Motto:
„Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” – Ecclesiastul 1 (9)
„Domnia ordinului şi legalităţii lipsesc acum.” Dacă acestea ar exista, „capitalurile ce fug azi de noi… vor alerga de sine către noi din toate părţile şi creditul va aduce şi la noi şosele, canaluri, drumuri de fier şi exploatări de tot felul… de care noi din nenorocire suntem cu desăvârşire lipsiţi.” − Barbu Catargiu, „Proprietatea în Principatele moldo-române în Acte şi Legiuiri privitoare la chestiunea ţărănească”, citat în L. Pătrăşcanu, „Un veac de frământări sociale: 1821-1907”, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 250.
În „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” (1632), Rembrandt ne înfăţişează şapte medici din Breasla Chirurgilor din Amsterdam ce asistă la lecţia de anatomie susţinută de doctorul Nicolaes Pietersz (cunoscut şi sub numele de Tulp). În România zilelor noastre o generoasă clasă politică oferă o lecţie gratuită de anatomie politică întregii societăţi româneşti, stupefacţia celor care privesc ca la un muzeu al curiozităţilor naturale fiind pe măsura propriei lor ignoranţe.
Monştrii noştri seculari
A fost nevoie de un referendum însăilat ca România să-şi redescopere monştrii politici şi sociali care-i dau sens. O curte constituţională ce există din considerente politice amână cu obstinaţie luarea unei decizii, nu pentru că ar fi foarte greu de adoptat o anumită poziţie, ci pentru că şi aici taberele politice nu pot coabita. În anul 2012 în România au loc dezbateri-fluviu pe tema prolixă a numărului de locuitori cu drept de vot. Taberele aflate în competiţie avansează cifre care mai de care mai fanteziste. Câte bordeie, atâtea obiceie, nu? Parchetul şi emisarii străini descoperă uimiţi că în România există fraudă electorală. Un consilier american, Philip Gordon, căruia îi pasă de România, de viitorul ei, de democraţia ei (pe cuvântul meu, aşa a declarat domnia sa), a venit să ne spună nouă, aici, în Balcani, că „au existat, aşa cum se ştie, acuzaţii credibile de vot ilegal masiv la referendum”, că „au fost demersuri de schimbare a listelor cu votanţi, care ar schimba cvorumul de vot şi, se pare, încercări de presiune asupra Curţii Constituţionale privind validarea referendumului”.
Corupţia – o practică din bătrâni
Ceea ce nu vrea să ştie emisarul american este faptul că mita electorală şi votul ilegal sunt practici recurente în procesele electorale din România ultimelor două secole. Păi, hai să ne împrospătăm memoria. Iată o declaraţie solemnă rostită în Camera Deputaţilor, la două luni (27 mai 1917) după prima revoluţie rusă, declaraţie reprodusa de Matei Dogan („Sociologie politică. Opere alese”, Editura Alternative, Bucureşti, 1999): „Timp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fără excepţie corupţia… Noi toţi suntem răspunzători pentru această situaţie, pentru că nu am făcut nimic ca să oprim această monstruoasă tiranie şi corupţie a vieţii noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, susţinut şi dezvoltat atotcuprinzătoarea putere a oligarhiei.” – p. 141. „Atotcuprinzătoarea putere a oligarhiei” se dezvoltase în condiţiile votului cenzitar, vot ce încă stârneşte regrete în România postcomunistă. Poate nu ar fi rău să se republice anumite studii referitoare la perioada „democraţiei mimetice” (Matei Dogan) interbelice: spre exemplu, lucrarea lui Marcel Ivan, „Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932” (se vorbeşte aici despre zestrea guvernamentală) sau a lui Matei Dogan, „Regimul politic şi clasa politică în România interbelică” (se vorbeşte cu generozitate în acest studiu despre fenomenul corupţiei şi al falsificării voturilor).
În postcomunism, corupţia & clientelismul electoral au fost regula şi nu excepţia alegerilor generale şi locale. De altfel, preşedintele suspendat a fost şi este un fan înveterat al utilizării conceptelor de corupţie şi clientelism electoral. E drept, domnia sa face apel la aceste practici într-un mod de-a dreptul selectiv (fapt perfect inteligibil, de altfel, e un animal politic ce-şi doreşte victoria): atunci când este pe cale să piardă, activează placa zdrelită a fraudei electorale; când lucrurile sunt clare şi victoria e asigurată, nu mai este nevoie să facem referire la fraude, alegerile au fost deja corecte. S-a ajuns la situaţia bizară în care un partid a vorbit de mita electorală în termeni de strategie politică menită să asigure succesul în alegeri (pentru cei care au ratat momentul, a se vedea alegerile din colegiul electoral 6 Neamţ, colegiu câştigat, inclusiv prin oferirea de mită electorală, de Adrian Rădulescu, jucător politic ce avea pe spatele tricoului sigla PDL).
Am mai scris şi mai scriu, aruncaţi o privire peste rezultatele electorale de la alegerile locale şi generale sau, dacă vreţi, europarlamentare. Veţi descoperi următoarele scoruri electorale: în localităţile unde domină pedeliştii (primarii sunt membrii acestui partid), scorurile sunt foarte mari pentru PDL (localităţi rurale cu scoruri şi peste 80%); invers, unde pesediştii sunt dominanţi, ei bine, acolo câştigă, curios – au ba? –, şi cu peste 80%, PSD. Exemplele sunt numeroase şi pot fi oferite cu generozitate (alegerile generale din 2008 sunt elocvente). La europarlamentarele din 2009 EBA a fost pe locul trei în judeţul Hunedoara (după PDL şi PSD). Vă imaginaţi asta fără fraude electorale? Eu nu. PNL-ul se încadrează şi el în această schemă, numai că reţelele clientelare ale acestui al treilea partid românesc sunt mult mai firave (e şi asta o explicaţie pentru poziţia ocupată în prezent de acest partid).
Putem învăţa ceva din acest referendum?
Prin urmare, corupţia electorală este o practică ancestrală pe plaiurile noastre, iar dacă aceasta ar fi o plantă, am putea-o clasifica la speciile endemice; numai că, stupoare, organismele internaţionale au aflat despre aceşti monştri electorali doar la referendumul de pe 29 iulie! Curat murdar, coane Fănică, ar spune nenea Caragiale. Senzaţia care se degajă este aceea că se încearcă o lovitură de forţă, şi nu se urmăreşte deloc normalizarea actului electoral. Să rezolvăm treaba cu acest referendum şi mai apoi vedem noi ce este de făcut cu frauda electorală, par a-şi spune cerberii înhămaţi la munca migăloasă a detectării neregulilor electorale (nu se mai bate la poartă să vedem dacă mai trăieşte nea Vasile, se bate la poartă se vedem dacă a votat nea Vasile). Ceva de felul: până la anul, ori moare măgarul, ori piere samarul, corupţia electorală fiind pictată când în clarobscur, când se pierde în liniile de fugă, la fel ca în tablourile impresioniştilor.
Ce ar mai fi de spus în tot acest circ (cu preşedintele suspendat adus la exasperare de şovăiala unei curţi ce joacă după melodii diferite) cu valoare de lecţie politică exemplară? Poate doar că ar trebui să nu ne mai lamentăm într-atât de toate aceste manifestări ale unui organism bolnav politic şi să gândim mai puţin pătimaş, realizând că un asemenea scrutin electoral reprezintă proba turnesolului şi are menirea să readucă la lumină (în caz că am uitat cumva) toate artefactele unei culturi politice precare şi rudimentare. Putem învăţa ceva din acest referendum? Istoria politică şi intelectuală ne arată că nu.
Articol apărut și în revista Cultura (nr. 32/2012)