Salariile compensatorii şi jaful la drumul mare

GIUGALÎntr-un exerciţiu de imagine, guvernul Ponta tot informează asupra dinamicii cheltuielilor fără măsură din România de azi. Aşa încât cei umiliţi şi obidiţi, sărăntocii contemporani, cei cu salarii între 600 şi 1 000 de lei la stat (majoritatea), află, pe de o parte, cât de gravă este nesimţirea din spaţiul public şi, pe de altă parte, cât de necruţător este premierul cu cei care au „obrazul gros” (Ponta dixit). Românii lipsiţi de siguranţa vieţii de zi cu zi descoperă cum alţi conaţionali de-ai lor, cetăţeni români angajaţi la instituţii publice, au impertinenţa fantastică să-şi distribuie între ei, ca într-o orgie financiară incredibilă, salarii de zeci de mii de euro pe lună şi, atenţie, salarii compensatorii de sute de mii de euro pe lună. Pare un coşmar fără sfârşit.

Prin inginerii la limita legii şi a bunului simţ, comisari de la Supravegherea Asigurărilor şi de la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare vor primi de la statul român inclusiv salarii compensatorii de 800 de mii de euro (speţa Daniel Tudor de la CSA). În acest timp, premierul vorbeşte despre o impozitare dură a acestor rapturi financiare. Impozitare care s-a şi întâmplat. Impozitare la ce? La un delir financiar pe bani publici? Pentru a lămuri aceste escrocherii economice ar trebui să privim retrospectiv spre ceea ce a însemnat şi ar trebui să însemne instituţia salariilor compensatorii.

Salariul compensatoriu este o măsură de protecţie socială menită să susţină un angajat în perioada imediat următoare concedierii – este un lucru clar ca lumina zilei. Iată cum unui muncitor proaspăt disponibilizat, printr-o solidaritate socială, i se pot asigura, pentru o perioadă limitată, resursele necesare supravieţuirii – nu poţi lăsa familiile precare economic în voia sorţii, aici intră în scenă funcţia solidarităţii umane.

Pentru aceste cuceriri sociale s-au dat bătălii importante în secolele trecute: toate mişcările sindicale care au militat pentru drepturi sociale extinse au plătit din greu, inclusiv cu sânge, obţinerea nu a unor privilegii, ci a unei asistenţe economice care ţine de demnitatea umană. Dar iată că în România postcomunistă, prin tot soiul de anomalii legislative, funcţia unui ajutor social a fost malformată şi s-a ajuns la salarii ale bogăţiei. Să primeşti un venit lunar de mii de euro, zeci de mii în unele situaţii, şi să ai tupeul ca statul să-ţi ofere salarii compensatorii ce depăşesc cuantumul veniturilor unor simpli cetăţeni pe durata mai multor vieţi, ei bine, aceasta nu se numeşte în nici un chip impozitarea obrazului gros. E simplu: se numeşte jaf la drumul mare! Aşa încât bucuraţi-vă voi martiri din Chicago care aţi luptat pentru drepturi cetăţeneşti, bucuraţi-vă voi Sacco şi Vanzetti, nu degeaba aţi murit pe scaunul electric, bucuraţi-vă voi muncitori sindicalizaţi din întreaga lume, scopul vostru a fost atins, în România privilegiaţii sorţii, cei care nu au nici un fel de morală, au deturnat instituţia salariului social compensatoriu: acum se numeşte salariul bogăţiei grobiene! Să îţi tot doreşti să fii concediat înainte de expirarea mandatului, ca să tot câştigi salarii compensatorii. De altfel, presa a relatat cu acribie cum un personaj, după ce în prealabil obţinuse sute de mii de euro, s-a angajat în câteva zile la o altă instituţie publică. Tot cu salariu de mii de euro pe lună. Ţi se face scârbă.

În autobiografia sa Înainte de tăcere, Ernesto Sàbato scria cât de mult îl durea vederea tulburătoare a unor poliţişti zeloşi care îi urmăreau şi îi pedepseau pe umilii vânzători ambulanţi ce încercau şi ei să-şi găsească un loc sub cerul lumii globalizate. În ce lume trăim, se întreba trist Sàbato, dacă marii corupţi sunt lăsaţi liberi, iar sărăcia este considerată subversivă. Eu însumi am văzut cum la Piaţa Rahova poliţiştii comunitari îi fugărea pe micii comercianţi ai străzii: unii dintre ei, nişte zdrenţăroşi în toată regula, se chinuiau să vândă, în pahare mici de plastic, nişte corcoduşe verzi.

În acest context, cum puteţi considera, domnule prim-ministru, că salariile compensatorii de sute de mii de euro trebuiesc impozitate? Cum puteţi să legitimaţi un banal furt, evident încorsetat în tot felul de inginerii legislative? Nu este mai simplu să tăiem din rădăcină privilegiile acestei aristocraţii financiare? Sau mai degrabă în acest amalgam de interese se suprapun şi personaje apropiate de partidele de la putere? Conform RTV, premierul a declarat că astfel de salarii nu pot fi tăiate, pentru că a mai încercat şi Guvernul Boc să taie salarii şi procesele deschise de cei în cauză au fost câştigate în instanţă, singura soluţie constituţională fiind aceea a impozitării salariilor mari.

În opinia domnului Ponta, singura soluţie o reprezintă legitimarea unei imense nedreptăţi sociale. Noi ştim că toate celelalte categorii de bugetari, medici, profesori, simpli funcţionari au fost aspru pedepsiţi pecuniar (25% austeritate pentru proşti) şi nimeni nu a mai câştigat în instanţă nimic. Sau cumva aceste categorii sociale sunt angajate fără contract şi aceşti oameni pot fi pedepsiţi după bunul plac al oricărui aventurier politic? Evident că aceste întrebări retorice nu-şi au sensul. Singura realitate greu digerabilă este aceea că un guvern venit la putere pe valul unei imense scârbe vizavi de vechile practici „reformiste” vântură acum nişte idei de trei parale în numele unei solidarităţi sociale inventate. Să ai 75% în Parlament şi să legitimezi hoţia, iată marele căştig al românilor de pe urma schimbării de la guvernare.