Sfâşiaţi între obiectivitate şi utopie. Note asupra clasei critice

Artemy Magun – invitatul nostru de astăzi este unul din teoreticienii Grupului Chto Delat ?  şi este profesor de filosofie la Universitatea Europeană din Petersburg). Detalii eveniment aici.

Critica intransigentă la adresa intelectualilor  (împotriva lipsei de întemeiere a existenţei lor, a egoismului lor de clasă, a idealismului și a pasivităţii lor) este sportul favorit al intelectualilor înșiși, și asta încă de la apariţia lor ca pătură socială. Ceva din poziţia pe care-o ocupă face ca intelectualul să fie nemulţumit de rolul său, împingându-l „înspre mase,” fie prin activism public  (prima variantă), fie prin orientarea către practicism și simplitatea „vieţii adevărate” (cea de-a doua variantă). În plus, s-ar putea spune că intelectualii, ca atare, sunt o clasă contradictorie. Tensiunea internă a poziţiei lor constă în faptul că, deși se află într-o postură privilegiată, ce le permite să cuprindă cu privirea întreaga societate (știinţa) și au suficient timp liber la dispoziţie pentru a-și imagina și a medita pe îndelete la diverse posibilităţi de viitor (arta), ei nu deţin puterea economică și politică pentru a realiza „experimente întru fiinţare” (Nietzche), nici ca întreg (ca grup solidar), nici la nivel individual – exemplele de intelectuali ajunși la putere sunt rare, fiind caracteristice pentru momentele critice, distructive sau revoluţionare. Mai mult, cu toate că, prin funcţia și stilul lor de viaţă, sunt apropiaţi de clasa dominantă a societăţii (burghezia, în cazul modernităţii), ei nu se identifică cu ea, ci, dimpotrivă, se comportă ca o „coloană a cincea” a altor clase (aristocraţia sau proletariatul), insinuată la sânul ei. Toate revoluţiile moderne au fost conduse de intelectuali, iar intelectualii au participat la ele in corpore, atât fizic, cât și ideologic. Cu toate acestea, de regulă, după victoria revoluţiei, ei își pierd poziţiile, pentru că se dovedește că, prin stilul lor de viaţă, fuseseră mai apropiaţi de fosta clasă dominantă decât de cea nouă, iar utopia universală a distrugerii claselor și a universalizării stilului de viaţă al intelectualilor nu a putut fi realizată.

La un nivel mai general, profunda contradicţie a păturii intelectuale ar putea fi redusă la cea dintre teorie și practică. Cunoașterea realităţii necesită o oarecare distanţare de ea, iar aceasta este la rândul ei obţinută prin încetarea activităţii și o pasivitate autoimpusă. Într-un context similar (în Dialectica Iluminismului), Adorno și Horkheimer scriau despre Ulise care a cerut să fie legat de catarg pentru a putea asculta cântul sirenelor, vocea lumii. Prin urmare, când intelectualul obișnuit nu este pregătit să submineze radical sistemul pe care îl critică, nu înseamnă doar că-și protejează interesele de clasă (caz în care ar fi de neînţeles de ce alege să vorbească în numele celor slabi și oprimaţi), ci că dă glas unei limitări fundamentale, și anume, fascinaţia exercitată asupra lui/ei de obiectul său de studiu. Intelectualul care acumulează o cunoaștere specializată și se consideră un sfetnic al „celor mari” este înlănţuit și înrobit de condiţiile înseși ale cunoașterii sale, chiar în timp ce se consideră un „agent liber”, un observator cinic al realităţii. Când, dimpotrivă, încearcă să evadeze către gândirea abstractă, este prins  din nou în laţ, pentru că stăpânirea asupra intelectului este, totodată, o exilare din lume, iar existenţa lui depinde de „rezervaţia” creată pentru intelectuali de niște forţe materiale pe care nu le controlează și pe care nici măcar nu le înţeleg. De-aici însăși ideea de critică, așa cum a fost ea creată de Kant și transmisă, mai apoi, la Hegel (sub numele de Aufhebung, în acelaşi timp o suprimare şi o conservare) şi Marx. Această noţiune exprimă contradicţia internă de care vorbeam mai sus. Critica, în sensul filozofic al termenului, este o încercare de a-şi nega obiectul, accentuându-i, în acelaşi timp, caracterul indestructibil. Pentru Kant, care critica raţiunea ştiinţifică şi raţionalismul iluminist, critica era un compromis: ştiinţa are dreptul să existe atâta vreme cât nu încalcă drepturile etice (etica activităţii); regele are dreptul să conducă atâta vreme cât nu încalcă dreptul la opoziţie publică, ş.a.m.d. Pentru Hegel, care a criticat atât raţionalitatea specific iluministă, cât şi moralismul individualist al lui Kant, critica echivala pur şi simplu cu o hegemonie, în sensul gramscian (noţiunea lui Gramsci fiind profund hegeliană). După Hegel, stadiile anterioare ale spiritului uman (proprietatea, contractul, sclavia, familia) au dreptul să existe, dar numai în cadrul dominant al unui stat constituţional. Şi într-adevăr, noţiunea lui Hegel de Aufhebung (conservare prin suprimare, suprimare prin conservare) nu este altceva decât o istoricizare a noţiunii kantiene de critică. 

Dar Marx, care apelează constant la categoria de critică şi foloseşte acest termen în subtitlul multora dintre textele sale cele mai importante, întoarce noţiunea lui Hegel cu susul în jos: aşa este, istoria nu-şi poate distruge formele trecute, prin urmare, greutatea moartă a acestora apasă asupra prezentului epuizându-l, asemenea unei hoarde de vampiri sau de monştri. La toţi aceşti autori, critica este atât o negare a indestructibilului, cât şi afirmarea indestructibilităţii a ceea ce este negat. Şi cu toate că Marx, spre deosebire de intelectualul nostru obişnuit, scoate la iveală această tensiune, cerând o revoluţionară şi nimicitoare „critică a Pământului,” nu putem spune că ar fi rezolvat o dată pentru totdeauna problema ambiguităţii intrinsece a criticii. În opera lui Marx, şi cu-atât mai mult în „marxism”, există o tensiune între analiza propriu-zis critică a economiei politice, ce implică descrierea antinomiilor ireductibile ale acesteia şi ale imaginaţiei sale utopice, şi generalizarea sistematică a economiei politice într-un „materialism istoric,” care, ca doctrină pozitivă şi „empirică”, suferă de obiectivism şi de o slugarnică dependenţă faţă de status quo (de-aici şi conformismul celei de-a doua Internaţionale şi tehnocratismul stalinismului). Când Marx şi Engels îi critică pe „ideologi” (i.e. intelectuali) în Ideologia Germană, considerându-i, pe bună dreptate, nişte conservatori get-beget, gestul lor trebuie interpretat şi ca o auto-critică. Însăşi acţiunea de a cunoaşte, şi cu-atât mai mult funcţia socială a cunoaşterii, necesită o clipă de amânare sau de conservare temporară (astfel, chiar şi Engels, bunăoară, a fost patron de întreprindere şi l-a ajutat pe Marx cu bani în perioada în care acesta lucra la „Capitalul”: critica capitalismului a depins direct de perpetuarea acestuia).

Cum se poate exprima această contradicţie? Pot intelectualii să-şi depăşească cu totul falsul conformism şi universalism, alăturându-se unui partid revoluţionar, să zicem? Caz în care ar pierde, însă, sprijinul financiar primit din partea statului sau a mediului de afaceri şi, prin urmare, şi timpul liber necesar gândirii sistematice…Singura ocazie de-a face generalizări teoretice care le-ar mai rămâne ar fi să intre la puşcărie (dar fireşte, una occidentală). Nu-i deloc întâmplător că funcţia intelectualului a devenit una dintre temele centrale în Scrierile din închisoare ale lui Gramsci.

Se pare că intelectualii, ca şi proletariatul, constituie o zonă de ruptură a realităţii sociale. Ei întruchipează contradicţiile între solidaritate şi diviziunea muncii, între integrare şi exploatare, între democraţie şi guvernare prezente în societatea actuală. Intelectualii sunt cea mai liberă în gândire şi, probabil, chiar cea mai democratică (din punct de vedere al valorilor) dintre păturile societăţii, dar, în acelaşi timp, ei deţin poziţii de frunte (chiar dacă nu neapărat pe cele de conducere) în cele mai autoritare dintre sectoarele societăţii: educaţie, medicină, administraţie. Intelectualii elaborează o viziune totală a societăţii, îi imaginează perspectivele, dar, în acelaşi timp, însăşi existenţa lor ca pătură socială autoreproducătoare încarnează diviziunea dintre munca intelectuală şi cea manuală, majoritatea societăţii fiind lipsită de timpul liber sau de educaţia liberală necesare pentru ca o personalitate să poată întreţine contradicţii intelectuale.

În acest sens, trebuie să-i criticăm pe intelectuali pentru narcisismul lor liberal, pentru faptul că percep societatea în ansamblul ei ca pe o reflectare a propriei imagini. Nu mai puţin necesară, însă, este o critică a lumii neintelectuale a „nevoii şi înţelegerii” (formula hegeliană pentru societatea civilă capitalistă), în care îngustele şi egoistele ţeluri ale activităţii cotidiene  izolează individul de întreg, transformându-l într-un potenţial subiect al înrobitoarei producţii a industriei culturale sau al miturilor fasciste. Critica dominaţiei ar trebui, prin urmare, însoţită de o critică a sclaviei! Ca şcoală de critică elevată, marxismul demonstrează că obiectul ei de activitate nu poate fi fixat în nicio doctrină, metodă sau sistem. Un adevărat critic se critică în primul rând pe sine însuşi, căzând, uneori, în postura materialistului vulgar (plumpes Denken, pentru a face uz de faimosul concept brechtian), sau în cea a optimistului idealist, sau, în fine, în poziţia stăpânului idealist, ce asistă de undeva, de sus, la scena vieţii. Critica nu e o poziţie fixă, ci o oscilaţie neuniformă între perpetuare şi conservare, o zonă de criză permanentă. Ca să n-o iei razna, trebuie să înveţi cum să-ţi păstrezi echilibrul în acest iureş nestăvilit, dar trebuie să şi ştii să te foloseşti de haos şi debandadă pentru a împinge întreaga societate înspre o auto-transformare revoluţionară.

Societatea de azi îndeplineşte aproape toate condiţiile materiale pentru ca toţi să devină intelectuali, făcând ca diviziunea dintre munca intelectuală şi cea neintelectuală să dispară o dată pentru totdeauna. Între timp, însă, utopia se realizează în sens contrar, „istoria avansează mereu cu cea mai proastă parte a ei în faţă” (Marx, Sărăcia filozofiei) iar intelectualii sunt transformaţi în „lucrători imateriali” care sunt chiar mai vulnerabili decât muncitorul obişnuit, lipsit de educaţie, în faţa mitologiilor şi-a tehnicilor de manipulare politică: au suficient timp liber şi detaşare pentru a învăţa, dar nu destul pentru a gândi – adică, pentru a reflecta de la distanţă asupra lumii în ansamblul ei. În ziua de azi, intelectualul ar trebui să nu se mai considere parte a unei elite nerecunoscute şi să realizeze – după ezitările de rigoare – că locul lui/ei se află în tabăra celor oprimaţi.

Sursa: eipcp.net

Traducere Alexandru Macovei

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.