De bună seamă, atunci cînd îmi pun întrebarea din titlu, nu mă gîndesc la PNL. Cum dacă mi-aş pune întrebarea „unde ne sînt popularii?”, nu m-aş gîndi la PDL, iar dacă m-aş interoga în privinţa socialiştilor sau social-democraţilor gîndul nu mi s-ar îndrepta spre PSD. În ceea ce priveşte „partidele” constituite, m-am obişnuit de multă vreme să nu-mi mai fac nici un fel de iluzii doctrinare, să nu mai am nici măcar vise ideologice. „Partidele” noastre, toate din păcate, împărtăşesc o unică tendinţă doctrinară, o identică formulă ideologică, care reunesc după o formulă ce pare să ţină de spiritul locului, populismul şi cleptocraţia. Poate în proporţii diferite, dar nu am un cîntar suficient de fin încît să sesizeze nuanţele. Probabil, în perioadele de precampanie şi campanie electorale, la toate, domină populismul, pe cînd, o dată ajunse la putere, sau măcar participante la diversele nivele ale acesteia, se dezlănţuie feroce cleptocraţia. În privinţa populismului, care a ajuns pe nişte incredibile „culmi de progres şi civilizaţie”, spiritul critic pare complet dezarmat, iar împotriva cleptocraţiei, Justiţia pare complet neputincioasă. Indiferent dacă vorbim despre cea comună sau ne îndreptăm spre „specialităţile” de tranziţie, precum delicata ANI sau impetuoasa, în intenţii, DNA! „Partidele” noastre nici nu sînt, de fapt, partide în sensul curent al termenului, ci un fel de înjghebări de natură clientelară, nişte „structuri” cvasi-mafiote.
Bun. Dacă nu caut orientări doctrinare şi cristalizări ideologice la nivelul partidelor noaste, atunci unde le caut? De bună seamă că la nivelul „păturii intelectuale”, că e destul de greu să socoteşti că ai avea de-a face cu o clasă, fie aceasta şi „feliată” ideologic. Ei, bine, la acest nivel, găseşti cîte ceva! Se cristalizează o gîndire de stînga în cîteva grupuri, cum este cel al site-ului dumneavoastră sau în cel constituit în jurul revistei Ideea de la Cluj, dar unul incipient, ai cărui membri cred că publică şi aici, pare a se contura şi la Iaşi. Cum am mai spus, apreciez aceste eforturi nu atît pentru producţiile teoretice, pentru că nu am o slăbiciune pentru gîndirea de stînga, cît pentru foarte bogatele analize concrete dedicate unor probleme cît se poate de reale ale societăţii noastre, precum şomajul, statutul – diminuat pentru o societate mdernă! – al femeii şi cel – suprareprezentat pentru o societate modernă! – al bisericii, sănătatea, sărăcia şi protecţia defavorizaţilor, educaţia sau evoluţiile demografice. În toate aceste chestiuni, am găsit studii atît de interesante încît nu doar le-am citit, ci le-am şi arhivat pentru a le utiliza vreodată în proiectele proprii.
Puţin după lansarea grupului de stînga, a sosit în faţa publicului şi unul de dreapta, o dreaptă neoconservatoare aş spune, manifest pe cîteva site-uri şi blog-uri, precum înliniedreaptă, Noua republică şi Contributors, dar şi pe mai multe bloguri „de autor”. Deosebit de grupul/ grupurile stîngii, neoconii sînt aproape în exclusivitate „teoreticieni”, analizele efective ale situaţiei de acasă aproape că absentează. Însă teoriile, dacă mă preocupă, le găsesc şi acolo unde s-au născut, la sursă, nu am nevoie neapărat să le preiau de la nişte intermediari care, pe deasupra, le-au preluat ei înşişi cam pe nemestecate. Pe deasupra, cred că neoconii au ales o tactică greşită – este foarte greu să atragi şi să convingi ducînd mai mereu stilul polemicii peste limitele unei anumite civilităţi. De bună seamă, ei nu trebuie să mă convingă pe mine, care oricum sînt vaccinat, dar mă gîndesc că pe cineva vor fi dorind să convingă, discuţiile între cei deja convinşi, a priori convinşi, fiind în cele din urmă pierdere de vreme. Mai ales cînd măcar o parte a acestor grupări ai intenţii declarat politice, nu doar obsesii intelectuale. În sfîrşit, cred că această orientare ne propune un fel de paradox – o „evoluţie neoconservatoare” într-o ţară care, după un regim colectivist de aproape jumătate de secol, n-a reuşit în peste douăzeci de ani să-şi facă măcar lecţia unor reforme liberale autentice!
Şi am ajuns, iarăşi, la întrebarea din titlu! Răspunsul cel mai scurt şi direct ar fi „habar n-am!”, dar nu pot oculta, totuşi, nişte evenimente şi tendinţe care s-au manifestat din 1990 încoace. În primul rînd, cred că editurile noastre şi-au făcut datoria faţă de liberalism – nu cred că există vreun autor liberal clasic sau contemporan care să nu fi fost tradus pînă acum, indiferent dacă vorbim despre nivelul filosofic-moral, politic sau economic al fenomenului! În al doilea rînd, au apărut cîţiva autori liberali remarcabili, dacă a fi să mă gîndesc fie şi doar la Aurelian Crăiuţu, Daniel Barbu, Gabriel Andreescu, Cristian Preda, Caius Dobrescu sau Adrian Cioroianu. În al treilea rînd, aş vorbi despre publicaţiile de orientare liberală. Revista 22 a fost la început una liberală şi nici măcar apropierea de populismul băsescian nu i-a redus complet liberalismul, fiind încă o publicaţie pluralistă. Sfera politicii, în prima sa ediţie, cea în format tabloid, era clar liberală –am şi publicat texte acolo, pe vremuri, o citeam constant –, iar formula sa, mai academică de acum, nu exclude liberalismul. Chiar şi în neoconservatoarea şi, din păcate, dispăruta Idei în Dialog, pentru a-şi respecta şi titlul de altfel, am întîlnit sumedenie de texte liberale, ba chiar şi vreo două dosare despre libertarianism. Ceea ce este ciudat este faptul, că în ciuda acestei tradiţii de mai bine de douăzeci de ani, probabil cea mai bine reprezentată în producţia intelectuală post-decembristă!, în momentul de faţă nu există o grupare intelectuală liberală pregnantă, cum este cazul stîngii şi al dreptei neoconservatoare. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că o parte a publicaţiilor au dispărut sau s-au reconvertit la alte orientări sau în academism? Poate pentru că unii dintre reprezentanţii gîndirii liberale, cum ar fi Cristian Preda, s-au lăsat seduşi de populismul prezidenţial? Poate pentru că alţii, ca Stelian Tănase şi recent Cioroianu, au ocupat televiziunile sau au revenit la literatură? Iar alţii, mă gîndesc la Daniel Barbu sau la Gabriel Andreescu, au preferat cariera academică? În momentul de faţă, dacă ar reuşi să iasă din narcoza portocalie, cele mai mari speranţe mi le-aş pune în Cristina Preda. Pe de o parte, a dat probe clare de liberalism în cărţile sale şi în publicistica sa, pe de alta, este cel mai apropiat ca vîrstă de promotorii celorlalte două „şcoli de gîndire”.
Şi un mic ghiocel care, poate, anunţă o nouă „primăvară liberală” – apariţia foarte recentă la Iaşi a Institutului F. A. Hayek din interiorul şi în jurul facultăţii de economie, în care m-am şi înscris bulversat de ştire! Pe cei mai apropiaţi de vîrsta mea îi cunosc foarte bine şi le recunosc angajamentul intelectual liberal, dar speranţa mea este legată, şi în acest caz, de cei mai tinei decît noi!