban expune exemplar consecințele acestor politici în cazul României pentru deceniile ulterioare. De remarcat că lui Ban i-au fost suficiente sursele secundare pentru a produce un text sistematic și valoros despre perioada socialistă. Petrovici, în schimb, nici măcar nu studiază sursele publicate, ca să nu mai vorbim de sursele de arhivă.

[13] Cele două părți sunt pe deplin autonome. Prima parte poate fi sărită cu totul, fără a influența în vreun fel înțelegerea celei de-a doua. În ciuda insistențelor autorului, modul concret în care așa-zisa reorientare spre export a economiei a influențat lucruri ca relația dintre sat și oraș, spre exemplu, nu apare deloc în discuție (vezi p. 39).

[14] E.g., Ivan Szelényi, „Urban Development and Regional Management in Eastern Europe”, Theory and Society, vol. 10, nr. 2, martie 1981, p. 169-205.

[15] Printre altele, este cât se poate de surprinzătoare absența oricărei discuții despre centralele industriale.

[16] Nu e clar însă cât de reale sunt aceste cifre, din moment ce aflăm (p. 138) că oficialitățile locale și județene raportau în mod curent cifre umflate. Cititorul atent va observa și următorul paradox: pe de o parte, ni se spune că județul Cluj era suficient de înzestrat încât să atragă investiții dedicate județelor vecine mai sărace, ceea ce creștea numărul de apartamente construite mult peste ceea ce era planificat; pe de altă parte, ni se spune că cifrele se umflau și că exista o serie întreagă de mijloace prin care acest lucru era ascuns de autoritățile centrale. De ce se simțeau autoritățile clujene obligate să umfle cifrele dacă oricum construiau mult peste plan? Oricât de naivă ar fi această întrebare, ar fi meritat măcar o notă de subsol, cu atât mai mult cu cât vorbim de informații prezentate în același paragraf.

[17] Vezi Per Ronnås, Urbanization in Romania: A Geography of Social and Economic Change since Independence, Stockholm, Economic Research Institute, 1984, p. 80. Trebuie notat și faptul că în 1977 aceste orașe ajunseseră Clujul din urmă din punct de vedere al populației și unele chiar îl depășiseră. Orașe mai mici, cum era Piteștiul, au crescut cu peste 100% în aceeași perioadă.

[18] Este desigur posibil ca discrepanțele să se datoreze faptului că Petrovici prezintă cifrele locuințelor construite pe județ, în timp ce Ronnås compară orașele mari între ele. Comparația este însă cât se poate de legitimă, mai ales din moment ce cea mai mare parte a analizei empirice din Zona urbană ține de orașul Cluj, și nu de județ sau regiune. Celelalte orașe din județ figurează ocazional și doar cu numele.

[19] Vezi Dumitru Sandu, Dezvoltarea socioteritorială în România, București, Editura Academiei RSR, 1987. Cartea lui Sandu, de altfel printre puținele analize empirice detaliate pe subiect, nu figurează în bibliografia Zonei urbane, plină de altfel de titluri pe lângă subiect, printre care și ale autorului acestui text.

[20] Insistând încă o dată să șteargă cu buretele decenii de cercetări doar pentru că acestea se înscriu în paradigma economiei de penurie, Norbert Petrovici ajunge iarăși la afirmații curioase: „unul dintre efectele neintenționate binecunoscute ale blocării formelor antagonice de exprimare a tensiunilor de clasă a fost acela că întregul sistem a devenit, în ultimă instanță, dependent de colaborarea și flexibilitatea producătorilor direcți” (p. 158). În primul rând, nu este deloc clar de ce „blocarea formelor antagonice” etc. trebuie să ducă la dependența de colaborarea și flexibilitatea muncitorilor, mai ales dacă blocarea respectivă se face chiar prin intermediul obținerii colaborării (spre exemplu, nemulțumirile sunt estompate prin importurile de bunuri de consum, cum s-a întâmplat în anumite țări și în anumite perioade). În al doilea rând, ce legătură are blocarea formelor antagonice cu flexibilitatea? Greu de spus fără a mobiliza argumentele tezei economiei de penurie. În realitate, tocmai pentru că lanțurile de aprovizionare nu funcționau cum trebuie conducerile întreprinderilor erau dependente de flexibilitatea muncitorilor — mai exact, de disponibilitatea acestora de a presta așa-zisa „muncă în asalt”, combinată cu perioade frecvente de inactivitate datorate lipsei pieselor, materiilor prime etc. Asigurarea „ritmicității” producției era de altfel o obsesie constantă a cadrelor de conducere din întreprinderi și din partid. Petrovici nu poate însă să vorbească despre lucrurile acestea, din moment ce a vorbi de economie de penurie înseamnă a vorbi despre socialism, deci nu despre capitalism etc.

[21] Petrovici nu face economie de afirmații bazate pe fapte imaginate, atribuindu-i lui Szelényi și celorlalți sociologi preocupați de urbanizarea incompletă interpretări ca aceasta: „«Navetistul» și «săteanul urban» devin prototipul actorilor ratați ai modernității socialiste, simboluri ale unor eșecuri sistemice mai ample ale economiei socialiste neperformante, care nu își permite o forță de muncă urbanizată pe de-a-ntregul” (p. 196). Din nou, avem de-a face cu proiecții aberante ale imaginarului anticomunist asupra cercetărilor științifice.

[22] Din nou, vezi spre exemplu Ivan Szelényi, „Urban Development and Regional Management in Eastern Europe”, art. cit.

[23] Vezi Judit Bodnár, Fin de Millénaire Budapest: Metamorphoses of Urban Life, Minneapolis, University of Minnesota Press, 2000. Cartea lui Bodnár este infinit mai nuanțată în privința urbanizării socialiste decât e Zona urbană.

[24] Nici aici nu e clar de ce e nevoie de o expunere pe larg, care nu adaugă practic nimic la cercetările lui Dumitru Sandu din anii 1980 pe care Petrovici le citează. Vezi Dumitru Sandu, Fluxurile de migrație în România, București, Editura Academiei RSR, 1984.

[25] Gur Ofer, „Economizing on Urbanization in Socialist Countries: Historical Necessity or Socialist Strategy”, în Alan A. Brown și Egon Neuberger (coord.), International Migration: A Comparative Perspective, New York, Academic Press, 1977, p. 294.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.