Toate societăţile capitaliste sunt inegale, însă unele sunt mai egale decât altele

 Commenting on Alex Cistelecan

 Text primit la redacţie semnat de Alfred Pfaller 

 În textul său,  Alex Cistelecan ne aminteşte pe bună dreptate că inegalitatea din vremurile noastre este esenţialmente legată de felul în care e produsă şi însuşită valoarea în sistemul capitalist. Categoriile de valoare şi supravaloare ale lui Marx, ca si  clasele definite prin poziţia lor în sistemul capitalist de producţie, sunt instrumente conceptuale utile pentru a intelege mecanismele fundamentale ale inegalităţii. Cei care vor să lupte impotriva excluziunii sociale trebuie să se concentreze pe acest mecanism daca vor să obţină ceva.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm paralizaţi politic de constatarea reînnoită a faptului că  sistemul capitalist generează invariabil inegalităţi. Contrar la ce a anticipat Marx, nu există nici o „lege de fier” a salariilor, care să condamne clasa muncitoare la o mizerie de neevitat atâta timp cât există capitalismul. Există societăţi capitaliste unde toţi cetăţenii, incluzând clasa muncitoare, împart în mod rezonabil prosperitatea generată de capitalism. Asemenea societăţi erau mai numeroase cu câteva decenii în urmă.

 Chiar dacă suntem tentaţi să le considerăm cazuri excepţionale sau pasagere, ele demonstrează că sistemul capitalist poate coexista cu incluziunea socială, cu un nivel redus de inegalitate, cu mult mai scăzut decât cel la care suntem martori azi în numeroase state dezvoltate, pentru a nu mai vorbi de economiile subdezvoltate , cum ar fi si cele din Estul Europei. Dacă ne dorim o societate mai incluzivă, înainte de a sări la concluzia că sistemul capitalism nu este compatibil cu aşa ceva, ar trebui să aruncăm o privire asupra cazurilor în care asemenea realizări au reprezentat o realitate – şi care, parţial, mai există şi azi.

 În anii de glorie ai capitalismului bunăstării din occident – 1960 şi 1970 – diverse concepte teoretice au fost vehiculate pentru a capta esenţa acestei experienţe istorice. Unele dintre ele au subliniat noutatea relaţiei dintre capitalismul ca sistem economic, cu inerenta sa structură de clasă, pe de o parte, şi organizarea politică a societăţii pe de altă parte. Unii au vorbit despre „embedded capitalism”,  care presupunea ca economiile capitaliste trebuie (au fost constrânse politic) să funcţioneze în interiorul unui set de reguli care a fost impus de dragul unei societăţi integrate si coezive . Cu alte cuvinte, politicul definea limitele libertăţii capitalului. Alţii au vorbit de un „compromis istoric” între clasa muncitoare şi capital.

 Acest mod de abordare a lucrurilor ne sugerează că puterea este cea care, în ultimă instanţă, face diferenţa. Pentru a folosi instrumentele conceptuale accentuate de Alex Cistelican, capitalul a fost constrâns să facă concesii în lupta de clasa şi apoi a recâştigat teritoriu în perioada contra-ofensivei neo-liberalismului. Motivele ambelor evoluţii au fost discutate pe larg. O primă direcţie de gândire accentuează poziţia defensivă a capitalismului  dupa cel de-al doilea Război Mondial, când acesta a fost presat în întreaga lume de alternativele socialiste, care au fost discreditate mai târziu, în timp ce puterea muncitorilor a ajuns să devină un pericol pentru capital (greve salbatice în SUA, Planul Meidner în Suedia, ofensiva co-determinării în Germania). Celălalt curent de gândire, apropiat de economistul John Maynard Keynes, a  văzut în nivelul ridicat al salariilor şi şomajul scăzut, care caracterizau statul bunastarii , o protecţie crucială împotriva crizelor recurente şi, deci, o metodă de stabilizare a capitalismului,  teorie care şi-a pierdut mult din forţa de persuasiune în faţa capitaliştilor.

 Când capitalismul occidental a început să se elibereze din „imbratisarea” sa de catre societate, inegalitatea a început să crească în întreaga lume. Discursul economic dominant a încercat să ne explice această evoluţie prin trecerea cererii dinspre forţa de muncă slab calificată către cererea de forţă de muncă calificată, prin intensificarea competiţiei pe piaţa muncii datorită globalizării, prin trecerea de la sectorul productiv unde salariile erau mari către sectorul serviciilor, cu salarii mici şi prin  încetinirea de durată a ritmului creşterea economica tot mai redusa dupa anii 1960 . Toate aceste explicaţii parţiale sunt însumate  în verdictul care proclamă că la ora actuală piaţa nu mai poate susţine o distribuţie  mai egală, ceea ce este foarte indicativ, pentru că pune pe seama pieţei (sau pieţelor), si nu a dorintei societatii,  cuvântul ultim în ceea ce priveşte egalitatea sau inegalitatea. Clasa muncitoare se afla astfel pe o piaţă a muncii în care forţele cererii şi ofertei chipurile nu admite mai mult egalitate.

Dar piaţa nu s-a întors de la sine în dezavantajul forţei de muncă, aşa cum forţa de muncă nu este nici ea condamnată să sucombe în faţa legilor pieţei. Cererea şi oferta pe piaţa muncii nu vorbesc doar despre relaltiva penurie a forţei de muncă de  anumite calificari, despre preferinţele consumatorului si despre tehologia productiei. Politicul care reglementează pieţele rămâne un element important. La fel şi capacitatea forţei de muncă de a se organiza si a carteliza oferta de forţă de muncă. Chiar atunci când cererea de forţă de muncă este relativ scăzută, pe unele pieţe de muncă s-a reuşit menţinerea unui grad de ocupare crescut, evitându-se formarea  unui sector cu salarii scăzute. Cheia acestui succes a fost de fiecare dată determinarea politică de a nu admite o polarizarea socială de către piaţa muncii. Mijloacele prin care s-a realizat aceasta au variat de la reducerea „artificiala” a ofertei de forţă de muncă (intre alte prin scăderea numărului orelor de muncă) la extinderea serviciilor publice finanţate din taxe (educaţie, sănătate etc) şi până la unele forme de „flexisecuritate”. În Europa, în toate cazurile un rol determinant l-au jucat sindicatele, care reprezentau majoritatea  covarsitoare a forţei de muncă, (inclusiv personalul format din gulere-albe, personalul de serviciu şi alte segmente de servicii care nu sunt de obicei sindicalizate în alte ţări) şi a-i angajar în negocieri colective nu doar la nivelul companiei, ci la nivel naţional. Puterea mişcării sindicale a fost importantă în Europa pentru înclinarea balanţei politice în favoarea unor reglementări ale pieţei muncii care promovau incluziunea socială. Acesta nu a fost însă cazul în Japonia, ţară cu un înalt nivel de egalitate, unde imperativul coeziunii sociale pare  adânc înrădăcinat în cultura pre-capitalistă a societăţii japoneze.

Acele state care au reuşit menţinerea unei pieţe a muncii incluzive social (Olanda, Austria, Suedia, Danemarca si alte) sunt ţări capitaliste de succes. Ele sunt competitive şi au niveluri crescute de creştere economică, în pofida globalizării, a competiţiei pentru scăderea salariilor şi a crizelor cauzate de pieţe financiare necontrolate. Aceste ţări nu au optat pentru egalitate în dezavantajul „eficienţei”, aşa cum discursul neo-liberal prezinta alegerea în faţa căreia suntem puşi. Întreprinderile capitaliste desfăşoară activităţi profitabile în aceste state.

 Faptul că capitalul este încă doritor să conlucreze cu acele societăţi care îşi impun priorităţile sociale demonstrează flexibilitatea capitalismului. Acolo unde capitalul va sesiza oportunitatea însă, el va exploata slăbiciunea muncitorilor şi va transforma competiţia pentru locuri de muncă într-un factor de fragilizare a forţei de muncă. Capitalismul preferă o „armată industrială de rezervă”, dar nu are neapărată nevoie de ea. Capitalismul tinde să genereze inegalitate accentuata ; dar cât de mult reuşeşte sau nu să provoace această inegalitate depinde de forţa societăţii de a îmblânzi capitalismul, de a-l ţine în frâu. Lupta pentru îmblânzirea capitalismului este o formă a luptei de clasă. Dar a îmblânzi capitalismul nu înseamnă a-l învinge. În timp ce societatea, incluzând clasa muncitoare, este câştigătorul, capitalul sau capitalismul nu sunt perdanţii jocului. Din contra, capitalismul îmblânzit poate avea o mai bună şansă de supravieţuire decât capitalismul sălbatic.

 Ce oferă unei societăţi puterea de a îmblânzi capitalismul? E dificil de evitat descurajarea referinţelor la dependenţa de cale a evoluţiei societăţilor.   Cum se poate, într-o  ţară unde  o economie dominată de rentieri politizaţi se afla mână în mână cu un discurs pseudo-liberal care ridică osane unui stat minimal şi unei mişcări sindicale slabe,  impune imperativul incluziunii sociale.

 Relaţia dintre capitalism şi egalitate comportă şi o altă dimensiune. Acolo unde capacitatea de producţie este subdezvoltată, numărul total al locurilor de muncă remunerate decent este pur şi simplu prea jos pentru a absorbi toată forţa de muncă, creând o considerabilă „armată industrială de rezervă” care încearcă să supravieţuiască în sectorul informal. O societate incluzivă, o piaţă a muncii nepolarizată sunt cu greu posibile într-un asemenea context, ceea ce lasă sarcina incluziunii sociale pe seama bunurilor şi serviciilor publice finanţate de stat (educaţie, sănătate, hrană pentru copii, poate locuinţe). În acest caz, dezvoltarea productivităţii capitaliste este cea care sporeşte şansele de a avea o societate relativ egalitară, prin crearea precondiţiilor  necesare pe piaţa forţei de muncă. Cu alte cuvinte, antreprenorii capitalişti vor fi  aliaţi valorosi ai stradaniei pentru o  societate relativ egalitara – dar numai dacă o politică adecvată de dezvoltare  inhama forţele dinamice ale capitalismului.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.