Stânga şi marxismul în Europa de Est

Interviu cu G. M. Tamás

partea I

Gáspár Miklós Tamás (n. 1948) e de multa vreme una dintre cele mai importante voci politice europene. De formatie filosof, autor a numeroase lucrari de specialitate si articole, G. M. Tamás poseda o cunoastere intima a istoriei politice a secolelor XX si XXI. Disident marcant in anii ‘80 si parlamentar in primii ani dupa caderea comunismului, in ultimii douazeci de ani Tamás s-a orientat tot mai decis spre stanga. A pastrat mereu un interes deosebit pentru problematici de justitie politica si sociala, pe care le trateaza in continuare atat in scrierile sale teoretice si politice (este un colaborator regulat al „TLS“ si al celor mai importante cotidiane maghiare), cat si explicit, prin actiunile sale politice – iata un fel de a-ti trai ideile si convingerile care ar trebui sa functioneze ca model pentru stanga contemporana.

Chiar daca lucrarile sale au fost traduse in multe limbi (inclusiv in engleza), ideile si pozitiile sale ar merita totusi o mai larga circulatie in randurile cititorilor de limba engleza. Desi un interlocutor de calibru (v. recentele dezbateri cu Slavoj Zizek) si descris odata drept un Václav Havel al Ungariei, se pare ca Tamás n-a ajuns inca acel ganditor public global care ar fi putut deveni, iar vinovate de asta ar fi tocmai conceptiile lui politice cateodata „deraiate“ de la standardele radarelor contemporane.

Acest interviu este o introducere spre o alta perspectiva asupra existentei unui remarcabil ganditor si activist si incearca sa puna in lumina faptul ca dramele politice si sociale din tarile mici, ca Ungaria, pot oferi importante si utile semnificatii altor forte politice de pe mapamond.
Interviul a fost realizat in februarie 2010. Notele si explicatiile imi apartin. (Imre Szeman)

Acest interviu a fost publicat in Mediations. Journal of the Marxist Literary Group, volume 24, no. 2, 2010 si in Cultura din 19mai  2010. Traducerea de fata apare cu acordul autorului.

Traducere din limba engleza de Teodora Dumitru

Imre Szeman: Povestiti-ne putin despre familia dumneavoastra si despre educatia primita.

G. M. Tamás: Mi-am petrecut prima jumatate a vietii (din 1948-1978) in Transilvania, Romania, in orasul Cluj (Kolozsvár). Asta poate fi ceva de neinteles pentru cititorii dumneavoastra: anume o viata in spatele careia a curs, in acelasi timp, o alta viata impletita cu marile drame (si farse) ale secolului al XX-lea. Intr-un fel insa, am avut norocul sa fiu copilul unui cuplu de comunisti – tatal meu era scriitor si jurnalist, mama era sora medicala, ambii facand parte din minoritatea maghiara de aici (care, in orasul meu, era de fapt o majoritate la acea vreme), mama avand si radacini evreiesti – si amandoi facusera ani lungi de inchisoare inainte de 1945. Proveneau din vechea miscare ilegalista, cu idei si convingeri atipice locului si momentului: tata stia, de pilda, sa vada de gospodarie si sa aiba grija de mine – chestiuni absolut de neimaginat pentru un barbat din vremea lui. Mama era cu sapte ani mai mare decat tata, si intre ei se crease o legatura de camaraderie familiara doar mediilor socialiste de altadata.

Conversatiile se purtau mereu „la nivel inalt“ si nivelul inalt nu era rezervat numai intelectualilor. Unele dintre cunostintele noastre, muncitori devotati, din scoala veche, nu-si pierdeau timpul cu discutii despre fotbal si starea vremii si nu pregetau sa puna pe tapet soarta lumii, sa discute chestiuni de arta sau despre voiajul in cosmos. Am crescut cu Goethe, Walter Scott, Victor Hugo, Tolstoi, Maupassant – si Brahms, Schumann, Mahler. Acestea erau reperele. Cand eram bolnav, tata imi citea epopeile de secol XIX ale lui Vörösmarty si Arany (1) si grozavele carti sovietice pentru copii. In culmea dictaturii, a framantarilor politice si a lipsurilor de tot felul, noi am avut parte de o copilarie aproape victoriana. Nici „cultura a tineretului“, nici muzica rock, nici calatorii – doar o multime de carti, lectii de muzica si plimbari in parc.

Parintii mei si cei mai multi dintre apropiatii lor – legati de amintirile opresiunilor si persecutiilor de dinainte de razboi – au fost teribil de dezamagiti de regimul lor, la vremea cand eu incepeam sa-mi formez o constiinta politica dincolo de imaginile romantice din cartile despre Revolutia din Octombrie. Ca bolsevici internationali si etnici maghiari, au fost extrem de socati de neasteptata turnura nationalista a regimului, de carpaceala politica, de esecul economic, de intruziunea serviciilor secrete si de imbecilitatea cenzurii, combinate cu meschinaria sicofantilor „noii culturi“. Unii dintre ei au infundat puscariile din nou. Ceea ce e insa foarte greu de explicat astazi este faptul ca, in ciuda tuturor dezamagirilor, acesti oameni se simteau parte a unui destin istoric – o istorie care nu implica neaparat un deznodamant fericit – si nu concepeau sa renunte la singura cauza pentru care merita sa traiesti: lupta pentru eliberarea umanitatii.
Chiar daca vehicularea acestui deziderat devenise evident o strategie de fatada, ei au continuat sa-i citeasca pe Brecht si pe Sartre, au cautat puncte de contact in Guatemala sau in Indonezia, au incercat sa inteleaga ce se petrece in Uniunea Sovietica – considerata in anii 1960 un inamic al conducerii politice din Romania, care-si clama independenta printr-un discurs sovin si anti-minoritar – citind carti, azi uitate, ca memoriile lui Konstantin Paustovsky (2).
Poate voi fi fiind un provincial – si chiar am fost – dar niciodata nu m-am simtit un provincial.

Mi-am privit cateodata parintii cu condescendenta. Universul lor revolutionar era unul imaginar. Partidul lor daduse gir unui sistem represiv, idiot si fara speranta; era ceva de speriat si totusi nimeni nu-l putea lua in serios. Arta si filosofia lui oficiala erau de tot rasul, cu sforaielile lor patriotice. Aceleasi vechi metehne ale urcarii la putere. Insa ceea ce nu tinea de microcosmul parintilor mei si al celorlalti batrani intelectuali comunisti – cu universalismul lor, cu profunda lor empatie pentru toti acei oropsiti ai soartei, cu puritanismul si altruismul lor, cu pasiunea lor pentru citit si invatat – era lumea aceea de mic-burghezi, baieti interesati de sport, fete, slagare italienesti siropoase (numele Domenico Modguno si Adriano Celentano va spun ceva?) si de vorbaria fara miza, mereu ocupati sa-i ia in tarbaca pe grasul clasei ori pe insul cu mici defecte de pronuntie.

Scoala n-a insemnat nimic pentru mine. Educatia am primit-o acasa, la teatru, la concert, prin lectiile de pian sau de vioara si apoi la biblioteca. Poate ca vorbesc doar pe intelesul batranilor – unii dintre ei mai tineri decat mine, dar unii care se comporta si par asa, batrani – al acelora care mi-au adus in dar, de ziua mea, „Salariu, pret si profit“ de Marx sau „Calatoriile“ lui Goethe in Italia, sau Dickens si Gottfried Keller, sau Stendhal. Am ascultat  piese la radio cu tranzistori; era epoca de glorie pentru Hörspiele spiese radiofonicet si puteam sa receptionam pe atunci Radio Budapesta, care reprezenta pentru noi nu numai centrul culturii noastre nationale, dar cumva, reprezenta chiar Vestul. Apoi, la universitate, am studiat clasicii si filosofia, m-am casatorit destul de devreme, am intrat in viata politica inainte de a absolvi, am devenit redactor la un saptamanal de limba maghiara, am publicat eseuri de filosofie si de literatura, am fost urmarit si hartuit de politia politica, am fost concediat si trecut pe lista neagra, am avut interdictie de semnatura – dar cartea mea despre Descartes („Descartes a módszerröl“, 1977) a reusit cumva sa apara – si in sfarsit am fost expulzat din Romania.

N-am vrut sa plec in Vest, chiar daca mi-ar fi fost mai usor acolo decat in Ungaria, unde proasta mea reputatie ma insotise. Eram un scriitor maghiar si cu toate astea voiau sa ma arunce afara din Europa de Est. „Ei“ inca isi mai doresc asta, dar eu nu cred c-or sa reuseasca. Dar, din pacate, „ei“ sunt acum mai aproape de atingerea acestui scop decat au fost vreodata regimurile Ceausescu si Kádár, cot la cot. In cativa ani, am devenit un inamic frustrat al sistemului, un sistem care insa nu pare a indreptati nici macar o speranta infima.

A fost o fericire sa scap din acea gura de iad, Transilvania, dar acolo a fost, totusi, Heimat-ul meu, in ciuda faptului de a fi fost persecutat ca etnic maghiar. Ma simt in intregime solidar cu Romania, o tara chinuita si umilita; nationalismul etnic – macar in ce-i priveste pe maghiari – s-a atenuat intre timp si am astazi relatii de fraternitate cu romanii. Acolo ma simt, iar, acasa. Particip chiar, cu modestele mele resurse, la diferite actiuni si initiative in Romania, fapt care ma bucura enorm.

I. S.: Cum ati descrie din punct de vedere intelectual si politic experienta din timpul regimului lui János Kádár (conducator al Ungariei intre 1956 si 1988)?

G.M.T.: Cazul mea a fost unul atipic. In primul rand, eram un emigrat maghiar (un imigrant, un exilat politic) in Ungaria – ciudat lucru de buna seama. Cand am ajuns in Budapesta, m-am alaturat „opozitiei democratice“, acea firava retea a disidentilor. Cunosteam deja ideile lor directoare din vizite precedente si eram considerat aliatul lor transilvanean. A trebuit sa am mare grija la inceput, pana mi-am obtinut documentele, cetatenia, permisul de munca si toate celelalte, asa ca prima oara am publicat in samizdat si numai cu pseudonim – dar am renuntat la precautii dupa lovitura de stat a lui Jaruzelski, in Polonia (13 decembrie 1981), si prin urmare am fost concediat de la catedra de filosofie a Universitatii din Budapesta sEötvös Loránd Tudományegyetemt.
Evident insa ca particularitatile interesului sistemului fata de adversarii lui n-ar trebui generalizate. Cultura acelor ani era un melanj de scepticism extrem – si cumva bizar – si o energie creatoare exploziva; de asemenea, era o cultura foarte conservatoare politic. Toate elementele unei traditii a stangii disparusera, iar reactiile la criza continua a regimului nu erau indreptate impotriva decadentei sale prezente, ci impotriva indepartatelor sale origini revolutionare.
O masiva ostilitate impotriva aspectelor „hegemoniei“ culturale socialiste – angajament, altruism, solidaritate cu cei oprimati, primatul Ideii au ajuns sa fie vazute ca parte a unei conceptii doctrinare, totalitariste, fanatice sau dogmatice – a erupt in asa hal incat cel mai admirat critic al timpului mi-a spus ca uraste „Fidelio“ fiindca era „o ticaloasa opera bolsevica“. Cei mai iubiti ganditori erau asadar Wittgenstein, Heidegger si Max Weber. Cat am fost profesor, am predat filosofia romantica germana de la Johann Georg Hamann la Schelling, inclusiv Franz von Baader si Novalis. Partidul „comunist“ abandonase „ideologia“ in favoarea „profesionalismului“, pragmatismului si a verbiajului tehnocratic, nemaidorindu-se si nemaifiind nevoie de mobilizare.

Asta insemna – asa cum am aratat in eseul meu „Marx in 1989“ (care urmeaza sa apara in revista „Angelaki“) – ca Partidul (singurul partid cu majuscula) din toate tarile socialiste construite pe model sovietic era organizat (si acesta era principiul lui ascuns, intim) nu teritorial, ci la locul de munca, dizolvand astfel clasica dihotomie social democratica intre sindicate si partidul politic. Partidul era prezent la punctul de productie (la fel ca si principalul sau rival revolutionar – comitetul muncitoresc), spre deosebire de partidele burgheze, organizate pe circumscriptii si districte electorale care includ domiciliile cetatenilor – adica de partide care fac apel la simpatizantii si la votantii lor in calitate de consumatori, de proprietari de locuinte si detinatori de idei, i.e. in calitatea lor de cetateni privati. Chiar daca Partidul renuntase de mult la socialism, fibra lui profunda ramasese revolutionara de vreme ce era inca intim legata de clasa muncitoare si sustinea o politica egalitara.

Celulele de partid in fabrici erau nuclee de putere, vizand serviciile sociale, educatia si mobilizarea propagandistica: ei luptau pentru influenta cu mijloacele administratiei. Secretarii de partid din intrepriderile mari reprezentau coloana vertebrala a regimului; indivizii proveniti din clasa muncitoare erau favorizati de sistem: li se ofereau locuri de munca, posibilitati de promovare, acces la invatamantul superior. Patronajul exercitat de organizatiile din intreprinderi a reprezentat pentru o vreme o forta care a asigurat mobilitatea si ascensiunea proletariatului industrial, impotriva tot mai accentuatelor inechitati ale capitalismului de stat (o societate de clasa, la urma urmelor), cu inerentele sale ierarhii si indiscutabilele opresiuni, exploatari si rigiditati culturale. Contraponderea reprezentata de partid avea nevoie de o permanenta mobilizare, care, in absenta unor obiective socialiste autentice, trebuia sa fie macar una morala. Ei bine, fix cu lipsa acestui tip de mobilizare au inceput sa se confrunte dansii incepand cu anii 1970.

Odata cu reducerea la tacere a scolii lui Lukács, care initiase crearea unei stangi est-europene in 1973, si cu aproximativ concomitenta descompunere a grupului „Praxis“ in Iugoslavia, ultimele reminiscente ale cercetarii marxiste, ale criticii si ale dezbaterilor de tip marxist au fost anihilate(3). In loc de mobilizare, Partidul promova neutralizarea si a inceput sa defineasca termenul de „succes“ exact ca adversarul sau vestic, prin „bunastare“ si stat asistential: crestere a salariilor, ascensiune economica, explozie a consumului si a consumismului, industrie de divertisment si tot tacamul. In loc sa ofere o alternativa la oferta Vestului, a intrat in competitie cu el – si a pierdut. Partidul insusi iar nu altcineva a echivalat fervoarea revolutionara cu o campanie terorista; de vreme ce stalinismul fusese identificat cu revolutia, de-stalinizarea trebuia sa insemne pace interna, dispensare de orice ideologie si reforme de piata.

Exista totusi si cateva particularitati specifice cazului maghiar. In primul rand, amintirea lui 1956 (centrata pe ideea de independenta nationala si democratie electorala competitiva), apoi exceptionala magnitudine a Shoah-ului in spatiul maghiar i-au determinat pe fruntasii partidului comunist maghiar – ca si pe omologii lor din Germania de Est – aiba rezerve in ce priveste inlocuirea marxism-leninismului cu nationalismul. Nationalismul salbatic extins sub diverse forme in Polonia, Cehoslovacia, Romania, Albania, Rusia, China si Vietnamul din acea vreme a fost aproape absent in Ungaria – asadar aici n-am avut o cultura oficiala cu sperietorile si cu plictisitoarele ritualuri aferente, ceea ce insemna ca erau mai putine tabuuri, mai putina cenzura, mai multa deschidere si, in genere, mai multa relaxare. Printr-un nivel de viata mai ridicat, alaturi de aceasta absenta a constrangerii ideologice si un subtil, indulgent hedonism, Ungaria a devenit un spatiu ravnit in Blocul Estic. Oamenii puteau sa calatoreasca (nu si eu – fiindca eram un disident, iar prin tarile vecine disidentii puteau sa calatoreasca – cu un bilet numai de „dus“ insa, spre exilul occidental), presa era bogat informata si vie (la acea vreme arata aproape capitalist, emanand discret atractia exercitata de Vest – eroii mediatici ai momentului nefiind cu siguranta Brejnev sau Andropov, ci Willy Brandt si apoi Mrs. Thatcher).
Partidul era mandru ca aveam o literatura excelenta, ca artele infloreau, ca stiintele sociale atinsesera un nivel ridicat. Estetismul umpluse golul lasat de defuncta dogma revolutionara. Totul sclipea, dar totul era, din pacate, lipsit de continut. Termenul „reforme“ incepuse deja, in anii 1970, sa insemne ce inseamna azi: reforma de piata, masuri anti-egalitare, restrangerea influentei statului, a redistribuirii si planificarii. In comparatie cu stalinismul care insemnase numai teroare si sacrificii, parea o epoca  progresista, moderna si libera. Socialismul trimitea la griul, terifiantul, represivul trecut, fiindu-i retras chiar atuul sau traditional: o imagine a Noului; o demitere a ierarhiei – adica a societatii organizate, a civilizatiei asa cum o stim – fusese marea ispita, diabolic-imensa speranta  a comunismului: un viitor fara exploatarea muncii. Iar daca comunismul nu mai reprezinta, intr-un anume sens, viitorul, atunci el nu mai inseamna nimic. Si cam asta a inceput sa se intample in anii 1970-1980: nimic.

Note:
(1) E vorba de Mihály Vörösmarty (1800-1855), unul dintre marii dramaturgi si poeti maghiari din secolul al XIX-lea, si de scriitorul János Arany (1817-1882), cunoscut pentru trilogia sa tratand viata legendarului nobil Miklós Toldi.
(2) Konstantin Pautovsky (1892-1968), un important scriitor sovietic, nominailizat la Nobelul pentru literatura in 1965 – premiu care i-a revenit in cele din urma lui Mihail Solohov.
(3) Autorul se refera la grupul de intelectuali din jurul lui Georg Lukács, cunoscut sub numele de „Scoala de la Budapesta“, dintre care faceau parte Agnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus si Mihály Vajda. Vezi Ferenc Fehér & Agnes Heller, eds., „Reconstructing Aesthetics: Writings of the Budapest School“ (New York: Blackwell, 1986) si András Hegedüs, ed., „The Humanisation of Socialism: Writings of the Budapest School“ (London: Allison and Busby, 1976).

Stanga si marxismul in Europa de Est (II)

Partea a IIa: Marii castigatori ai schimbarii de regim au fost corporatiile transnationale si retelele de putere

G. M. Tamás : Partidul [Comunist] s-a complacut in a nu face nimic. Liderii sai credeau ca si-au satisfacut indatoririle „progresiste” daca majoritatea cetatenilor erau relativ bine hraniti si daca erau multumiti cu ce se dadea la televizor. Nu numai partidul era insa deranjat de critica disidenta la adresa inegalitatilor si a violarii drepturilor omului (disidentii ii reprosau existenta cenzurii, lipsa unui Öffentlichkeit critic [a sferei publice], conformismul abrutizant si absenta unei auto-organizari autentice si libere, iar Partidul a putut foarte bine sa sesizeze fibra de stanga a criticilor disidente, dar n-a agreat deloc aspectul lor „contestatar” – chestionarea inerenta a legitimitatii factorilor de putere ii va fi parut inconfortabil de familiara…). Noi, disidentii, ii deranjam insa la culme pe conservatori – beneficiari aproape apolitici ai modestului nostru consumerism si pragmatism. Ei ajunsesera sa identifice critica noastra sociala cu „stangismul” – deci cu un „comunism” potential „stalinist” sau „totalitar”; ca orice conservator de oriunde si de oricand, urau filosofia sau teoria de orice fel (si cum conservatorii seriosi prefera intotdeauna doxa lui episteme, iata de ce filosofia de calitate e intotdeauna subversiva).

Disidentii erau asadar vag orientati spre stanga… dar nu aveau nicio putere! Care mai era atunci sensul pozitionarii la stanga in aceste conditii? Obiectivele clamate de Stanga nu mai puteau fi luate in serios de oamenii maturi, care vazusera in „socialism” doar un mijloc efectiv de accedere la putere si de legitimare a sacrificiilor necesitate de modernizare si de o dezvoltare rapida.

Lipsa cinismului din atitudinea disidentilor, a filosofilor, a sociologilor, a artistilor de avangarda, a activistilor, a baietilor-problema si a celor care huiduiau – seriozitatea cam nesarata pe care o intalniti la orice intrunire marxista sau anarhista daca aveti norocul sa locuiti langa o cladire unde se tin astfel de intruniri – ne-au facut extrem de nepopulari in randul clasei de mijloc si al intelectualilor doritori de ceva mai soft, mai ironic, mai melancolic si mai agreabil. Sexualitatea libera de contract, perfect compatibila cu patriarhalismul si cu nihilismul, nu se impaca insa deloc cu gravitatea si idealul inalt al „iubirii libere” intre egali, cu regulile si angajamente obligatorii ale acesteia.

Toti radicalii stiau ca sexualitatea si celelalte dominante emotionale pot submina egalitarismul in sine si deschiderea plina de sperante a mediilor intelectuale. In cazul nostru, nu era vorba numai de paraziti emotionali de toate felurile, dar si de agenti secreti – délateurs et mouchards („denouncers” [turnatori] si „spies” [spioni] e prea putin spus: engleza, spre deosebire de limbajul clasei muncitoare, n-are un vocabular adaptat realitatilor unui stat politienesc: sunteti niste norocosi, ce sa mai…!).

Politica de demobilizare a Partidului era asadar destul de eficienta; atata timp cat standardele de viata cresteau, oamenii erau multumiti. Apoi nucleul puterii a trecut de la organizatiile de Partid catre reteaua reformistilor tehnocrati din Ministerul de Finante, catre Autoritatea de Planificare Nationala, catre Banca Nationala, catre acele quangos [organizatii cvasi-autonome si non-guvernamentale] cu agenda reformista si spre diferite proiecte social-stiintifice aflate sub egida Academiei de Stiinte.

Pe fondul intetirii manifestarilor zgomotoase de loialitate politica si de fervoare revolutionara verbala, discursul apolitic, tehnocratic era totusi dominant. Regimul devenise din ce in ce mai dependent de sursele sale din Vest si, prin urmare, era gata sa faca orice concesie sensibilitatilor si manierelor occidentale: trebuia s-o lase mai moale cu represiunea si persecutiile, mai ales in cazul intelectualilor, fiindca nu numai disidentii, dar si marxist-leninistii din primele generatii fusesera pana atunci reprimati, decazuti din drepturi, pensionati sau concediati. Regimul dorea sa se debaraseze de vechile metode.

Dupa primul val de taieri salariale insa, clasa muncitoare a inceput sa se agite, asa ca prudenta noastra conducere – spre deosebire de celelalte tari autentic-„socialiste” – a mai domolit politica de austeritate, acumuland in schimb datorii noi si reducand investitiile. Partidul se temea de proletariat si nu se dadea in vant nici dupa intelectualii socialisti dedicati, care s-ar fi putut alatura muncitorilor in cazul unor eventuale proteste.

In aceste conditii, Partidul pierduse orice legatura cu originile sale „muncitoresti” si cu identitatea sa plebeiana. Nu e de mirare deci ca nimeni n-a ridicat un deget in apararea „socialismului real”. In incercarea sa de a adormi populatia si de a obtine un consens confortabil printr-un conformism generalizat si bine alimentat, descendentul maghiar al Revolutiei din Octombrie a incetat sa mai reprezinte pe cineva si ceva, cu exceptia intereselor de grup, a beneficiilor proprii si a instinctului de conservare al elitelor sale tehno-birocratice. Principala sa arma – aparatul de Securitate – n-a reusit nici ea sa opuna rezistenta, ori macar sa ia act, de ofensiva liberala; asemenea conducerii de partid, Securitatea nu mai era interesata decat de supravietuirea membrilor sai si de acomodarea acestora la noile conditii.

Sa nu intelegeti insa ca Partidul si Securitatea isi uitasera sau, Doamne fereste!, ca-si repudiasera complet vechile habitudini autoritariste si ca nu mai incercau sa controleze tara in perioada de tranzitie – au incercat pe ici pe colo, dar n-au avut castig de cauza. S-a facut mare caz de prezenta unor fosti membri de partid la toate palierele noilor institutii. Sigur, nu spun ca nu era asa; dar ar fi stupid sa te gandesti ca un sistem totalmente diferit, un sistem de guvernare complet diferit nu reuseste sa aduca nimic nou din pricina faptului ca in cutare posturi de comanda se afla reprezentanti ai fostei puteri!

Oricum, marele castigator – in termeni de profit – n-a fost nomenklatura bourgeoisie, chiar daca mare parte dintre exponentii ei sunt azi bogati si bine plasati in birocratie, oameni de afaceri ori mafioti – ci corporatiile transnationale si retelele de putere care nu prea mai pot fi confundate cu ceea ce numeam noi „Vestul”. Aceste corporatii nu sunt cu adevarat interesate de relansarea industriei pe butuci din fostele state socialiste; au cumparat fabricile statului pe nimic, le-au inchis si au inundat pietele cu junk-uri de la vechii lor furnizori. Vor gasi insa oamenii dati afara de la locurile lor de munca destui bani pentru a face lucrative aceste noi piete? Capitalistii de azi nu par sa-si fi pus aceasta intrebare.

Dezintegrarea conceptului traditional de munca la nivel global a luat forma unei tranzitii politice in Europa de Est. Asistam la irevocabilul sfarsit al proletariatului ca subiect politic – chiar in termeni de mitologie – si la finalul reprezentarii sale de catre Partid, evident frauduloase si goale. Sfarsitul proletariatului a fost urmat de acela al rivalei sale istorice: social democratia in statele liberale occidentale. Ascensiunea Chinei a dovedit insa ca aceasta reprezentare putea merge mai departe – si ca numele acestei noi etape este capitalismul.

Imre Szeman: Ne puteti reaminti cate ceva din evenimentele din 1988-1989, asa cum s-au desfasurat? Occidentalii isi vor face astfel o idee despre rolul jucat in caderea comunismului de (sa dam un exemplu) ridicarea restrictiilor de calatorie de catre guvernul maghiar, in ianuarie 1988. Altminteri, cu greu isi vor putea imagina semnificatia actiunilor miscarii de opozitie, care au determinat abandonul lui Kádár in mai 1988, reinhumarea lui Imre Nagy in Piata Eroilor si toate celelalte.. Asa cum ati aratat in lucrarile dumneavoastra, Occidentul ia act abia acum de faptul ca o schimbare politica n-ar fi fost cu putinta fara o substantiala miscare de opozitie pe plan intern. Care erau imperativele acestei opozitii? Si ce planuri avea ea pentru viitorul Ungariei?

G.M.T.: „Evenimentele”, asa cum le numiti dumneavoastra – cu un termen oportun-neutru – au fost iluzorii, trecatoare si totusi minunate. „Iluzorii” – fiindca se sprijineau pe niste concepte complet neverificate si nefondate, ca „democratie” – inteleasa ca pluralism, drepturi elementare si libertati si ca un sfarsit al ocupatiei sovietice. Apoi aceasta definitie s-a imbogatit cu ceea ce am putea numi – cu putina grandilocventa – „politici ale adevarului”, ceea ce implica mai mult decat suprimarea cenzurii: era vorba de afisarea fara rezerve a unor pagini de istorie ascunse pana atunci, de crimele comise de fosta dictatura. Consecintele acestor politici variaza insa de la tara la tara.

Ungaria sta poate cel mai prost la acest aspect. Aici nici macar dosarele de Securitate n-au fost puse la dispozitia publicului si a cercetarilor. De mai bine de douazeci de ani, Parlamentul tergiverseaza afacerea, iar lumea a devenit apatica, considerand – poate cu temei – ca, dupa doua decade de „tratament special”, documentele nu pot fi decat incomplete, trucate sau chiar falsificate.

Cat despre rolul nostru in schimbare: evident, n-a fost meritul disidentilor ca regimul s-a schimbat, dar a fost cu siguranta meritul nostru ca am perseverat si ca ne-am aflat acolo unde lucrurile incepeau sa se miste intr-un fel sau altul.

Onoarea de frunte le revine, fara indoiala, polonezilor. Dar pana si ei, dupa revelatia uimitoare a realitatii ca, spre deosebire de anii 1953, 1956, 1968, Uniunea Sovietica nu mai era gata sa intervina in sprijinul regimurilor-satelite si ca Partidul nu mai rezista, au fost surprinsi de faptul ca sistemul (in acest caz, e mai potrivit termenul francez simplificat de pouvoir) intelegea sa se salveze prin intermediul Armatei – gest in mod fundamental contradictoriu cu esenta sistemului leninist. In orice caz, chiar si actiunile muncitorimii poloneze se epuizasera spre sfarsitul lui 1989; discutiile si mesele rotunde incepeau sa fie simtite ca semne ale sleirii (1). Programul miscarii „Solidarność” se schimbase cu 180 de grade. Combinatia ortodoxa intre ideea de comitete ale muncitorilor, autoadministrare (sloganul era o „Republica Autonoma a Muncitorilor”) si o perspectiva ferma asupra ideii de egalitate a intrat apoi pe o panta neoconservatoare. David Ost a aratat in ce fel mirajul modernitatii occidentale i-a determinat pe liderii miscarii de rezistenta a muncitorilor polonezi nu numai sa accepte, dar chiar sa si promoveze politici in defavoarea lor, distrugandu-si astfel proiectul (2). In cativa ani, muncitorii polonezi aveau sa voteze cu fostii aparatcici, care, mai tarziu, au fost eliminati din Parlament – nu atat din cauza masurilor lor neoconservatoare, cat din pricina nivelului naucitor al coruptiei.

In Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria si in alte cateva tari era pur si simplu o stare generalizata de euforie – motivata in special de incredibila rapiditate cu care mult-temutele regimuri dictatoriale s-au prabusit. Eu unul, am fost fericit. Nu eram chiar un lider al miscarii, dar eram cu siguranta oratorul ei cel mai important (intre 1988 si 1991 trebuie c-am tinut vreo doua sute de discursuri) – unul care n-a atipit si care niciodata n-a fost redus la tacere. Era o goana dupa libertate si – ca atunci cand poporului i se arata ca el e important – o efuziune colectiva de imaginatie, inteligenta si inspiratie. Era de parca toti am fi vorbit „in limbi”: imi aduc aminte cum stateam tarziu in noapte intr-un satuc unguresc uitat de Dumnezeu, sarac si rebegit, discutand Tocqueville, Lord Acton, John Stuart Mill si comparand U. S. Supreme Court cu Curtea Constitutionala germana din Karlsruhe.

Euforicii de atunci se zgaiesc acum probabil la televiziunile-tabloid si vorbesc despre fotbal. Pacat, mare pacat! Sa vezi de ce sunt capabili oamenii, daca sunt motivati si au sperante… Asta e de fapt cea mai importanta semnificatie a lui 1989: experienta unor mase intregi de oameni interesati de gandirea politica, de la rationalistii sobri pana la pasionatii ardenti si, surprinzator lucru, era o gandire politica alimentata de o necontenita sete de actiune. Cine suntem si care e scopul existentei noastre? – acestea sunt intrebarile la care cauta raspuns natiunile in timpul unei revolutii (ca sa nu mai zic de viteza cu care poti sa intri si iesi din gratiile unei natiuni). Eu ramasesem loial cauzei, dar nu asta nu ma impiedica sa vad ce se intampla de fapt in jurul meu.

E deprimant sa constati astazi ca toate acestea s-au pierdut – chiar amintirea acelor vremuri abia daca mai palpaie.

Reinhumarea lui Imre Nagy e comemorata inca, desigur; exista un material pe care televiziunile il tot reiau. Dar Imre Nagy si camarazii lui nu sunt simpatizati deloc: nu erau decat niste comunisti moscoviti, la urma urmelor, fie ei martiri sau nu. In acelasi timp, tradatorul si calaul  János Kádár a ajuns sa fie considerat cel mai mare om politic al Ungariei din epoca moderna, atat de insi de dreapta cat si de cei de stanga. Intr-un fel, astia chiar au dreptate. Kádár a fost un conservator si nimic mai mult, si unul patat de sange pe amandoua mainile; dar contrarevolutionarul intruchipat de el se potriveste perfect vederilor contemporane. Filistin, prudent, autoritar, preocupat doar de standarul de viata si de mentinerea ordinii publice – e un tip ideal pentru noi, astazi.

In perioada in care Comitetul pentru Dreptate Istorica organiza ceremonia de reinhumare a lui Nagy, viclenia si smechereala incepusera deja sa se substituie actiunilor populare spontane. Prefer de o mie de ori sa-mi amintesc cum arata ziua aceea cu un an inainte, in 1988, cand fuseseram loviti si arestati de politie pentru ca indrazniseram sa comemoram, pe 16 iunie, treizeci de ani de la executarea lui Nagy si a apropiatilor sai.

I. S.: Spuneti-ne ceva si despre „Beszélő” si despre „Contractul Social”.

G.M.T.: Eu n-am fost redactor la „Beszélő” (eram numai un colaborator frecvent), nici unul dintre autorii programului „Contractul Social” – mai mult decat atat, chiar l-am criticat intr-o alta publicatie samizdat. Mi se parea atunci insuficient de radical, mai ales ca lasa prea putin spatiu de manevra activitatilor populare spontane; in plus, semana stanjenitor de mult cu discursul reformistilor din Partid. Toate astea si-au pierdut semnificatia azi; diferentele dintre curentul dominant in randurile disidentei, „reformismul radical” si altele au devenit acum prea putin semnificative. Evident insa, miscarea de disidenta in sine se situa completamente la stanga fata de succesoarea sa, Alianta Democratica Libera, care a inceput imediat sa promoveze masuri economice neoconservatoare – dorite de multi atunci, inclusiv de mine – ramanand in acelasi timp radical liberala in incercarea de a-si pastra programul initial axat pe drepturile omului si pe libertatile cetatenesti.

I. S.: Ce ne puteti spune despre implicarea dumneavoastra in Alianta Democratilor Liberi („Szabad Demokraták Szövetsége” – or SZDSZ)? Care erau agenda politica al acestui partid? Ce schimbari s-au produs in cei zece ani de dupa 1989? Ce v-a determinat sa parasiti partidul in 2001?

G.M.T.: Eu eram mai degraba oratorul si ganditorul politic decat un lider politic autentic, asa cum era el imaginat atunci. Privind in urma, se pare totusi ca temperamentul meu revolutionar era mai important decat orice pozitie doctrinara as fi avut. Insa orice as fi dorit sa fac, ma trezeam inevitabil prins in lupta acerba impotriva nationalismului extremist si a rasismului in ascensiune. Guvernul de dreapta de atunci sprijinea cu kalasnikoave (furnizate ilegal si in secret) incipienta miscare separatista croata. M-am pronuntat impotriva acestei politici in Parlament si am fost imediat declarat un tradator al natiunii. A fi un bun patriot insemna deci sa fii un sovin anti-sarb…

In 1994, n-am mai candidat pentru Parlament, mi-am dat demisia si din partid si am plecat sa predau si sa fac iarasi cercetare in Statele Unite si in Europa de Vest (Chicago, Wissenschaftskolleg zu Berlin, Dickinson College, Georgetown, Yale, New School). Si am inceput sa-mi revizuiesc pozitiile. Ceea ce m-a facut sa ma razgandesc, dupa ce tocmai schimbasem regimul, nu-i asa?, n-a fost numai deriva economica si sociala cauzata chiar de aceasta „schimbare de regim”, ci anumite frictiuni filosofice pe care intotdeauna le-am avut in ceea ce priveste liberalismul. Altfel spus, mi-a dat destula bataie de cap ceea ce Habermas numeste, pe urmele lui Böckenförde, o chestiune de fundamentare pre-politica a liberalismului.

Conflictul putea fi rezolvat in maniera lui Leo Strauss – un ganditor pe care inca il admir imens – adica numai pe calea teologica traditionala (chiar daca una radical modernizata), prin restrangerea sau anihilarea tezelor iluministe – ceea ce eu nu eram insa pregatit politic sa fac. Veti vedea ca orice incercare conservatoare de re-fondare a societatii „democratice”, cat ar fi ea de onesta – ca in cazul scrierilor londoneze semnate de Simone Weil (un testament al sau, in fapt) – va sfarsi prin a exclude pluralismul si autonomia subiectului, conducand la autoanihilarea statului liberal de tip occidental (Simone Weil propusese chiar ca dupa razboi sa nu mai fie reintrodus sistemul multipartinic si sa fie impusa o cenzura a presei in numele adevarului). Toate acestea in pofida profundei orientari anti-fasciste si anti-national-socialiste a celor doi ganditori. Dreapta nu-mi oferea nicio solutie: era momentul sa ma intorc spre Marx.

Sa fim bine intelesi: e vina mea si a prietenilor mei ca am pus umarul la impunerea unui sistem inuman, nedrept, ineficient, anti-egalitarist, fraudulos si ipocrit – cu nimic mai bun decat regimul precedent – si nu e o cupla nesemnificativa. Am fost criminal de orbi si am crezut, prematur si egoist, ca multe alte generatii de invingatori inaintea noastra, ca succesul politic si gloria care ne acoperea vor face o lume mai buna pentru toti. Prostii!

I. S.: Ce s-a ales de SZDSZ in ultimul timp? In prezent, e un partid foarte slab, al treilea dupa MZSP (Partidul Socialist Maghiar – „Magyar Szocialista Párt”) si Coalitia Fidesz-KDNP (Alianta dintre Tinerii Democrati [Fiatal Demokraták Szövetsége] si Partidul Crestin Democrat [Kereszténydemokrata Néppárt]), cu numai 18 locuri (dintr-un total de 386) in Parlament. Este o forta politica epuizata?

G.M.T.: Da. N-a reusit sa ajunga in Parlamentul European, in iunie 2009, si practic a incetat sa mai existe. E un final urat – cu scandaluri de coruptie si altele asemenea. Anti-comunismul liberal a devenit gol de semnificatie; cei mai multi dintre cei care formau odata baza liberala „naturala” (tineri salariati, functionari publici, intelectuali etc.) tatoneaza azi extrema dreapta.

Note:

(1) Ma refer aici la negocierile care au avut loc intre 6 februarie si 4 aprilie 1989, la Varsovia, intre guvernul Jaruzelski si sindicatul „Solidaritatea”: aceste negocieri fusesera initiate de guvern, pentru a calma framantarile populare care incepusera sa ia amploare ca raspuns la  actiunile „Solidaritatii” si din cauza crizei economice generalizate si fara solutie. In urma acestor discutii, s-au obtinut, printre altele, legitimarea „Solidaritatii” ca partid politic si organizarea de alegeri pentru Presedintie si Senat. Asta i-a si permis de altfel miscarii „Solidaritatea” sa se impuna zdrobitor in alegerile din iunie 1989.

(2) Vezi Davis Ost, „The Defeat of Solidarity: Anger and Politics in Postcommunist Europe”, Ithaca: Cornell UP, 2005.

Stanga si marxismul in Europa de Est (III)

Partea a IIIa: Sa nu mai toleram aceasta civilisation de merde

Imre Szeman: Ma puteti cumva lumina dumneavoastra asupra felului in care se face azi politica in Ungaria?Mie, ca outsider, imi pare ca in peisajul politic maghiar domneste un haos incredibil: MSZP (partidul fostilor comunisti, daca mai trebuie sa amintesc) a instaurat o agenda neoliberala feroce, care a determinat opozitia de dreapta sa adopte ea cateva programe sociale, pe care guvernul le-a atacat insa – mai mult din oportunism politic decat pe chestiuni de convingeri ideologice. Valentele tipice care fac logica unui sistem politic par cu totul aiurite aici – doar daca, fireste, nu ajungem sa-i plasam pe toti cei aflati la guvernare la dreapta spectrului. Lucrurile mi se pare ca stau insa si mai prost decat in ar putea sa stea, pe fondul acestei complete absente din peisaj a Stangii.

Atitudinea curenta a oamenilor in Ungaria de azi merge, din cate se vede, spre concluzia ca sistemul politic actual e in intregime si iremediabil ilegitim. Mandatul fostului prim-ministru Ferenc Gyurcsány’s (2004-2009) a fost presarat cu scandaluri de proportii, in special acela al inregistrarii unei intruniri cu usile inchise, din septembrie 2006, in cadrul careia premierul recunostea  ca „de un an si jumatate- doi, tot ce facem e sa mintim”. Demisia sa, in 28 martie 2009, ca o riposta la colapsul economiei maghiare – in fond, o fuga de raspundere politica sub gluga asa-zisei recunoasteri a culpei – mai mult a stricat decat a folosit la ceva. Mai are politica azi vreo credibilitate, in Ungaria?

G. M. Tamás: Nu, nu prea mai exista incredere, dar niciodata n-am avut prea multa. Oamenii sunt amarati, dezamagiti si furiosi; institutiile sunt fundamental contestate; internetul – acest teren fertil pentru legende urbane, superstitii, propagande ale urii si tot felul de alte nebunii – a luat aproape in intregime locul presei traditionale, care oricum era in declin, iar ceea ce ne stapaneste acum e parca o sminteala, deopotriva cinica si isterica. Nu e numai cazul Ungariei insa, stim cu totii.

I. S.: Care sunt fortele care au definit din punct de vedere social, cultural si politic viata in Ungaria, dupa 1989? Ati afirmat in „Magyar Hírlap”, in 2006, ca „Noua societate civila a Ungariei nu da doi bani pe democratie”. Ce-ati vrut sa spuneti cu asta?

G. M. T.: Ei bine, asta e o speta instructiva pentru relevarea diferentelor semantice, simbolice si politice dintre spatiul anglofon si restul lumii. Poti sa traduci ce-am spus prin „Noua burghezie maghiara [bürgerliche Gesellschaft] nu da doi bani pe democratia burgheza [bürgerliche Demokratie]”. Dar, inca o data: nu e vorba numai de Ungaria. Ceea ce-am spus e valabil pentru intreg spatiul ex-sovietic, de la Berlin la Vladivostok. In primul rand, est-europenii nu inteleg si nu respecta valorile burgheze si liberale, valorile unei istorii luministe care niciodata n-a fost in intregime a lor. Modernitatea burgheza a intrat pe filiera straina, in special pe filiera iudeo-germana; aceasta era protejata de absolutismul imperial sau regal, iar nu de miscarile populare; in spatiul nostru, modernitatea a fost impusa de sus, prin comunistii tinuti la putere de noile frunti incoronate din Uniunea Sovietica.

In fine, dupa 1989, in locul unui tip nou de „societate a bunastarii”, a aparut „inevitabilul”: taieri peste taieri, reduceri peste reduceri. Asta era viitorul luminos pentru care luptaseram.

Apoi, fusese compromisa deja ideea libertatii pe termen lung prin refuzul de a mai gasi vreo compatibilitate intre libertate si conceptul de redistribuire, specific statului stat egalitarist. Ni se parea ca ascensiunea oligarhica, falsul electoral, presa vanduta, declinul avansat al culturii si al educatiei, intarirea autoritarismului si a rasismului/ etnicismului/ misoginiei si homofobiei erau rele cu care se putea trai sau – cum ziceau stalinistii – „fenomene de tranzitie”, ce aveau sa fie vindecate de „spontaneitatea pietei” si prin creativitatea capitalului.

Mitul „societatii civile” poate fi deosebit de pernicios daca trimite doar la o societate bazata pe acte voluntare de echitate contractuala, dar care uita sa ia in calcul principala mostra a acestei echitati: contractul de munca. Clauza ascunsa a acestui tip de societate e aceea ca munca e o activitate contractuala ca orice alta activitate de schimb: exploatarea, asadar, ar fi si ea o expresie a libertatii.

Cum sa-i certi asadar pe est-europeni – nou-veniti in peisajul capitalist de ultim racnet – daca, in toata brambureala asta, nu mai gasesc nimic in care sa creada? De ce-ar mai crede in ceva?

I. S.: Ce forme de activitate politica sau de actiune sociala exista in Ungaria astazi? In 2007, impreuna cu un coleg, am realizat o serie de interviuri cu studenti din Budapesta, interviuri reprezentative pentru o buna parte dintre perceptiile asupra vietii politice, in prezent si in viitor. Toti erau extrem de sceptici in privinta politicii; pareau resemnati sa-si traiasca viata in neoliberalism, mai ales fiindca era vorba de o tara de mici dimensiuni, ca Ungaria, care – spuneau ei – are o putere economica putin semnificativa si o autonomie politica redusa. Niciunul nu vedea cum sau pentru ce ar fi aparut o miscare politica alternativa. Sunt oare acesti studenti opaci la noile miscari politice sau avem intr-adevar de-a face cu o stanga politic nula?

G. M. T.: Asta cam asa e. Dar nu-nseamna ca trebuie sa lasam lucrurile cum sunt; avem cateva perspective promitatoare in ceea ce priveste nasterea unei „Noi Noi Stangi” in Europa de Est, macar a uneia intelectuale; Ungaria sta deoparte deocamdata, dar o sa ne vina si noua randul.

I. S.: Una dintre cele mai invioratoare actiuni recente a fost, in Ungaria, crearea unei Stangi Verzi (Zöld Baloldal). Ati fost in fruntea listei de candidati pentru acest partid, in iunie 2009, la alegerile pentru Parlamentul European. Ce ne puteti spune despre aceasta trecere a dumneavoastra de la SZDSZ la Stanga Verde? Ce sperati sa realizeze acest partid?

G. M. T.: De vreme ce ati pus aceasta intrebare, iata: o decizie a tribunalului ne-a impiedicat sa candidam, in ciuda succesului de media initial si a reactiilor favorabile demersului nostru. Degeaba am facut apeluri dupa apeluri, alegerile europene s-au incheiat si basta. Partidul va incerca sa participe la alegerile nationale din aprilie 2010, dar eu nu voi mai candida atunci. Acest grup politic este o coalitie formata din diferite groupuscules de stanga, inclusiv din fosti comunisti resapati, din „verzi”, din cativa insi de stanga extrema, din social-democrati, din segmente ale miscarii anti-globalizare (o miscare de mica amploare, si ea), din pacifisti, feministi – in fine, toti „suspectii de serviciu”. Bani nu prea avem, orice ajutor din afara e interzis – dar avem in schimb suportul moral al Stangii europene, reprezentate de „Die Linke”, in Germania, si de „Parti Communiste Français” (chiar daca acestia din urma nu sunt preferatii mei…).

Nu stiu daca voi mai putea sa candidez. Conditiile sunt impotriva: trebuie sa obtinem zeci de mii de semnaturi, intr-o atmosfera de recul generalizat. De asemenea, am si eu indoielile mele in ce-i priveste pe unii membri ai miscarii. Am acceptat sa fiu reprezentantul public al acestei grupari; formal, sunt presedintele comitetului consultativ, dar treaba multa, asa, nu prea am.

Vara trecuta a fost ceva mai trepidant. Am dat semnale ca Stanga e aici si n-o sa plece asa usor, nu ne-am pierdut timpul de pomana. Alegerile nationale de acum vor aduce, cu siguranta, triumful Dreptei nationaliste, inclusiv a fascistilor – a partidului „Jobbik”, care inseamna ceva de genul „partea mai buna” (1) – care cocheteaza fatis cu organizatii paramilitare si chiar teroriste, care au initiat asasinate pe criterii rasiale (asupra rromilor) si atentate la viata unor oameni politici socialisti si liberali. Acuzatiile sunt acum investigate de Justitie. Suspectul principal, aflat acum in arest preventiv, va fi un candidat „independent” sustinut de partidul sau.

I. S.: Va descrieti acum drept un marxist care planuieste initierea unui grup de teorie marxista in Ungaria, pe langa faptul ca sunteti in continuare un scriitor si un comentator politic de stanga. De ce Marx?

G. M. T.: Dupa 1989, in Europa Centrala si de Est, ideile si teoriile marxiste au fost obligate sa suporte consecintele relatiei lor cu socialismul de stat si consecintele eliminarii cursurilor de marxism-leninism din universitati. Chiar acum, cand colapsul economic a discreditat ideologia neoliberala – cel putin variantele ei extreme – in aceasta zona marxismul continua sa fie inteles ca totalitarism. Insa, dupa cum stiti, de la o vreme tot apar incercari de a formaliza conexiunea dintre marxism si fascism, ca fiind ceva mai mult decat simple variatii pe aceeasi coarda a totalitarismului.

I. S.: Muzeul Terorii din Budapesta nu face nicio distinctie intre Republica sovietica a lui Béla Kun, din 1919, regenta amiralului Horthy, fascism si comunismul postbelic – in comparatie cu capitalismul liberal, toate acestea nu reprezinta decat „teroarea”. „Declaratia de la Praga”, pronuntata de Senatul ceh in iunie 2008, solicita Parlamentului European sa proclame comunismul si nazismul drept ipostaze ale mostenirii totalitare europene. In Ungaria, Curtea Suprema de Justitie a anulat sentinta data in cazul unui ofiter de politie care l-a impuscat mortal pe comunistul si anti-fascistul Endre Ságvári, in 1944 – un act cu o simbolistica stravezie, care-ar trebui sa dea fiori reci stangii de azi. Ce mai sperati sa reuseasca, intr-un asemenea context, Marx si marxismul?

G. M. T.: La toate acestea, putem adauga si faptul ca Parlamentul Romaniei a promulgat o hotarare solemna, bazata pe un raport al unei comisii insarcinate de presedintele Romaniei si coordonata de Vladimir Tismaneanu, profesor de stiinte politice la University of Maryland, conform careia s-a clamat ca, nici mai mult, nici mai putin, comunismul e o crima impotriva umanitatii sau ceva de genul acesta. (Profesorul Tismaneanu – a se vedea articolele si interviurile dumisale din presa romaneasca – crede ca oameni ca Slavoj Zizek si ca mine reprezinta un pericol major pentru ideea de libertate.)

Decizii similare urmeaza sa fie luate de catre Curtea Suprema de Justitie a Poloniei. In Ungaria, secera si ciocanul, steaua rosie, svastica si crucea-cu-sageti (uniforma nazistilor unguri) sunt blamate la gramada, ca „simboluri totalitare”. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a scutit steaua rosie si secera si ciocanul de interdictia activa in Ungaria, dar statul ungar refuza sa respecte aceasta decizie.

Cu toate acestea, atunci cand cativa dintre noi ne-am declarat loialitatea fata de stanga – care, desigur, implica o repudiere a „socialismului real” de sus pana jos – publicul n-a reactionat cu furie, ci mai degraba cu scepticism. Si nu neaparat din cauza faptului ca manifestam o nesabuita atractie pentru tabara invinsilor (in ceea ce ma priveste, ma simt invins in postura mea de „Old Whig”, dar cu siguranta nu si in aceea de revolutionar socialist) sau fiindca insistam sa acordam inca incredere unei idei compromise de toate faptele ingrozitoare comise in numele ei, ci tocmai pentru ca detinerea de catre noi a unor principii sociale si politice de orice fel parea implauzibila! Majoritatea oamenilor nu considera ca marxismul e criminal, ci naiv. Dar tot asta cred si despre liberalism sau despre crestinism.

Orice viziune care aparent contrazice egoismul colectiv sau individual ori grija individului pentru sine pare necreditabila. Cum eu personal nu pot fi acuzat de niciun fel de colaborare cu fostul regim (decat poate, ciudat si absurd, de niste juni calomniatori nazisti care nici macar  sa silabiseasca „Capitalul” nu sunt in stare) si cum nu am niciun motiv sa-i fac apologia, criticii mei se multumesc sa ma numeasca expirat, dar tocmai ei sunt aceia care habar n-au de noile curente intelectuale, intoarse la normalitatea pre-1989 din Vest: radical chic-ul e la stanga iarasi! Asta nu-i impiedica insa pe cei din dreapta radicala sa-mi ceara acum capul, dar tot asa faceau si in vremurile cand eram mai degraba un conservator liberal.

Vederile mele esentiale n-au importanta pentru ei; daca nu esti un etnicist nu scapi. E chiar mai amuzant sa fii marxist decat liberal: macar eu nu sunt acuzat ca m-am vandut capitalului strain, chiar daca, e drept, pot fi certat ca sunt prea moale cu evreii…

I. S.: Dumneavoastra ce curente ale marxismului reprezentati?Puteti numi cativa ganditori contemporani sau cateva teorii care vi se par utile, convingatoare, relevante?

G. M. T.: Sunt unele. Chiar si atunci cand ideologic eram foarte impotriva marxismului, tot mai gaseam motive sa-i parcurg literatura. Am fost destul de influentat de scrierile timpurii si din perioada de mijloc ale lui Cornelius Castoriadis – l-am si cunoscut, de altfel: o personalitate uluitoare – si de Karl Korsch. Desi am fost o personal apropiat o vreme de insi din Scoala lui Lukács, abia acum am reusit sa-l citesc cu atentie. (Discipolii lui au migrat insa in directia opusa, e.g.: prietena mea de odinioara Agnes Heller a devenit un conservator din ce in ce mai preocupat de chestiunea iudaica, o luptatoare cinica après coup si care, in mod bizar, il acuza pe fostul sau prieten si coleg István Mészáros, autorul lui „Beyond Capital” si „guru” al lui Hugo Chavez, de a fi fost expluzat din Canada ca agent sovietic – Mészáros fiind in realitate unul dintre emigratii politici din 1956, profesor emerit la Sussex University, cu un impecabil parcurs anti-stalinist.)

Sunt, de asemenea, un cititor avid al operaismului si al acelui Negri din perioada pre-“Empire”; la celalalt capat, imi place scoala Wertkritik – in opinia mea, cea mai indreptatita mostenitoare a Teoriei Critice (Hans-Georg Backhaus, Helmut Reichelt, Michael Heinrich, dar si indisciplinatul geniu Robert Kurz si periodicele “cult” ale acestor curente – “Krisis”, “Streifzüge”, “Exit!”). Citesc in aceeasi masura si autori ca Robert Brenner, Ellen Meiksins Wood, David Harvey, Michael Lebowitz si alti marxisti care activeaza in Anglia, prea multi pentru a-i mai mentiona aici. Cel mai mare impact l-a avut insa asupra mea magnum opus-ul lui Moishe Postone. Preferintele mele pot parea eclectice, dar tot atat de adevarat e ca eu nu apartin de fapt niciunuia dintre aceste curente; invatand de la fiecare cate ceva, eu imi vad de scrierile mele.

I. S.: In lucrarile dumneavoastra asupra deceniului trecut, ati avut intuitia ascensiunii populismului de dreapta in Estul Europei si in Ungaria: o realitate relativ neobservata in Vest. A fost nevoie de masurile lui Berlusconi impotriva etnicilor rromi pentru a fi atrasa atentia asupra acutizarii violentei impotriva rromilor in Europa si in special pe teritoriul fostelor tari comuniste. Cea mai evidenta forma a populismului de dreapta se distinge in cresterea xenofobiei si a ultranationalismului in zona (de pilda, a devenit un fapt comun sa vezi tricouri si autocolante cu harta Ungariei de dinaintea Tratatului de la Trianon (1920) si chiar in zona Budapestei). Insa, asa cum ati aratat altadata, acest populism e capabil si de forme mai subtile: de pilda ideea „testului de munca” a lui Gyurcsány, din 2008, care-si propunea sa stabileasca cine e capabil sa munceasca si cine nu, adica exact genul de aisberg care anunta iminente retrageri ale dreptului la cetatenie si intetirea practicilor fasciste.

Ce anume justifica acest populism de dreapta? Cum au contribuit la ascensiunea lui promisiunile  neonorate ale democratiei postcomuniste si spectacolul dramatic al economiei liberale, de douazeci de ani incoace?(Altfel spus: prin ce difera acest populism de formele lui mai timpurii, in acest spatiu geografic?) Cum si unde se exprima identitatea lui? Ce trebuie facut pentru a-l descuraja?

G. M. T.: Ceea ce numiti dumneavoastra – cumva eronat – populism de dreapta, eu numesc post-fascism (vezi articolul meu “On Post-Fascism”, in „Boston Review”, Summer 2000). Sigur, exista diferente mari intre post-fascism si national-socialismul „clasic” – primul nu e militarist, nici „totalitar” etc. – dar exista si similitudini izbitoare. Faptul ca inamicii comuni sunt, de pilda, liberalismul burghez si marxismul (care, pentru extrema dreapta inseamna orice tip de stanga, de la social democrati la anarho-sindicalisti – uzaj preluat din presa centrala nord-americana, obisnuita sa puna eticheta de „marxist, -a” oricarei jacquerii taranesti din Himalaya, daca zaresc cumva pe-acolo vreun steag rosu) inseamna de buna seama ca acestia se opun inca, la modul romantic (si ipocrit), tuturor formelor de modernitate, visand la o societate de caste si regate sfinte, la superioritatea razboinicului asupra femeii „sale”, la puritate rasiala, la virtutile tamaduitoare ale mamei-pamant si la alte asemenea.

Acum, cand va raspund la aceste intrebari, a sunat telefonul si un prieten m-a informat ca niste postere care aduceau cu cele ale candidatilor Partidului Socialist au fost impodobite cu Steaua lui David – in nuanta „galben-canar”, practicata de Gestapo; posterele mele mai fusesera „decorate” astfel, in 1990, si, cu toate astea, am fost ales. De data asta insa, afacerea e mult mai groasa. Elementul comun al „comunismului” si „liberalismului” este figura fantasmatica a Evreului (candidatii de care pomeneam sunt insa niste respectabili non-evrei), care simbolizeaza medierea si universalismul. Evreii, ca persoane fizice, sunt astazi mai putin amenintati decat tiganii – victime ale omorurilor rasiale si ale practicilor discriminatorii oriunde in Europa. (Si guvernul canadian le restrictioneaza mobilitatea, impunand vize statelor din care rromii vor sa plece.)

Ratiunile acestui comporament sunt cat se poate de transparente.

Odata cu dezvoltarea tehnologica si cu accederea noilor puteri industriale (China, India si Brazilia) in diviziunea internationala a muncii, odata cu intensitatea si viteza tot mai accentuate ale proceselor de productie, odata cu prelungirea duratei de lucru, forta de munca a devenit peste tot „precara”, iar somajul un fapt de viata universal, pentru mase imense de indivizi. In acelasi timp, progresele obtinute in domeniul sanatatii au ridicat speranta de viata la un nivel fara precedent. Asigurarea de sanatate, serviciile sociale si redistribuirea de la centru a resurselor sunt din ce in ce mai importante, de multe ori acestea reprezentand singura sursa de viata rezonabila pentru anumite regiuni, pentru categorii sociale intregi sau pentru anumite generatii. O competitie crunta pentru obtinerea resurselor de la stat.

In principiu, grupurile concurente sunt clasele de mijloc framantate si neajutorate si paturile cele mai sarace sau, ca sa vorbim in termeni globali, Nordul mancat de criza si Sudul cotropit de foame. Niciun stat capitalist nu-si permite sa-i satisfaca si pe unii si pe altii. Transformarea societatilor liberale occidentale in fortarete conduse de clasele de mijloc albe are isi cauta legitimari. Legitimarea vine din directia diferitelor stratageme de „re-moralizare” politica, adica de stigmatizare a claselor inferioare, a saracilor, a imigrantilor si a minoritarilor etnici ca „saraci care nu merita”, insi care abuzeaza de protectia oferita de statul asistential, lenesi, criminali etc. Rasismul contemporan si „sovinismul welfare” sunt pretutindeni.

Acesta din urma e ilustrat de miscarea „Tea Party” din Statele Unite, ai carei simpatizanti, indivizi din clasele medii si grupuri de opinie, resping agresiv orice ajutor pentru cetatenii situati in afara sistemului de beneficii si asigurari de sanatate (inclusiv pentru subgrupuri apartinand aceleiasi clase sociale, de nivel mediu). Lucrurile se complica prin prezumtia tacita ca a fi negru sau latino inseamna chipurile a fi protejat intr-o maniera partizana de un presedinte negru. Clasa muncitoare alba a lui Ronald Reagan si votantii din mica burghezie pot sa iasa iarasi la lumina. Asa cum constata Karl Kautsky – intr-un exceptional eseu readus in actualitate de publicatia londoneza „Historical Materialism” (un concurent serios al „Archiv”-ei lui Grünberg) – la faimoasa intrebare a lui Werner Sombart „De ce nu exista socialism in Statele Unite?” negrii sunt raspunsul!

Aceasta situatie s-a generalizat la nivelul intregii lumi albe. Lupta de clasa e surdinizata de conflicte etnice, unele evident exacerbate prin actiuni politice deliberate si precis dirijate – in Europa de Vest impotriva imigrantilor musulmani in special, iar in cea de Est impotriva tiganilor, a etnicilor din Caucazul de Nord si a albanezilor kosovari. Nici frictiunile traditionale nu sunt trecute cu vederea: etnicilor maghiari din Slovacia si Ucraina le este interzisa folosirea limbii materne, incalcandu-se astfel fara rusine constitutiile statelor respective, legile europene si internationale.

Stanga se confrunta peste tot cu aceeasi insolubila dilema: cum sa ajungi la o intelegere politica prin care „gulerele albastre”, saracimea sub-proletara, functionarii publici de diferite ranguri, studentii si minoritatile etnice (inclusiv imigrantii) sa lupte pentru o cauza comuna si sa se intoarca impotriva sistemului in loc sa-si dea in cap unii altora? Reteta solutiei n-a fost gasita inca.

Gruparea post-trotkista „Socialist Workers’ Party” din Marea Britanie si „Nouveau Parti anticapitaliste” (ex-„Ligue Communiste Révolutionnaire”) din Franta sunt acum in tratative cu musulmanii – dar, cum-necum, au ajuns sa displaca altor insi de stanga, care se tem ca situatia femeilor musulmane oprimate va fi astfel neglijata, si asa mai departe. In mod fundamental, grosul Stangii apeleaza din ce in ce mai mult la argumente voalat (la propriu!) rasiste, etniciste si culturaliste. In parlamentul francez, unul dintre cei doi initiator ai schitei proiectului de lege pentru interzicerea valului islamic in locurile publice este comunist. Celalalt, fireste, este Gaullist.

Cu toate acestea, stanga radicala e perceputa ca avand pozitii din ce in ce mai apasat etniciste si aluneca tot mai mult spre ineficienta retorica liberala a drepturilor omului. Rezultatul e, fireste, triumful unora ca Sarkozy si Berlusconi sau a unora chiar mai rai decat ei din Danemarca, Elvetia, Austria, Olanda si de oriunde in Europa de Est.

Discriminarea etnic-sociala are si ea uzurile ei secundare: legitimeaza intoarcerea la un stat politienesc – care, pana acum, n-a prea reprezentat un pericol real pentru majoritatile din Vest. Iata ca reprezinta acum. Puscariile ticsite cu sub-proletari inchisi pe criterii etnice nu mai sunt o particularitate a Statelor Unite. Radicalismul de stanga a fost invins de valul discriminarilor sociale si rasiale (si, in unele locuri, de activismul fascist) si gata cu proiectele egalitariste sau socialiste.

Problema emanciparii si, ceea ce e acelasi lucru, a luptei anti-capitaliste este – inca o data sau, daca preferati, pentru totdeauna – cum sa obtii necesara fuziunea a diferitelor segmente de indivizi oprimati. Pentru asta e nevoie de o reinnoire a filosofiei politice radicale – dincolo de cele cateva remarcabile rezultate la care a ajuns, dar care, inca o data, nu ajuta la depasirea acestui cel mai insemnat obstacol.

I. S.: Ce proiecte aveti mai departe – politic si teoretic vorbind?

G. M. T.: Cred ca se vede din raspunsul meu anterior. Avem tot mai multa nevoie de crearea unei teorii care sa depaseasca tentatia eterna a egalitarismului rousseau-ist, cu ineluctabilele sale aporii in jurul Vointei Supreme, dar care, fara serviciile utopiei, nu e insa capabil sa propuna o viziune normativa a societatii comuniste. Fara o asemenea teorie, Stanga va fi trasa inapoi de o practica politica tintind spre o societate omogena, orientata impotriva autonomiei personale, pentru a exorciza pacatele capitale ale excluderii, umilirii si nedreptatii. Daca am invatat ceva de la secolul al XX-lea e ca o asemenea solutie nu e nici de dorit, nici de pus in practica.

Dar nu mai e de tolerat nici faptul ca trebuie sa ne supunem – cum am spus eu intr-o conferinta de la Paris („Puissance[s] du communisme”, tinuta la Université de Paris-8, Vincennes Saint-Denis, in memoria unui prieten al nostru, recent trecut in lumea dreptilor, Daniel Bensaïd – teoreticianul miscarii LCR [Ligue Communiste Révolutionnaire], devenita NPA [Nouveau Parti anticapitaliste]) – unei civilisation de merde. Am suportat-o destul.

Iata de ce cred ca avem nevoie de o reinterpretare a conceptelor de stat si de lege, de munca si de bani, de justitie si de legitimitate. Multe dintre teoriile anterioare ale acestor concepte erau croite pentru a se potrivi unor societati liberale, care acum in mod evident se afla intr-o profunda – si nu doar economica – depresiune. Asa nu mai merge. In ceea ce ma priveste, macar voi incerca sa fac ceva si cu siguranta nu sunt singurul (nici pe departe!) doritor sa ma implic in aceste cautari. Rezultatele trebuie sa apara – de vreme ce e atat de multa nevoie de ele.

Note:

(1) In maghiara, „jobb” inseamna atat „dreapta” cat si „mai bine”. „Jobbik” este un joc de cuvinte: prin acest nume, partidul pretinde a fi atat „cel mai bun” partid, cat si „cel mai de dreapta”. Acest cuvand apare si in expresia “előveszi a jobbik eszét” – „a incepe sa vezi lumina”.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.