Skilluri, skilluri, skilluri

dan sociuTemă: 18-35: Generația inutilă

Vestea bună e că avem skilluri noi pentru lumea nouă, vestea proastă e că trebuie să le folosim unde și cum se nimerește, în nici un caz după visele noastre.
Comentam într-o seară de vară cu un prieten rezultatele la Bac și ne perplexam de cît de proști pot să fie unii, altfel puști deștepți, să nu scrie ceva acolo despre viziunea lumii în poezia lui Eminescu și să dea foaia goală.
Nu știu de ce eram în seara aia mai zgribuliți, ne gîndeam la bani, la ce viitor instabil se presimte dar ne-am dat seama că, frate, sunt unii care știu să facă asta și alții care nu pot s-o facă nici morți. Să parafrazeze, să bată cîmpii cu grație, cum îmi zicea (zîmbind cu simpatie) profa de filosofie în liceu că fac, în lucrări și în intervențiile mele de blondă la ore. Să-i facă din vorbe. Și că ăia care pot și-și fac și-un nume din asta au tot timpul un job, cîtă vreme nu sînt prea snobi și au învățat să trăiască cu oricît. Să scrii la reviste pentru femei, la siteurile agențiilor de turism, bloguri sponsorizate și altele în timp de pace, la material de propagandă în război, tot timpul pică ceva (glumesc, n-aș scrie pentru război – decît dacă ar fi unul drept). Cum i-a spus o dată, grav, tatăl unei prietene, cînd era ea mică: Ioana, să-ți alegi în viață o meserie care are oricînd căutare, indiferent cum sînt vremurile. Uite, lăutar de exemplu. A ajuns doctor, care deja, în sistemul meu ierarhic al performanțelor cognitive, e Maratonul. Dar e ok și lăutar, ca mine și prietenul meu. Descoperirea ne-a salvat seara. Ne-am dat seama că sîntem de-ăia care fac banii la tastatură. E destul de respectabil (spune-i-o unui taximetrist, să vezi cum își schimbă stilul de adresare) și te face să te simți așa un pic meșteșugar, un om cu o meserie mică de plută pe care o duce cu el între picioare prin valurile vieții și nu-l lasă să se-nece.

Normalitatea regăsită nu este decît repetiția anormalității.
Deși într-un chip mai puțin evident, mai puțin acut, trăim în continuare în epoca recompunerii și a renaturalizării, în epoca ideologiei sfîrșitului ideologiilor. La început, chipurile, trăiam, nu munceam. Vînam, pescuiam, dar nu ne alienam. Apoi, în neagra perioadă fordistă, munceam, nu gîndeam, sau gîndeam, dar nu munceam. Astăzi, finalmente, trăim, muncim și gîndim deodată. Și rezultatul e că ne distrăm de minune. Nu ne alienăm, ci ne realizăm personalitatea creativă. Nu concurăm, ci colaborăm. Nu avem șefi și colegi, ci numai prieteni. Nu ne vindem forța de muncă, ci dăruim și primim servicii. Nu avem obligații contractuale, ci doar datorii față de noi înșine. Rezultatul efectiv: muncim tot timpul. Dialectica propriului și a alienării am soluționat-o simplu: ne-am apropriat alienarea. Vînăm, pescuim, gîndim, trăim, ne distrăm dar de fapt muncim. (Alex Cistelecan, Viața ca film porno).

Gagică-mea, săraca, se chinuie la laptopul ei la un paper pentru o conferință. Mă uit uneori la ea peste umăr – scoate niște fraze lungi și alambicate direct în engleză, face permutații și combinații de abstracțiuni, de referințe academice și totul sună a retorică de aia mișto de Oxford. Înțeleg ce zice dar n-aș putea reproduce nici măcar în română, nu în jargonul ăla. În același timp, e stresată, ca toate doctorandele, ca noi toți. Simte viitorul apropiat ca pe o mare amenințare și un gol de oportunități suportabile. Și lumea academică e cum e și viața e complicată.
Mai are o zi pînă să termine lucrarea și abia s-a apucat. Au acum și un sistem electronic care-ți preiau articolul numai dacă l-ai dat pînă la minutul 59, nu mai tîrziu. Nu contează ce ai scris, îți anulează. Fiecare generație de patriarhi și matriarhe găsește noi metode să ne chinuie – sau să ne dea impresia că munca noastră e teribil de importantă și în același timp veșnic insuficientă.
O să facă pînă la urmă paperul, am mai văzut-o în situația asta dar ce-o să facă după ce se termină maratonul ăsta? E oribil, cel puțin mie mi se pare așa, care urăsc din tot sufletul examinările și nu mai vreau să mă supun la niciuna pînă mor, să stai la mîna unor profi. Și pe urmă la mîna altora. Sau ale unor patroni. Sau ale unor șefi jegoși. Sau nu, depinde de noroc, dar norocul e subțire pe aici. Oricum ar fi, are un skill, de care nici nu-și dă seama, pentru că l-a cîștigat pas cu pas, de-a lungul anilor. Nu e nici prea clar unde și cum l-ar putea folosi în afara lumii academice dar o să vină cît de curînd și răspunsul la asta.
E o scenă în Corecțiile lui Franzen în care un personaj ubereducat își vinde poststructuralismele și deconstructivismele la anticariat să poată scoate o tipă la masă. Problema cu ăla, după mine, e că nu știa că are un skill. Scrisese atîtea lucrări, de ce nu scria mai multe? De ce nu citea mai mult, de ce nu-și cultiva obsesional skillul, că avea unul, știa să facă fraze, să facă asociații de idei, să interpreteze fîșii de lume. Din cîte țin minte, personajul, un antipatic, pe care-l vedeam nu știu de ce îmbrăcat cu un parpalac de piele, s-a apucat de mafiotisme pe spinarea bietului popor lituanian. Se gîndea că lituanencele îl vor privi ca pe un zeu dar se termină nasol pentru el. Nu găsise în toată America o editură la care să facă traduceri, redactări, un tabloid în care să mai injecteze niște stil, orice? Poate nu înțeleg eu America. Am o prietenă acolo care a făcut pînă pe la 30 de ani un milion de lucruri, unele incredibile pentru mine, are vreo trei skilluri solide și apreciate dar încă simte că n-a făcut nimic în comparație cu foștii ei colegi de la Yale.

Boicotul fusese un termen prescurtat pentru Boicotarea culturală și comprehensiv-academică a universităților israeliene și a instituțiilor. S-au mai adus în discuție și alte boicoturi, dar Boicotarea culturală și comprehenisv-academică era tema orei, boicotul carele întrecea pe toate celelalte, în principal pe motivul că sponosrii principali erau profesori universitari sau alt gen de oameni de cultură și nu-și puteau închipui o depravare mai mare decît să le fie refuzat accesul la conferințe academice sau să le fie refuzată ultima lucrare de vreo revistă culturală. (Howard Jacobson, Chestiunea Finkler)

Problema prietenei mele din America, așa cum o înțeleg eu de aici, nu e în primul rînd financiară, e aspirația și presiunea statutului. I-au fost inoculate din copilărie, în vremuri cînd viitorul părea post-materialist odată și pentru totdeauna. Acum trăiește în altfel de vremuri dar softul inițial rulează undeva în spate. Noile realități nu se mai pupă cu vechile aspirații și asta doare, te confuzionează, te face să te simți un ratat. Au fost proiectate pe tine niște ambiții și ți-e imposibil să le satisfaci, nu pentru că ai fi o lepră, nu pentru că n-ai avea potențial, doar că lumea e altfel. E din nou materialistă.
Un soft asemănător ni s-a dat și nouă, cu accentul pus pe stabilitate și abia apoi pe statut. De cîte ori mă întreba bunică-miu, măcelar la Stat de peste 20 de ani, cum îmi merge cu serviciul, trebuia să le înfloresc ca să nu se îngrijoreze. Nu-i ziceam că iau mai mulți bani, nu despre asta era vorba, îl asiguram că e un job de viitor, că mă place șeful și o să mă tot țină acolo. Abia cînd i-am zis că am și carte de muncă s-a liniștit. Cît iei acolo, Dănuț, oricît de puțin, nu contează, important e că acum ești în cîmpul muncii. Cum să-i explic că nu mai există absolut nici o garanție de stabilitate, că e cu totul și cu totul altă lume acolo? E la fel de greu, și poate mult mai dureros, să le explici de ce nu mai țin căsniciile sau de ce ți-e frică să intri în așa ceva. Și nici ție nu știi să-ți explici. Pînă la 13 ani am trăit într-o lume de Piticot, cu un traseu prestabilit – servici, familie, apartament, toate pentru totdeauna. Unora le ieșeau mai bine aruncările de zaruri, alții aveau un traseu mai poticnit dar în esență toți mergeau în aceeași direcție. Acum e ca la un joc de cărți, la care se schimbă întruna regulile. Din 90 încoace am văzut numai schimbare, e ca o luptă continuă cu entropia și puținul cheag pe care reușești să-l prinzi nu te liniștește. Softul inițial rulează în spate și te face să te simți incomplet, un vagabond. Mecanismul meu de apărare a fost automistificarea – sunt poet, așa trebuie să trăiesc, ca o frunză-n vînt, zi după zi după zi. De pe la 30 de ani încolo mecanismul nu mai ține și începi să te sperii cu adevărat. Ce entuziasmat ești la douăzeci și ceva, cînd iei primul prăpădit de salariu și ce depresie e la 30, cînd trebuie să-ți repari dinții, după un deceniu de chirii și mutări de la un job la altul și țepe și un cont pe minus la bancă în fiecare lună.

Un amic, inginer constructor, a primit un job în Irak. S-a dus acolo, deși salariul era cam mic și acasă avea o soție însărcinată dar știți cum e, dacă nu te duci unde ți se oferă, s-ar putea să nu ți se mai ofere. Săptămînile au trecut și el și cei cîțiva zeci de muncitori români pe care îi avea în subordine au început să-și dea seama că luaseră țeapă, nu venea de nicăieri nici un ban, nici măcar pentru mîncare, patronii camerelor în care au fost cazați le-au oprit pașapoartele pînă își plăteau chiria, angajatorii nu mai răspundeau la mailuri și la telefon.
Mă gîndesc că așa ceva se întîmplă des și e clar că cineva cîștigă acolo niște proiecte fantomă, altcineva își ia șpaga și sistemul merge mai departe fără noi. Nu e doar o poveste izolată, un tip de ghinion al unei clase anume, de care poți fi protejat prin injecții cu educație. Sîntem în aceeași oală și nu știu ce am putea face dar știu ce nu mai am nici un chef să facem – să ne descriem lumea ca pe una naturală, ca pe o etapă dură înspre mai bine, să naturalizăm anormalitatea. Mi s-a luat de analiștii care arată cu degetul o problemă sau alta dar re-certifică întregul, ca și cum chiar suntem într-o piață liberă și agenții ei sunt în principiu binevoitori dar fac greșeli, ca și cum mîna invizibilă n-ar fi de fapt, vorba lui Ernu, o mînă grasă și păroasă cu ceas de aur. Mi s-a luat de discursuri civilizate, de perspectiva adultă, ca și cum nu e evident că luăm muie în fiecare zi. O să muncesc în continuare dar nu-mi spune că munca mea are un alt sens decît îmbogățirea stăpînului. Iar instabilitatea nu e o problemă a momentului istoric, e invenția perfectă a stăpînirii – creează instabilitate generală, o naturalizează și o cîrpește pe ici pe colo, ca să ne dea impresia de progres, să credem că ei se ocupă cu ceva. Stăpînii își exploatează propria șmecherie, ca un iubit abuzator care din cînd în cînd face cîte un gest tandru pentru ea – vezi, mă străduiesc; suntem în cel mai bun sistem posibil, trebuie să suferi puțin și să ai răbdare.

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.