Constituie o surpriză apariţia volumului de publicistică a profesorului Mihai Pop (1907-2000) în peisajul culturii române, fiindcă nici măcar nu se ştia despre existenţa articolele lui din anii ’30 ai secolului trecut. Cel care este considerat fondatorul şcolii de antropologie culturală din România nici nu a pomenit, dar nici nu a negat că a publicat în Lumea românească şi în Azi între 1937 şi 1940. După studii consistente de slavistică, folclor şi teorie literară la Praga, Varşovia şi Bonn (dar cu verile petrecute la campaniile de sociologie monografică ale lui Dimitrie Gusti), Mihai Pop a revenit la Universitatea din Bucureşti, dar a colaborat şi cu sociologii gustiene afiliaţi la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Pe lângă aceste lucruri mai mult sau mai puţin cunoscute, în această perioadă a semnat cu pseudonimul Petre Buga în cotidienele amintite. Într-o vreme când majoritatea colegilor de generaţie frecventau extremismele epocii, articolele sale erau de o luciditate şi de o profunzime unice. Fie vorba despre transformările dramatice din Europa de est în preajma războiului (în care era expert inegalabil), fie vorba despre situaţia politică, economică, demografică şi culturală nu mai puţin confuză din ţară, Mihai Pop excela ca un sociolog matur de largă documentare şi de o sensibilitate morală remarcabilă.
Identificarea de către Zoltán Rostás a textelor lui Mihai Pop fără îndoială deschide o perspectivă nouă atât în studiile privind concepţia profesorului despre cultura populară, politicile culturale ale vremii, cât şi în cele de istoria relaţiilor internaţionale, oferind material pentru viziunea lui legată de contextul est-european victimă a agresiunii naziste. Mai mult decât atât, acest volum – Vreau şi eu să fiu revizuit, Publicistica din anii 1937-1940, Antologie de Zoltán Rostás, Paideia, 2010 – demonstrează încă o dată cât de puţin şi cât de greşit este cunoscută Şcoala monografică a lui Dimitrie Gusti din care făcea parte şi Mihai Pop.
(fragmentele apar cu acordul Domnului Zoltán Rostás)
Şcoala şi costumul naţional
Am urmărit cu deosebită atenţie desfăşurarea serbărilor Tinerimii Române. M-a interesat, ce e drept, nu latura pur didactică a lor, aceea de concursuri interşcolare, ci mai mult cea naţională. Prilejul pe care societatea condusă de către d. N. Dumitrescu îl oferă elevilor din toate colţurile ţării, de a cunoaşte capitala şi de a se cunoaşte între ei, a fost relevat de atâtea ori până acum. El merită, desigur, această relevare, fiind mobilul primordial al serbărilor.
Totuşi, nu discutarea acestui prilej va forma obiectul scrisului meu de data aceasta.
Ceea ce vreau să supun discuţiei este doar un fapt de amănunt, care socotesc că merită, însă, această discuţie, el punând o serie de probleme şi putând constitui un punct de plecare pentru aprecierea caracterului şcolii noastre. E vorba de costumul naţional.
Majoritatea elevelor şi elevilor veniţi la concurs purtau costum naţional. Unii l-au purtat în permanenţă, alţii numai la solemnităţi. Pe unii îi vedeai mereu în portul lor de acasă, în costumul lor regional, pe străzile Capitalei; alţii au ţinut să poarte mândria îmbrăcămintei regionale numai la defilare sau la prilejuri solemne. Unii aveau într-adevăr costume frumoase şi originale, alţii purtau haine ţărăneşti contrafăcute şi standardizate. Unii ţineau la costumul specific regiunii lor, alţii au îmbrăcat un costum naţional de circumstanţă, confecţionat într-un atelier oarecare, pentru că aşa cerea tradiţia serbărilor.
Acesta era aspectul serbărilor şi el m-a făcut să gândesc asupra problemei costumului naţional.
Tendinţa de a dispărea a costumului naţional este un fapt recunoscut de etnografi şi sociologi. Ea este strâns legată de fenomenul general al dezagregării vieţii săteşti.
Sunt unele regiuni ale ţării unde nici nu mai există costum naţional. În altele, iarăşi, costumul naţional a devenit haina de sărbătoare a ţăranului, jachetul sau smochingul lui, pentru lucrul de toate zilele obişnuita haină „nemţească” fiind mai comodă şi mai practică.
Iarăşi, într-o întreagă parte a ţării, diferenţele regionale ale costumelor au început să dispară, impunându-se tot mai mult un costum naţional standard, provenind din câteva ateliere de fabricare, deci un costum realizat prin mijloace industriale.
În aceste locuri, ţăranii nu mai au conştiinţa diferenţierii sociale regionale, nu mai ţin la specificitatea lor regională şi deci nici la unul din cele mai caracteristice semne ale ei, la costumul naţional.
Această conştiinţă a rămas, însă, peste tot burgheziei intelectuale de la sate şi oraşe, adică mai concret acelei intelighenţe în care corpul didactic joacă un rol atât de important. Mai mult chiar, intelighenţia socoteşte costumul drept o marcă de seamă a caracterului naţional românesc şi ţine să sublinieze această specificitate a lui cu orice prilej. Aceasta explică în mare parte, pe lângă elementele de tradiţie venite din alte sfere, apariţia costumelor naţionale la serbările Tinerimii Române.
Numai că problema costumului naţional mai are două feţe de cele mai mult ori neglijate de către cei care îl doresc şi îl vor purtat pentru el însuşi. Are faţa estetică, dar îndeosebi cea a autenticităţii. Un costum naţional, pentru a fi frumos, trebuie să fie neapărat autentic, trebuie să fie neapărat ţărănesc, trebuie să îşi păstreze puritatea sătească.
De cele mai multe ori, aceste calităţi lipsesc cu desăvârşire costumului naţional ridicat standard de către intelighenţie. Ele au lipsit şi celor mai multe din costumele purtate de elevi şi eleve la serbările de anul acesta ale Tinerimii Române. Costumele pe care le-am văzut au fost, cele mai multe, confecţionate în atelierele şcolii sau cumpărate la magazinele de artă naţională, acolo unde se vând şi celebrele obiecte pirogravate, încă una din caracteristicile caselor intelighenţiei noastre mijlocii. Unele au fost improvizate ad-hoc. Toate, însă, sau aproape toate purtau pecetea standardizării, adică a industriei. Erau nu costume naţionale, adică nu haine pure ale poporului, ci costume naţionaliste, semne ale unei mentalităţi a intelighenţiei noastre, a concepţiei despre neam a burgheziei intelectuale româneşti.
Nu vom tăgădui acestei burghezii dreptul de a avea uniforma naţionalismului ei. Toate burgheziile Europei secolului al XIX-lea au avut-o. Acolo unde ea n-a putut fi contrafăcută pe temei de costum ţărănesc, ea a fost refăcută bucată cu bucată după piese de muzeu. Totuşi, socotim lucrul acesta de o inutilitate absolută şi îl considerăm un ceva ce nu poate în niciun chip cadra cu spiritul nou al veacului.
Costumul naţional propriu-zis dispare. El este un obiect de muzeu care trebuie adunat şi păstrat cu sfinţenie. A-l contraface, însă, înseamnă a-l vulgariza, a-l poci şi nu credem că tocmai şcoala trebuie să facă aceasta. Am văzut la elevii şi elevele venite anul acesta la concursurile de la Bucureşti unele costume a căror vulgaritate întrecea orice limită şi, iarăşi, altele în care spiritul inventiv introdusese elemente ce nu cadrau deloc cu caracterul lui ţărănesc şi naţional sau din care eliminase alte lucruri pe care, din considerente naţionaliste, le socotea eterogene, dar care constituie tocmai specificul regional al costumului respectiv.
Toate acestea fiind adevărate, nu era, oare, mai bine ca elevii şi elevele să fi venit la aceste concursuri în simplele şi practicele lor uniforme şcolăreşti? Ar fi fost şi mai frumos şi mai corect, iar intelighenţia nu ne-ar fi dat un nou prilej să-i apreciem vulgaritatea. Şcoala are aici un alt rol decât acela de a păstra costumul naţional, de a-l păstra cu astfel de mijloace şi de a păstra aceste costume. Ea nu trebuie să fie confecţionatoarea şi propagatoarea costumului naţionalist, ci adunătoarea costumului naţional – ca piesă etnografică de deosebită valoare.
Costumul naţional dispare. El dispare printr-un proces social normal şi această dispariţie nu poate fi oprită prin artificii.
Costumul naţionalist, însă, nu poate să împiedice dispariţia costumului naţional. El îl poate doar înlocui, vulgarizându-l.
Lumea Românească, Anul 1, nr. 340, 13 mai 1938, pagina 6
Vreau şi eu să fiu revizuit
Am citit, cum desigur aţi citit şi dvs, decretul de lege pentru revizuirea cetăţenilor. Nu ştiu care a fost senzaţia pe care aţi încercat-o prin această lectură. Poate aţi găsit legea absurdă, poate neclară sau poate cei cu mai mult spirit juridic aţi aflat contraziceri între deosebitele ei prevederi. Unii vă veţi fi gândit, poate, cu destulă naivitate, desigur, că acest decret e în flagrantă contradicţie cu spiritul Constituţiei noastre şi cu „caracterul democrat” al statului românesc.
Nu mi-au venit deloc astfel de gânduri şi nu le-am atribuit niciun rost nici pentru cei la care decretul se referă, nici pentru obştea românească.
Voiam şi eu să fiu revizuit, găsit cu cetăţenia în neregulă şi trecut în rândul acelor paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nicio slujbă la stat, nu vor avea niciun drept politic, nu vor fi obligaţi să facă armată şi vor fi toleraţi în această ţară doar atât cât bunul plac al guvernanţilor le va permite.
Voiam să mă simt printr-un decret scos în afară de lege, ca să nu mai fiu obligat să votez cu guvernul sau să îmi bat capul cu numărarea punctelor de pe buletinele de vot pentru a-mi exprima liber convingerile mele politice şi a contribui prin aceasta la conducerea statului, indicând spre cine merge vrerea mea şi pe cine cred mai vrednic să mă reprezinte în parlament.
Voiam să mă simt eliberat de răspunderea morală care apăsa asupra mea şi să fiu străin cu totul de ruşinea fără seamăn a vieţii noastre politice.
Aş fi fost atunci cu conştiinţa împăcată că orice se va întâmpla de acum înainte măcar, nu mă priveşte şi aş fi putut să îmi fac viaţa tihnită departe de vâltoarea treburilor publice. N-aş mai fi avut dreptul să scriu articole şi nici să mă gândesc că cutare sau cutare lucru eu l-aş fi făcut mai bine sau că pentru rezolvarea cutărei probleme eu am soluţia cea mai bună.
Ba mai mult decât atât. Situaţia de necetăţean mi-ar fi oferit şi alte voluptăţi, mult mai mari. Aş fi simţit că nu mai aparţin niciunui stat şi că, deci, aparţin numai omenirii. Aş fi putut fi un adevărat internaţional, căci n-aş mai fi fost obligat să apăr interesele niciunei puteri şi aş fi putut să îmi aleg simpatiile printre ţări şi popoare pe alte criterii decât până acum, sau aş fi putut să urăsc şi să dispreţuiesc toate statele în bloc. Aş fi fost mai liber atunci şi mai pregătit să iubesc numai pe om şi omenia. Nu m-aş mai fi închinat pietrelor de hotar şi n-ar mai fi trebuit să tremur şi să lupt pentru a păstra ţării un petic de pământ.
M-aş fi închinat altor valori şi aş fi luptat pentru alte idealuri. Aş fi fost mai om.
Aş fi putut atunci să hoinăresc din ţară în ţară fără să ştiu că de una mă leagă drepturi şi îndatoriri.
Aş fi putut chiar să îmi permit plăcerea cruntă pe care şi-a permis-o acel muncitor silezian care, fără cetăţenie cehoslovacă şi fără cetăţenie polonă, alungat şi din Cehoslovacia şi din Polonia, a stat fără să-l poată clinti nimeni patru zile la mijlocul podului de la Tesin, călare pe hotarul dintre cele două ţări care l-au alungat, eliberat de orice obligaţii şi ştiind că n-are dreptul să facă un singur pas nici la dreapta, nici la stânga.
Doream să fiu revizuit fiindcă astăzi mai putem vota, apoi se pare că o facem pentru ultima dată şi chiar dacă am mai practica acest urât obicei democratic, practica lui nu mai are nicio valoare din moment ce ţara o stăpânesc tocmai cei pe care ea i-a refuzat. Iarăşi, dacă cetăţean român fiind eşti în putinţa să ocupi o slujbă la stat, apoi nu e nicio pricopseală, din moment ce statul nu te plăteşte pentru această slujbă sau te plăteşte cu un salariu care te împiedică doar să mori de foame.
Că această calitate îţi mai dă şi dreptul să te gândeşti cu grijă la soarta ţării, la integritatea ei teritorială sau la independenţa ei naţională, de pildă, e adevărat. Dar, iarăşi, nu este mai puţin adevărat că grija ta cetăţenească şi chiar acţiunile cetăţeneşti făcute pe temeiul acestui drept n-au nici ele nicio valoare.
Soarta ţării se joacă pe alte planuri şi pe alte criterii şi opinia şi grija cetăţenilor, oricât de clar exprimate, nu sunt băgate în seamă de nimeni.
Pentru un simplu paşaport cu scoarţe albastre sub firma căruia să poţi bate drumurile străinătăţii în calitate de cetăţean român sau pentru bucuria pe care o ai de a face serviciu militar şi a plăti taxe tremur de teama că voi fii revizuit. Din contră, atunci când aveam convingerea că prin evoluţia lucrurilor de fapt cetăţenia, drepturile de cetăţean mi-au fost răpite de mult, aş fi simţit o deosebită bucurie să am o consfinţire legală directă şi personală a acestei stări.
N-am avut norocul. N-am pierdut, totuşi, nădejdea şi am găsit şi o [… a]tunci lucrurile vor fi mai simple vor fi şi eu mângâiat de decepţia ce am suferit-o când am constatat că nu pot fi revizuit.
Lumea Românească, Anul I, nr. 233, 23 ianuarie 1938, pagina 5
Iluzia satului model
Gândul de a crea sate model a preocupat, de la război încoace, pe toţi cei care s-au interesat de problemele satului românesc. De câţiva ani, au început chiar să apară răzleţe şi timide încercări de a realiza practic acel gând.
Desigur, izvoarele gândului unor sate model sunt mult mai vechi şi cercetarea lor, ca şi cercetarea evoluţiei problemei în ansamblul ei, ar fi una din cele mai frumoase cercetări demonstrative pentru istoria culturii româneşti moderne.
Dacă problema satelor model s-a pus cu mai multă tărie după război şi dacă încercările de a le realiza practic au apărut abia de câţiva ani, este îndeosebi pentru că procesul de dezagregare a vechii structuri a satului românesc a intrat abia acum în faza finală şi pentru că gândul satelor model nu este decât un gând izvorât din dorinţa de a stăvili această dezagregare, de a păstra vechile forme de viaţă sătească.
Socotit un mod de a rezolva politic una din cele mai grave probleme naţionale, gândul creării satelor model caracterizează o anumită atitudine politică faţă de marile probleme ale naţiunii române şi nu este decât una din multiplele erori izvorâte dintr-o falsă cunoaştere a realităţilor româneşti şi dintr-o greşită concepţie asupra rosturilor naţiunii române. Este una din marile iluzii care au mângâiat atâtea decenii necunoaşterea şi rătăcirea conducătorilor politici ai statului românesc şi au permis ca satul românesc să ajungă la criza de structură în care se găseşte astăzi.
Atunci când cunoşti adevărata realitate actuală a satului românesc şi ai pătruns procesul de dezagregare al vechii lui structuri îţi dai foarte bine seama nu numai cât de iluzorie, ci şi cât de profund greşită este încercarea de a fixa vechile forme ale vieţii săteşti în sate model, chiar şi dacă aceste sate ar fi stilizări ale vechilor tipuri de sate româneşti, adaptate cerinţelor de viaţă modernă ale statului.
A crea sate model, tipuri de sate model, chiar cu diferenţieri regionale şi cu adaptări la cerinţele vieţii moderne, atunci când printr-un proces naturale structura veche a satului românesc este peste tot în dezagregare, înseamnă de fapt a încerca să te opui mersului firesc al lucrurilor, procesului de mergere înainte, cu nişte jucării iluzioniste, numai de dragul de a păstra forme de viaţă sătească pe care le-ai îndrăgit într-o concepţie de romantism perimat şi uneori periculos.
Atunci când satul românesc este stăpânit de cele două tendinţe aparent opuse, dar în fapt ducând la aceleaşi rezultate – cea a refacerii marii Proprietăţi şi cea a îmbucătăţirii proprietăţii mijlocii – şi că aceste tendinţe creează prăpăstii sociale şi economice între diferite pături ale ţărănimii, punând astfel una din cele mai grave problemele naţionale, o problemă care se cere rezolvată de stat potrivit comandamentelor naţiunii, iluzia satelor model, ca şi iluzia ridicării satelor, nu este decât o încercare ieftină de a amâna dezlegarea unei probleme hotărâtoare pentru viitorul neamului.
A crede că poţi să stăvileşti procesul de dezagregare a vechii structuri săteşti sau să rezolvi marea problemă a satului românesc prin crearea de sate model sau prin încercările de ridicare culturală a satelor, atunci când această dezagregare nu este decât unul din fenomenele de adaptare a satului modern la noile şi adevăratele lui rosturi şi când problema economică şi socială a ţărănimii este piatra de încercare de a cărei rezolvare depinde întreg viitorul neamului românesc, este asemănător în naivitate şi eroare cu a crede că hotărăşti asupra destinelor naţiunii române dând statului forme de viaţă asemănătoare unuia sau altuia din statele din Apusul Europei.
La sate, prin îmbucătăţirea micii proprietăţi şi prin refacerea proprietăţii mari, două treimi din populaţie rămân fără mijloace de existenţă, sunt reduse la o viaţă de mizerie şi forţate să-şi caute putinţele de a trăi în alte locuri şi în alte domenii de producţie, unde le aşteaptă aceeaşi viaţă de mizerie. Nici pe plan economic, nici pe plan social marea problemă naţională pe care o pune azi satul nu poate fi rezolvată prin măsuri paleative, cum ar fi cele privitoare la moştenirea proprietăţii ţărăneşti, cele ale creării de cooperative agricole sau cele de asistenţă socială şi de raţionalizare a muncii şi producţiei la sate şi oraşe, luate răzleţ şi neintegrate unui sistem, ci forţând ca să fie adaptate unei structuri politice care le este improprie. Cu atât mai puţin poate fi rezolvată această gravă problemă naţională prin iluzii ca cea a creării de sate model sau de ridicare culturală a satelor.
În procesul de dezagregare a vechii structuri a satelor sunt indicii pentru structura nouă pe care o va lua satul românesc prin mersul înainte al lucrurilor. Acestea arată calea pe care se poate rezolva grava problemă pe care o pune azi satul, dar arată totodată şi locurile unde politicul trebuie să intervină pentru ca economicul şi socialul să-şi găsească dezlegare potrivit marilor comandamente naţionale.
Indicaţiile nu sunt, însă, nici pentru soluţii iluzioniste, nici pentru măsurile melative menite să amâne rezolvarea problemei şi nici pentru acţiuni răzleţe sau de împrumut care nu pot duce la nici un rezultat în actuala structură a statului.
Ele arată calea rezolvării printr-o totală schimbare a structurii satului românesc, prin crearea unui nou sat românesc care impune, însă, în mod natural şi o schimbare a structurii economice şi sociale a statului.
Procesul economic şi social indică putinţele de rezolvare, statul ca element politic trebuie să le înţeleagă, să se adapteze lor şi să intervină pentru a da problemei soluţia cea mai bună şi cea mai potrivită cu cerinţele naţiunii
Azi, an VII, seria II, nr. 2, 26 februarie 1939, pagina 3
Un popor care nu vrea să se îndrepte
Aceste rânduri nu privesc întreg poporul românesc. Privesc doar o anumită categorie de români. Privesc doar pe cei ce la noi se cheamă intelectuali, sau burghezie culturală, adică pe cei care în Ardealul dinainte de război erau cuprinşi sub denumirea de „intelighenţă”.
La ei se referă aceste adnotări scoase din câteva observaţii asupra evoluţiei culturii româneşti orăşeneşti, asupra ceea ce în mod obişnuit se cheamă cultura românească.
Oricine vrea să observe fenomenul cultural românesc de astăzi poate constata falsele lui orientări şi multiplele sale lacune.
Oricine va putea, însă, să vadă în viaţa noastră culturală atâtea înţelegătoare cuprinderi ale lucrurilor şi atâtea drepte formulări ale drumului de urmat.
Mai mult chiar, sunt azi atâtea strădanii de a îndrepta cultura românească, mersul cultural al acestui popor pe făgaşele lui adevărate, încât doar cu greutate se poate concepe că el persistă pe căi false şi continuă să se dezvolte în forme care nu numai că îi sunt improprii, dar sunt de-a dreptul vătămătoare şi fac imposibilă fundamentarea unei adevărate culturi româneşti.
Şi totuşi lucrurile sunt aşa. Pătura noastră culturală continuă cu încăpăţânare să persiste în forme improprii şi să evolueze pe făgaşe false.
Orice încercare de a-i lămuri adevărata stare a lucrurilor şi de a-i arăta căile de urmat rămâne zadarnică, este inoperantă.
Ceea ce se petrece astăzi şi poate fi observat la tot pasul, nu este însă un fenomen contemporan şi nu se datorează numai anumitor contingenţe ale vremurilor noastre. O cercetare istorică a lucrurilor ne arată aceleaşi fapte în întreagă cultura noastră modernă, ne vădeşte predominarea aceluiaşi fenomen de aproape două veacuri.
De aproape două veacuri, din intelighenţa românească s-au desprins mereu personalităţi care, observând fenomenul cultural românesc, au constatat lacunele lui şi falsele lui orientări, au precizat lucrurile, au formulat căile de urmat şi au luptat pentru îndreptare.
Intelectuali de seamă, cu pătrundere deosebită pentru realităţile adevărate şi cu intuiţie pentru rosturile drepte ale culturii româneşti au căutat să o scoată din faza de falsitate, provizorat şi improvizaţie în care se dezvoltă şi, construind-o pe adevărate temeiuri, să-i dea îndreptare justă.
De două veacuri aproape, ei au rămas, însă, nebăgaţi în seamă şi lucrurile au continuat să evolueze pe căile improprii pe care au fost îndrumate odată.
Nimic n-a putut fi schimbat. Poporul românesc, în clasa lui cultă, a refuzat şi refuză încă cu încăpăţânare să se îndrepte.
Unii caută să găsească explicaţia acestui fapt în schimbarea continuă a clasei culte prin afluxul de noi elemente care vin din sfere eterogene şi care trebuie mereu să facă de la începuturi procesul de adaptare la cultură. Poate şi aceasta a contribuit în mare măsură.
Cred, însă, că ceea ce este hotărâtor este tocmai din această formă nenorocită, cultura românească a reuşit să-şi formeze un stil propriu, bazându-şi creaţiile culturale pe necunoaştere, pe falsitate, pe improvizaţie, iar contra acestui stil de cultură orăşenească românească lupta tuturor adevăraţilor intelectuali a fost zadarnică şi lucrurile, deşi repetate de multe ori, au rămas fără răsunet pentru toţi cei pentru care acest stil era foarte plăcut şi mai ales foarte comod.
Cele notate aici pot fi oricând verificate prin fapte, iar ceea ce se spune aici a mai fost spus, precum de atâtea ori au fost spuse lucrurile îndreptătoare. Dacă ele sunt repetate în rândurile de faţă e pentru că, având valabilitate pe plan cultural, au şi valabilitate generală.
Lumea Românească, Anul 2, nr. 377, 15 iunie 1938, pagina 1