Back in USSR by Marşrutka

Interviu realizat de Igor Mocanu.
Marşrutka – un proiect de documentare artistică, axat pe dimensiunea antropologică şi socială a cercetării, cu un ochi foarte ager îndreptat asupra politicii. Echipa: Serghei Chiviriga, Alice Monica Marinescu, Vlad Petri, David Schwartz.

Marşrutka este un proiect de documentare artistică, axat pe dimensiunea antropologică şi socială a cercetării, cu un ochi foarte ager îndreptat asupra politicii. Cum a început totul?

Vlad Petri: Am parcurs 16.000 de kilometri în 13 ţări, dacă adăugăm Transnistria şi Nagorno-Karabah ca regiuni separate. Aveam, mai ales la început, foarte multe destinaţii unde am fi putut merge, o mulţime de oameni cu care am fi putut face lucruri interesante. Dar am decis să alegem câteva locuri, cum sunt anumite oraşe, în care să încercăm să zăbovim mai mult, patru-cinci zile, ca să înţelegem cât de cât locul acela. Ajungeam să ne întâlnim cu oameni de acolo, ne cunoşteam, le povesteam cam ce am dori să vedem, majoritatea se ofereau să ne ajute, redescopereau împreună cu noi locul în care trăiau. După care încercam să facem un interviu cu ei, să aflăm lucruri care ne interesau, să fotografiem diverse zone ale oraşelor.

Cum aţi realizat documentarea, cu ce mijloace?

V.P.: Foto, audio, video şi interviuri scrise.

Serghei Chiviriga: Bine, le-am făcut pe toate, nu ne-am limitat la un singur mijloc. Practic, jucam toate rolurile posibile de turişti. Am fost şi turiştii care ies la bere cu localnicii, am făcut şi baie în două lacuri, am fost şi pe munte.

V.P.: Dar nescăpând din vedere scopul proiectului. Eram turişti, însă fără să abandonăm postura de cercetători, nu eram turişti care merg să mai bifeze nişte locuri pe undeva.

S.C.: Cred că avem cinci poze cu noi în total…

Din câte înţeleg, proiectul e relativ încheiat. A mai rămas Centrul fostei URSS…

S.C.: Turkmenistan, Azerbaidjan…

V.P.: Belarus, Ucraina… Şi mă mai tentează mult Caucazul. Dar am vrut să ne rezumăm la fostul spaţiu sovietic.

S.C.: Probabil că ar fi trebuit să ne ocupăm şi de Ţările Baltice, dar le lăsăm deoparte pentru moment.

Ce v-a fascinat în această călătorie?

V.P.: Perspectiva aceasta estică, plecând din Vest, sau din Est şi mai în Est… Apoi, a fost şi un fel de întoarcere în anii ’90 în România, din care nu îmi mai aminteam mare lucru. Am revizitat tranziţia spre o altă formă de guvernare, un soi de postcomunism care trece la un fel de economie de piaţă, dar care nu e chiar economie de piaţă, statul controlând o mare parte din acest câmp. De exemplu, în Uzbekistan nu există proprietate privată, oamenii primesc pământul de la stat şi se obligă să cultive o singură cultură, bumbac, să zicem, până ating o raţie stabilită dinainte, care se întoarce în haznaua statului, ca în comunism sau în feudalism.

Dar cât de simţită se face prezenţa politicului în ţările cercetate de voi?

V.P.: Cel mai prezent este în Uzbekistan, unde l-am simţit şi noi.

Sper că nu pe propria piele…

S.C.: Nu, dar eram verificaţi zilnic la metrou, de exemplu. De câte ori intram sau ieşeam, ni se verificau paşaportul şi geanta. Era exclus să faci poze, atât la metrou, cât şi la clădirile oficiale, poduri, piaţă. În Tadjikistan, preşedintele era peste tot, în orice intersecţie, printuri outdoor, TV, radio, presă scrisă, bannere, postere, chiar şi în reclame apărea preşedintele făcând ceva… Şi cu toate acestea, oamenii nici măcar nu băgau în seamă această prezenţă ubicuă, nu vorbeau despre politică. Imaginea preşedintelui era foarte bine integrată în decorul urban şi chiar te simţeai în siguranţă. Ăsta poate fi un aspect pozitiv. Mărturisesc că nicăieri nu m-am simţit mai în siguranţă ca în Tadjikistan, Uzbekistan sau Kazahstan. Era poliţie peste tot şi ca atare, tot timpul cât am fost acolo, nu am auzit să se fi întâmplat ceva ieşit din comun, răpiri, furturi sau altele…

V.P.: Prezenţa statului o cam simţeai peste tot. Spre exemplu, în Kazahstan, la intrarea în fiecare nouă regiune sau oraş exista barieră, păzită de militari înarmaţi, pe lângă care trebuia să încetineşti maşina, să se vadă din mers ce ai înăuntru. Totul trebuia să fie deschis, aerisit. În Kîrgîzstan a fost război civil anul trecut, e o ţară aflată în mari transformări, iar statul se face simţit mai puţin, dar în continuare poliţiştii îţi pot face probleme. În Tadjikistan la fel, am avut multe controale.

S.C.: Am stat ceva mai mult timp în Pamir. Se vorbeşte limba pamireză, dar scriu în tadjikă, depind de preşedintele Tadjikistanului, dar sunt lăsaţi în pace, pe sistem federal cumva. Au şi religie diferită, sunt o altă ramură a islamului, sunt ismailiţi. Bine, sunt şi destul de săraci, nu sunt interesaţi deloc de politică, au stilul lor de viaţă, tradiţiile lor, pe care le perpetuează ca atare, de sute de ani.

În ce măsură se regăsesc toate astea în rezultatul proiectului vostru?

V.P.: În fotografie a fost destul de greu să surprindem dimensiunea aceasta politică, tocmai prin faptul că ne-am lovit de tot felul de interdicţii. În schimb, în partea de text, interviuri, filmări, am observat două direcţii: sunt unii subiecţi care se desprind de mediul politic în care trăiesc şi vin cu propriile versiuni politice, rugându-ne bineînţeles să nu le dăm numele pentru a nu avea probleme; şi sunt restul, care ne-au re-livrat imaginea oficială: regiunea lor a produs cel mai mult bumbac, preşedintele lor e cel mai bun, căci el a spus „Daţi pământ oamenilor” şi aşa s-a făcut. Aşa a fost în Tadjikistan. Iar atunci când înregistrezi lucrurile astea, nu mai poţi fi sigur de nimic.

S.C.: Culmea, cei mai spălaţi pe creier erau tinerii între 20 şi 25 de ani, care au prins sistemul post-’91. Dar păreau foarte sinceri în ceea ce spuneau, ei chiar aia credeau, că totul este excelent şi că preşedintele a pus umărul la independenţa şi dezvoltarea ţării. În schimb, cei care au prins perioada sovietică aveau idee şi termeni de comparaţie. Însă toţi, invariabil, erau nevorbiţi, voiau să stea de vorbă, să vorbească, să vorbească… Nu cred că există vreo regiune prin care să fi trecut şi în care să nu se fi întâmplat ceva în ultimii 20 de ani, fie el război civil, revoltă sau protest, răsturnări de preşedinte, conflicte interetnice sau interreligioase. Se vorbea foarte mult despre neoislamiştii care încearcă să recâştige autoritatea şi puterea.

V.P.: În documentarul la care lucrăm acum, partea Statului, partea politică este cel mai pregnantă şi mai relevantă.

Cum se va numi documentarul?

V.P.: Încă nu are titlu. Probabil se va numi Avtostop. Vedem. Formula autostopului ne-a plăcut foarte mult. Să urci la cineva în maşină, pe care nu-l cunoşti şi să te laşi în voia drumului…

S.C.: Pe de altă parte, în Tadjikistan şi în Kîrgîzstan nu aveau idee de autostop, nu cunoşteau acest concept. Dacă ieşeai la marginea drumului, puteai spera cel mult să se oprească un taxi, cu tarif oficial. Negocierile sau mersul gratuit nu intrau în imaginarul lor economic. O altă chestie pe care nu o înţelegeau era de ce am ieşit la marginea oraşului ca să plecăm undeva, când puteam să mergem lejer la gară şi de acolo să plecăm oriunde dorim. În schimb, când am ajuns în Caucaz, acolo pur şi simplu nu concepeau să ia bani de la un autostopist, erai pe marginea drumului, asta însemna că doreai să mergi cu cineva care oricum are drum în direcţia respectivă. Mulţi ne luau pentru că erau singuri în maşină şi, cum am mai spus, voiau să vorbească.

V.P.: Dar aici cred că pe lângă factorii culturali şi de civilizaţie, intervin şi factorii economici. Bunăstare vs. preţ benzină. În Tadjikistan benzina era foarte scumpă, aproape ca în România, iar salariile foarte mici. Nu porneşte nimeni de la el din sat cu maşina dacă nu bagă în ea opt oameni pe cinci locuri.

În călătoria voastră de cercetare v-aţi întâlnit cu România?

V.P.: Da. Cred că primul lucru care ne vine amândurora în minte acum sunt manelele. Le-am auzit peste tot. Din Karakalpakstan, regiunea autonomă a Uzbekistanului, şi până în munţii Tadjikistanului, în maşinile cu care am mers. Avem o groază de documente video pe acest subiect. Am văzut un videoclip al lui Adrian Copilul Minune la Stepanakert, în Nagorno-Karabah.

S.C.: Apoi, pe lângă manele, am dat de O-zone, Inna, Andreea Bănică, Alexandra Stan.

V.P.: Prima întâlnire a fost printr-un tip din Kazahstan, în vârstă de vreo 25 de ani, care s-a declarat un fan total al României datorită Innei şi a lui Morandi, de care era absolut înamorat. Avea muzica Innei pe telefon şi o asculta tot timpul. Se apucase de învăţat româna. Apoi, eram în Uzbekistan, am urcat într-un autobuz de ţară, o rată de pe vremuri, încărcată până la refuz, erau unii aşezaţi pe o ladă de zestre roz în mijlocul maşinii, praf cât cuprinde, iar în boxe se auzea Florin Salam. În română! Într-o zonă în care nu se vorbeşte nici rusa, nici uzbeca, ci direct karakalpaka…

S.C.: La un moment dat aproape că nu ne mai miram. Am ajuns în Erevan, la o terasă, luam micul dejun şi a început să cânte Guţă.

V.P.: Cel mai estic punct în care am ascultat muzică românească a fost în Kîrgîzstan, la Karakol, pe la 100 km de China, eram la o terasă şi cânta, cred, Adi Minune… Playlistul era pe un monitor. Iar când am trecut din Armenia în Nagorno-Karabah, în maşina cu care călătoream, şoferul ne-a tratat cu „Made in Romania” a lui Ionuţ Cercel.

Dar cu România politică?

V.P.: Da, Cheia Porţilor Oraşului Bucureşti, la Centrul Cultural al Preşedintelui din Kazahstan. O cheie de aur de la Emil Constantinescu pentru Nazarbaev, aşezată într-un penar foarte elegant.

S.C.: Apoi, în Armenia, la intrarea în Muzeul Genocidului se afla un parc de brăduţi, copăcei plantaţi de personalităţile politice care au vizitat ţara. Era şi un brăduţ sub care scria: „This tree was planted by Ion Iliescu, the President of Romania”.

V.P.: În Georgia am vizitat Muzeul „I.V. Stalin”, la Gorî, şi acolo aveau o cameră cu daruri de la ceilalţi preşedinţi, iar din partea României era o lucrare artizanală. Un fel de peisaj creat din foi de tabac, primit în 1946 din partea lui Dej. După ce vedeai masca mortuară a lui Stalin, intrai în camera de cadouri şi vedeai peisajul din foi de tabac. Ghida ne-a spus că este unul din cele mai preţioase exponate din muzeu.

S.C.: Bineînţeles, ştiau de Dracula şi de Ceauşescu.

V.P.: De fapt, asta era una din întrebările interviurilor cu oamenii pe care i-am întâlnit: ce ştiu despre România. Şi am avut tot felul de surprize, pe care le-am integrat în filmul documentar.

S.C.: Am auzit şi părerea de rău că, din păcate, românii l-au omorât pe Ceauşescu. Preşedintele Partidului Naţional Democrat ne-a spus asta. Tot el îşi iubea foarte mult preşedintele.

Îmi povesteaţi mai devreme despre clădiri oficiale şi muzee. Care este funcţia lor în ţările în care aţi fost?

S.C.: Instituţia Muzeului Preşedintelui este aproape un lăcaş de cult. Muzeul Preşedintelui şi Centrul Cultural al Preşedintelui din Kazahstan, de la Astana. Adică ale lui Nazarbaev. Centrul Cultural al Preşedintelui se află într-o clădire nou-nouţă, pe cinci etaje, unde este expusă istoria Kazahstanului. La parter vezi iurte şi obiecte din perioada neolitică, iar pe măsură ce urci, parcurgi istoria ţării, din ce în ce mai prefabricată. Bineînţeles, kazahii au fost primii şi cei mai tari în toate. La penultimul etaj era expusă epoca sovietică, iar la ultimul – partea contemporană, cea a preşedintelui. Poze cu sine alături de toţi marii oficiali politici şi religioşi ai lumii, foarte multe cadouri primite în cadrul vizitelor oficiale.

V.P.: În Kazahstan au avut loc trei mari evenimente de când au mutat capitala în nord, în Astana. Au avut summitul OSCE, Congresul Tuturor Religiilor Lumii şi Jocurile Olimpice Asiatice de Iarnă. Iar aceste evenimente au intrat automat în toate instituţiile culturale şi în maşinăria muzeificării. Cam cum ar fi fost dacă Summitul NATO de la Bucureşti ar fi fost expus după aceea la MNAC şi în restul muzeelor din ţară. Când am ajuns la Marea Caspică, în Kazahstan, acolo am văzut primul muzeu asiatic din tot spaţiul postsovietic, un muzeu de artă locală, cu lucrări sovietice, plus câteva mai noi dedicate noii capitale a Kazahstanului. Un etaj întreg era dedicat preşedintelui, fotografii de grup, citate din discursuri. Un alt loc în care apare din nou imaginea preşedintelui, este Muzeul Lagărului Comunismului, Karlag se numeşte şi este amplasat undeva pe lângă Karaganda. Evident, un muzeu al crimelor stalinismului, condamnate acum de către Nazarbaev. Erai plimbat prin pivniţe şi camere de tortură, îţi erau arătaţi copii subnutriţi, cadavre de copii, iar, la sfârşit, ghidul te îndruma în camera finală, unde se afla expusă imaginea prezidenţială, alături de alţi lideri politici. Nazarbaev condamnă comunismul, acesta era mesajul de la capătul tunelului.

S.C.: Karlag avea o scenografie curatorială foarte interesantă, bazată pe empatie. Peste tot exista şi un fundal sonor adecvat, ca în camera în care erau expuse numai nişte paturi de scândură, acoperite cu o mână de paie. Ghid în orice limbă doreai. Casa Preşedintelui, după aceea, este un muzeu ceva mai mic, amplasat în fosta lui reşedinţă, care porneşte de la reconstituirea autentică a decorurilor. De la camera copilăriei lui Nazarbaev, până la masa de lemn la care se întâlneşte cu ceilalţi preşedinţi. Interesantă era camera copilăriei, poze cu familia, carnetul de note plin de 5, hainele cu care se îmbrăca, apoi poze din tinereţea sovietică şi istoria avansării lui până la postul de al Doilea Secretar de Partid.

V.P.: Un fiu al poporului care a ajuns departe. O copie a acestei retorici a lui Nazarbaev am întâlnit-o în Uzbekistan, la preşedintele Karîmov, în Muzeul Amir Timur din centrul Taşkentului. Un muzeu în cinstea lui Timurlane, un fel de Mihai Viteazul al lor, are şi o statuie imensă în faţa clădirii. Iar în muzeu se află camera preşedintelui, cu daruri de la liderii altor state, însă la o scară ceva mai mică. Cred că se inspiră unii de la alţii, se şi vizitează adesea.

S.C.: Aşa a ajuns Tadjikistanul să creeze cel mai înalt steag din lume, care se află lângă casa prezidenţială. Un alt muzeu interesant este complexul memorial Atameken, cu harta Kazahstanului pe o suprafaţă de 1 km2, cu oraşele în miniatură 3D, cu cele mai importante simboluri urbane. Baikonur reprezentat prin nişte rachete în miniatură, Marea Aral prin nişte foci. O machetă 3D ce rezumă perfect simbolurile naţionale într-un mod cât se poate de util şi de pedagogic.

Apropo de simbolurile naţionale, am văzut, de asemenea, pe site-ul proiectului, că aţi întâlnit destul de mult Lenin.

V.P.: Da, ne-am întâlnit cu statuile lui peste tot. Mai puţin în Uzbekistan, unde nu există nicio statuie cu Lenin. Raportarea la trecutul recent merge pe două direcţii. E una nostalgică, oameni în vârstă care încă mai fac lanţuri umane în jurul unei statui a lui Lenin, când se pune problema să fie mutată. OK, nu mai trăim în URSS, dar Lenin a însemnat multe pentru noi şi pentru istoria noastră, el ne-a adus educaţia etc. Practic, au fost mişcări de protest de fiecare dată când s-a pus problema strămutării vreunui Lenin. Apoi există direcţia nouă, naţionalist-anticomunistă, care înlocuieşte fiecare statuie a lui Lenin cu câte un erou naţional, de multe ori cam în aceeaşi postură şi cam de aceeaşi mărime.

S.C.: În Kazahstan, într-un oraş din nordul ţării, statuia lui Lenin fusese înlocuită cu statuia unui personaj din desene animate, cu statuia Căpitanului Wrangel. Bineînţeles că a izbucnit un mare scandal, o bătrânică s-a aruncat la pământ ş.a.m.d.

V.P.: În Kazahstan mai apare Abai Kunambaiulî, poetul lor naţional, în Kîrgîzstan e un monument cu Erkeklik, care înseamnă „libertate”, în Tadjikistan – Ismail Somoni, un căpitan de oşti revendicat atât de uzbeci, cât şi de iranieni, care apare şi pe bancnote. Iar în Uzbekistan e Timurlane, marele războinic. Toată cohorta asta de eroi vine să-l înlocuiască pe Lenin. Interesant este că în unele locuri în care mai există nostalgii, Lenin dispare din piaţa centrală şi se mută în spatele Muzeului de Istorie sau al Guvernului. Nu pleacă prea departe, rămâne unde era, însă nu mai este atât de vizibil sau central. În Kazahstan sau în Tadjikistan este mutat în suburbii. E foarte interesantă raportarea Guvernelor faţă de această armată de statui şi faţă de simbolurile fostei URSS. Asta ne-a interesat foarte mult, tranziţia simbolurilor de la un regim la altul. Apoi am mai găsit un Lenin în Khorog, capitala regiunii Pamir Gorno-Badacştan, care fusese mutat din centru în curtea cuiva, iar lângă soclu era priponită o vacă, păştea. Am rugat-o pe femeia care stătea acolo să ne lase să intrăm, însă a refuzat categoric, era Leninul ei. Fosta statuie din faţa universităţii stătea acum lângă prispa unei coşmelii de ţară, sub pridvor. În Karaganda, un oraş minier important din Kazahstan, un oraş muncitoresc, la începutul anului trecut au mutat statuia lui Lenin. Au importat tehnologie din Elveţia pentru a muta acel colos de vreo 15 m de granit, cântărind 270 t. Au tăiat-o în vreo 7-8 bucăţi, după care au reasamblat-o lângă Cinematograful Lenin dintr-o suburbie.

Cât de prezentă este religia?

V.P.: La nivel general, e destul de marginalizată. Mai ales în Uzbekistan şi Tadjikistan, unde le e frică de mişcările islamice, care s-ar putea inspira din Afganistan. Le este foarte frică de revenirea aşa-zişilor terorişti. În Tadjikistan este interzis ca fetele să poarte hijabul la şcoală. În zonele tradiţionale mi se pare că religia e încă vie. Cel mai religios stat rămâne totuşi Georgia, unde ortodoxia este în plină floare. Biserica Ortodoxă este foarte influentă, oamenii îşi redescoperă religiozitatea.

S.C.: Oricum, dacă nu ai şti că te afli în nişte ţări musulmane, nu ţi-ai da seama de lucrul acesta, judecând după lăcaşurile de cult, de exemplu. Există extrem de puţine moschei.

V.P.: Doar în Astana am auzit chemarea la rugăciune, acolo e o moschee destul de mare. Iar moscheile pe care le-am întâlnit aduceau mai mult a mall. O faţadă frumoasă în spatele căreia nu părea să se întâmple mare lucru. Deşi în Tadjikistan se construieşte acum cea mai mare moschee din toată Asia Centrală, cu 10.000 de locuri, un fel de Moscheea Mântuirii Neamului. Dacă am face o hartă, cele mai religioase ar fi Tadjikistan şi Pamir.

S.C.: În Pamir, de exemplu, arhitectura casei respectă stilul arhitectural islamic. Orice casă pamireză are la intrare doi stâlpi, Hassan şi Hussein, după aceea urmează încă trei stâlpi, reprezentându-i pe Mohamed, Ali şi Bibi Fatima. Aceşti cinci stâlpi se află în orice casă pamireză. Plus încă doisprezece piloni care îi reprezintă pe cei doisprezece imami. Până şi casele noi încearcă să respecte acelaşi principiu arhitectural islamic.

V.P.: E un fel de transpunere a moscheii în spaţiul privat, ei fiind ismailiţi şi neavând moschee oficială. După care urmează Armenia şi Georgia ca grad de religiozitate.

S.C.: Am văzut un singur om rugându-se. Mergeam cu un taxi în Tadjikistan, pe un munte pustiu. A oprit maşina la şapte seara, a luat covoraşul din uşă, a îngenuncheat în spatele maşinii, cu faţa către Mecca, s-a rugat un sfert de oră, a urcat înapoi şi ne-am continuat drumul. Totul într-o normalitate absolută.

Care sunt diferenţele de reprezentare a femeii de la o ţară la alta?

S.C.: Păi, venind din Europa, te frapează felul în care s-au conservat tradiţiile de familie, mai ales în ce priveşte căsătoria. În continuare, ea trebuie să fie virgină înainte de căsătorie. Atât în Kazahstan, cât şi în Kîrgîzstan, soţul poate da soţia în judecată dacă aceasta a minţit că e virgină înainte de căsătorie, familia soţiei trebuind să achite retroactiv toate cheltuielile de nuntă. În afară de dreptul de vot, nu mai are practic niciun alt drept.

V.P.: În zonele rurale diferenţele sunt mult mai discrepante. Cât priveşte vestimentaţia, în Georgia am văzut cele mai emancipate femei. Când încercam să ne cazăm la Taşkent, o cunoscută din Kîrgîzstan avea o prietenă bună acolo, la care ne-ar fi trimis, însă nu a fost de acord soţul acesteia. Se căsătoriseră de curând, iar prezenţa unor bărbaţi în casă nu dădea foarte bine. Oricum, este foarte greu să pătrunzi în lumea femeilor în aceste ţări. Dar e totuşi mai bine decât în Afganistan, unde nu ai cum să intri în contact cu o femeie. Pur şi simplu nu ai cum. Nici măcar să o fotografiezi. Fotografia unei afgane se face de către o fotografă, cu acordul soţului.

S.C.: Familia este o instituţie foarte puternică în aceste ţări. Nu vei întâlni prea multe femei plângându-se de soarta lor.

V.P.: Şi apoi, mai există un aspect. În toate aceste ţări există rusoaice, care nu ţin cont de tradiţiile familiale locale.

S.C.: În Kîrgîzstan, cunoscusem o tipă din Uzbekistan de etnie coreeană, care ne-a spus clar: fetele din Taşkent nu fac sex, doar rusoaicele fac.

Cum arată presa în ţările în care aţi fost? Aţi citit ziare locale?

S.C.: Am cumpărat ziarul opoziţiei din Kazahstan, unde îl murdăreşte pe Nazarbaev care şi cum poate. Scriau despre greve şi despre mişculaţiile prim-ministrului. Atâta că majoritatea jurnaliştilor scriau lucrurile astea din Rusia, nu se aflau pe teritoriul Kazahstanului.

V.P.: Da, dar era un fel de opoziţie controlată, care scrie împotriva guvernării, însă care e tolerată şi acceptată, în limitele unui grad de libertate necesar unui guvern naţional-liberal cu acte în regulă. În Kazahstan opoziţia există pentru a da bine în ochii investitorilor străini. Sunt un om bun, ar spune Nazarbaev, îi las să scrie liber, sunt un liberal cumsecade, mai fac şi greşeli. Dacă nu ar exista opoziţia atunci ar deveni un dictator pe faţă. Aşa se face că la ultimele alegeri a fost votat de 90% din populaţie, în timp ce mulţi dintre cei cu care am vorbit spuneau că pur şi simplu nu s-au prezentat la vot.

Îmi sună extrem de cunoscută partitura aceasta. De incidente aţi avut parte?

V.P.: Au fost câteva. O dată era să fim arestaţi la graniţa cu Afganistanul. Eram prea aproape de frontieră. Între Tadjikistan şi Afganistan e un râu de vreo 10 m lăţime, o zonă militară. S-au apropiat de noi vreo şase soldaţi, însoţiţi de doi superiori.

S.C.: Erau nişte ruşi îmbrăcaţi în civil. Ei erau şefii cu staţiile, care îi controlau pe soldaţii tadjici. Conform legii, nu aveam voie să ne aflăm la o distanţă mai mică de 200 m de graniţă. Evident, necunoaşterea legii nu ne scutea de pedeapsă… Ne-au întrebat dacă veneam din partea cealaltă, din Afganistan, însă având hainele uscate, au trecut la aparatele de fotografiat… S-au liniştit după ce au văzut câinele care era cu noi, îl cunoşteau pe stăpânul câinelui. Eram cazaţi acasă la liderul departamentului raional al Partidului Naţional Democrat din Tadjikistan. Înainte fusese liderul Partidului Comunist. A fost prieten bun cu Petru Lucinschi, care a lucrat la Duşambe ani buni. Avem înregistrarea cu el, în care îi transmite salutările lui călduroase.

V.P.: Oricum, avuseserăm ghinionul să nimerim la graniţa cu Afganistanul undeva pe porţiunea celor 1500 km prin care trece heroina spre Rusia, 200 de tone de heroină pură anual. Am înţeles cum stau lucrurile când am văzut ruşii de la graniţă, care îi supravegheau pe cei şase soldaţi tadjici. Am reuşit să ajungem până într-un talcioc din acesta, situat exact între Tadjikistan şi Afganistan, pe o insuliţă de pe râul despre care am vorbit înainte.

S.C.: Am lăsat paşapoartele la intrare şi am pătruns într-un fel de zonă a nimănui. Afganii veneau să vândă, tadjicii să cumpere. Se pare că e o piaţă turistică destul de cunoscută. Am întâlnit pe puţin zece turişti din diverse ţări occidentale. Picant, colorat.

V.P.: Interesant e că acolo se întâlnesc două culturi totalmente diferite. Vezi oamenii din fosta URSS îmbrăcaţi modern şi afganii în costumele lor tradiţionale. Îmbrăcămintea diferă, apoi limbile. Vedeai apoi poliţiştii şi vameşii purtând însemnele celor două state la un pahar de băutură.

S.C.: Apoi, în Kîrgîzstan, la graniţa cu Tadjikistanul am dat mită. Vlad, David [Schwartz] şi Monica [Alice Monica Marinescu] aveau o viză comună, pe o foaie A4, pe care era trecut numele lor cu o ştampilă pe ele. Eu nu aveam nevoie de viză. David şi Monica trecuseră graniţa cu o zi înainte, iar când am ajuns acolo, ne-au întrebat unde-s ceilalţi doi. Le-am spus că au trecut graniţa cu o zi înainte, el a răspuns că nu au trecut şi că vom putea trece când vom fi toţi patru. Toată discuţia a durat vreo jumătate de oră, se adunaseră şi câteva maşini. Nu a vrut să verifice datele de cu o zi înainte, pe motiv că nu are voie să consulte informaţiile colegului său. Până în momentul în care mi-a propus s-o dregem la modul clasic. L-a rugat pe Vlad să iasă afară, iar noi am intrat într-un birou tradiţional sovietic, lemn vechi, îngălbenit, pereţi daţi cu vopsea verde, slinoasă, iar el s-a aşezat la birou şi a început să aştepte. Îşi pregătea ştampila, o mai ungea cu tuş…

V.P.: Da, a fost o excelentă metodă de intimidare. Îmi plimba ştampila prin faţa ochilor, paşaportul meu stătea deschis sub ochii lui. Aş face o paranteză. E vorba de una din cele mai înalte graniţe, 4200 m altitudine, eu aveam probleme cu inima şi urcasem de la 1000 m sub nivelul mării. Mă simţeam oricum ca pe lună, iar emoţiile faptului că nu puteam trece dincolo erau de nedescris. Oricum, nu treceau mai mult de şase maşini pe zi pe la acea graniţă, eu nu m-aş fi putut întoarce în vreun sătuc ca să înnoptez. În plus, deja mă simţeam cam rău. Iar acum mă aflam în biroul despre care vorbeşte Serghei, o atmosferă rece, uşor KGB-istă, iar el ne arăta ştampila înmuiată în tuş, lucind, paşaportul era deschis sub ochii lui, mai apropia ştampila din când în când de pagină, după care spunea „Nu pot”… Aplicarea ştampilei devenise un act aproape erotic.

S.C.: Până la urmă ne-a rugat să-l chemăm pe şofer. Şi el a mai stat vreo jumătate de oră, după care a ieşit victorios cu paşaportul lui Vlad şi am plecat. Ne-a povestit după aceea că a trebuit să dea şi el mită.

V.P.: O altă peripeţie a fost în Agdam, în Nagorno-Karabah. Voiam să ajungem la oraşul bombardat şi distrus din temelii de armeni în ’92. I se spune „Hiroşima din Caucaz”. Dar nu puteam ajunge acolo în mod legal. Aveam o hârtie la noi, o viză pentru Nagorno-Karabah şi o hârtie pe care era trecut fiecare oraş, „cu excepţia liniei de front”. Iar Agdam era trecut ca oraş de front. La ambasada Nagorno-Karabahului din Erevan am completat o hârtie cu oraşele pe care vrem să le vizităm. Şi am trecut şi Agdamul. Ambasadoarea a luat pasta corectoare şi a şters oraşul. Ne-a spus că nu e sub jurisdicţia lor şi că nu garantează că nu ne va exploda o mină sub picioare. Ne informase un amic iranian cu o săptămână înainte că nu există niciun pericol, doar că nu vor să arate ce au făcut armenii acolo. Am ajuns într-o duminică, ne lăsase un bătrân care ne-a luat cu autostopul. Mă simţeam ca într-un shooter de război pe computer. Ne-am strecurat printre ruine şi am urcat în moscheea de unde se vedea tot oraşul, unde am stat o jumătate de oră ca să fotografiem. Da, un oraş pe care nu era nevoie să-l distrugă. Prezenţa azeră era nesemnificativă acolo. 70.000 de locuitori au fost raşi de pe faţa pământului, lăsând în urma lor un oraş întreg, acaparat de vegetaţie…

S.C.: Apoi, eram în Kazahstan, la aeroport, unde ne-am reîntâlnit cu David şi Monica. După trei luni de zile nu ne bărbieriserăm deloc, aveam nişte bărbi superbe, dar eram într-o ţară unde nu este indicat să porţi barbă pentru că rişti să fii confundat cu un extremist islamic. Au mai văzut în paşaport şi că venim din Tadjikistan, aşa că ne-au luat deoparte la întrebări. Nu securitatea aeroportului, ci divizia armată. Ne-au întrebat mai întâi ce am căutat în Tadjikistan, apoi de ce purtăm barbă. Evident, nişte întrebări cretine. Se încheiase check in-ul, se făceau ultimele strigări, avionul pentru Tbilisi pornise motoarele deja, iar ei încă nu ne ştampilaseră paşapoartele.

V.P.: Pentru ei contau două lucruri. Să semeni cât mai bine cu poza din paşaport, apoi povestea cu barba, care mută discuţia în zona discriminării. Adică, mă întreb, doar dacă am barbă aş putea fi terorist?

S.C.: Când am luat autobusul din Tbilisi spre Erevan, am nimerit un armean care locuia în Kabardino-Balkaria, la Nalcik, o zonă musulmană. Vorbeam cu el despre râuri şi munţi, când se întrerupe şi-mi spune că dacă aş fi acum în Kabardino-Balkaria, aş fi arestat pe loc doar pentru că am barbă.

După ce aţi acumulat întreg acest material documentar de proporţii, cum v-aţi gândit să-l faceţi cunoscut?

S.P.: Păi, primul pas a fost să creăm un site, www.marshrutka.ro. Acum lucrăm la un film documentar.

V.P.: Fotografiile, textele pe care le-am scris, ziarele adunate de pe unde am umblat, toate am vrea să-şi găsească formula potrivită a unei expoziţii mai mari şi a unui album, care să ajungă la publicul larg. Am vrea întâi să terminăm de postprelucrat documentarul, care întregeşte toată experienţa, după care să facem o expoziţie instalaţională.

 


[1]               Marshrutka (în rusă: маршрутка [mɐrˈʂrutkə]), de la „marshrutnoye taksi”, e un fel de maxi-taxi folosit în țările CIS (foste URSS), statele Baltice și Bulgaria. Rolul marshrutkii moderne e similar cu cel al minibus-ului din alte țări, cu diferența că, prin diverse modificări, marshrutka poate avea locuri de stat în picioare. Sursa: www.marshrutka.ro

Interviul a apărut în bewhere.ro

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.