Mai puţin cunoscut în România, Ahmad Shah Massoud a fost figura cea mai proeminentă a rezistenţei mujahidinilor afgani împotriva invaziei sovietice între 1979 şi 1989 şi a talibanilor între 1994 şi 2001, când a fost ucis de doi agenţi Al-Qaeda deghizaţi în jurnalişti belgieni cu două zile înaintea căderii turnurillor gemene. Pricina asasinării Comandantului Massoud nu au fost elucidată cu totul : se presupune că era mult prea incomod pentru cartierul general Al-Qaeda din munţii Afganistanului, avea informaţii cu privire la atentatul colosal pus la cale împotriva Statelor Unite ba chiar se pare că îşi avertizase deja contactele occidentale cu privire la ce urma.
Nu că nu ar fi suficient pentru a-l vrea mort. Dar cred că se poate avansa şi un alt motiv, mai difuz, mai puţin operaţional în explicarea asasinatului, dar nu lipsit de logică : Comandantul Massoud era un lider carismatic în sens luminos, cu o susţinere sinceră şi loială, pe care o inspira printre altele capacitatea lui de a stimula un sentiment demodat : patriotismul. Era deci periculos.
În jargonul politic de azi, astfel de calităţi se numesc transformational leadership şi o sumedenie de grafice cu rotunduri colorate caută să convingă că o muncă raţională de dezvoltare poate transforma pe oricine într-un lider cu har. Dacă e aşa, se pare că bugetul Uniunii Europene nu permite cursuri de transformational leadership la cel mai înalt nivel : toate personajele cunoscute din jurul Uniunii par a fi fost alese după criteriul esenţial al palorii personalităţii. Invit pe oricine să mă contrazică măcar cu un singur exemplu care să nu fie Daniel Cohn Bendit.
Dacă veţi spune că o birocraţie care funcţionează pe bază de norme se poate lipsi de personalităţi, să ne uităm la ţări cu tradiţie în leadership : Franţa – Francois Hollande, Germania : Angela Merkel, Marea Britanie : David Cameron, SUA : Barack Obama sau John Kerry.
Suntem pe tărâmul evaluărilor subiective, admit. Pentru unii David Cameron şi Barack Obama sunt carsimatici. Dar după cum arată un articol, pentru omul contemporan carisma a alunecat în paginile revistelor glossy: repondenţii unui sondaj îi găsesc pe Cameron şi Ed Miliband carismatici fiindcă sunt bogaţi, se îmbracă bine, au papagal şi atitudine de George Clooney. Pe scurt, nişte domni prezentabili.
Atunci ce este carisma în sens clasic ca să zicem aşa? Max Weber o defineşte ca o anumită trăsătură a individului care îl deosebeşte de ceilalţi oameni şi în virtutea căreia e perceput ca fiind măcar excepţional (supranatural, suprauman sunt primii termeni pe care îi foloseşte Weber, azi excluşi din vocabularul politic). Individul devine deci lider în funcţie de aceste calităţi, exemplare şi inaccesibile omului de rând. Nelson Mandela, Comandantul Massoud, Gandhi şi unii lideri africani ca Patrice Lumumba în Congo sau Thomas Sankara în Burkina Faso se potrivesc definiţiei cu mai puţin echivoc decât Lenin sau Fidel Castro (există desigur şi carismă obscură, tiranică, dar despre asta mai jos). În Occident, Churchill, De Gaulle, Bismarck, Fr. Roosevelt. Toţi au în comun faptul că s-au « consacrat » în vremuri de criză şi de transformări istorice, pe care au lăsat impresia că le strunesc.
De obicei autoritatea carismatică e succedată de birocraţie. Rămânând la proiectul european, primele lui figuri carismatice, Konrad Adenauer, eventual Jean Monnet, au fost şi ultimele (poate cu excepţia lui Jacques Delors, preşedinte al Comisiei europene la sfârşitul Razboiului Rece). Charles de Gaulle a instituit două republici în Franţa, dintre care ultima începe să cam tremure pe autoritatea ezitantă a aproape anti-carismaticului Francois Hollande. Unii (de exemplu scriitorul Regis Debray) ar vrea o nouă republică, dar nu se vede nici un Charles de Gaulle la orizont.
Aici intervine o altă caracteristică a autorităţii carismatice în viziunea lui Weber : capacitatea de a crea anti-structură, de a perturba ordinea stabilită, căci carisma se manifestă dincolo de previzibil şi de raţional, cu care operează în general birocraţiile. O birocraţie nu doar poate, ci şi trebuie să evite liderii carismatici dacă ţine să dureze. Aici se potrivesc mai bine cei din prima parte a înşiruirii de mai sus, liderii revoluţionari. Asasinatele lui Sankara, Lumumba, posibil şi a lui Massoud stau mărturie pentru riscul de instabilitate pe care îl introduce un lider care inspiră emulaţie şi coeziune în jurul unei cauze. Carisma e într-adevăr mai mult o relaţie decât o trăsătură izolată, nu există autoritate carismatică fără adepţi, după cum îi numeşte Weber rămânând în sfera religiosului. Iar adepţii, spre deosebire de simplii simpatizanţi, sunt gata de sacrificii.
Multe analize au subliniat lipsa de lideri în revoltele Primăverii arabe sau în alte mişcări ample de protest din ultimii ani. Nimeni nu a reuşit să dea un chip energiei populare spontane şi energia s-a fâsâit. Motivele pentru care nu s-a ridicat nici un Robespierre arab sau anti-finanţist sunt neclare şi merită studii serioase. Dar se poate observa cu ochiul liber că procesul revoluţionar, acolo unde părea că prinde cheag, s-a blocat în faza de început, de răscoală/sărbătoare populară, de fuziune a indivizilor într-un proiect nebulos de destabilizare. Un exemplu din imaginarul anilor noştri – măştile Anonymous, sub care se ascund hacktivişti neidentificaţi, evocă prin mitologia explozivă a lui Guy Fawkes bătrânul carnaval european, când lumea se întorcea cu josul în sus şi riscul haosului era maxim (o carte frumoasă despre carnaval ca simptom al schimbării timpurilor e Ultimul carnaval de Victor Ieronim Stoichiţă şi Anna Maria Coderch). În astfel de situaţii pot apărea un fel de anti-lideri, caricaturi ale personalităţii marcante, un fel de paiaţe ridicate deasupra mulţimii tot în logica arhaică a carnavalului. Aş da două exemple din societatea franceză, care e zgâlţâită de cutremure sociale mai mici sau mai mari : Frigide Barjot, care conduce mişcarea împotriva mariajului gay, şi Dieudonné, umorist cu mai mult tupeu decât talent, portavoce a unui tineret needucat, debusolat şi foarte supărat. Pe de altă parte, e interesant că cel puţin în Egipt şi Siria mişcările de revoltă au fost confiscate de organizaţii mai degrabă rizomatice, lipsite de figuri proeminente – Fraţii musulmani şi diferite facţiuni islamiste care s-au coagulat în parte în ISIS în Siria şi Irak (e de discutat dacă Abu Bakr al Baghdadi -califul- are potenţial de lider adevărat sau nu e decât un smardoi care profită de vidul de putere din zonă). Dar nu se fac revoluţiile tocmai în numele fraternităţii ? Se fac, dar întotdeauna de către indivizi carismatici. Căci lipsită de personalităţi care să îi dea sens şi substanţă, transformarea pregătită prin proteste de masă rămâne « încremenită în proiect ».
De ce e nevoie de lideri carismatici când avem acum atâtea instrumente pentru a ne organiza, pentru a acţiona concertat ? S-ar putea ca întrebarea să nu fie atât de prostească şi răspunsul să nu se afle în ştiinţele politice sau sociologie. Psihanalistul Jacques Lacan a dezvoltat în anii ‘50 conceptul nom du Père (numele Tatălui), prin care înţelege intrarea copilului în lume, în ordinea simbolică. Astfel Lacan completează viziunea freudiană aupra subconştientului, dominată de figura mamei. Mai exact, în momentul în care părăseşte pruncia, « sentimentul oceanic » al maternităţii, copilul începe să perceapă o lume exterioară, guvernată prin reguli şi interdicţii de figura atotputernică a tatălui. Simplificând, e vorba despre parcursul fiecăruia dintre noi de la sânul mamei şi cămin la societate, cu ajutorul unei prime concluzii logice (şi nu sentimentale) : trebuie să existe un Tată. Văzut deci ca un avatar al Tatălui al cărui nume instituie ordinea exterioară, conducătorul exemplar incită la interesul pentru sfera publică, forţează renunţarea la confort. Identificarea cu Tatăl/liderul carismatic presupune un angajament moral mai degrabă decât calcul şi depăşirea interesului personal. Birocraţia în sens foarte larg – îmi vine să pun şi pieţele libere tot la birocraţii -, sistemul bazat pe norma instituită de experţi fără chip ne lasă să dormim liniştiţi (FNI veghează pentru tine). Societatea de consum fără lideri ne invită să ne repliem în familie, ne erodează interesul pentru public şi politic, pe scurt ne infantilizează.
Personalitatea « grea » a tatălui poartă riscuri – tirania, cultul personalităţii. Istoria recentă a dictaturilor carismatice a pus în gardă cel puţin două generaţii cu privire la faţa întunecată a figurii paterne, sau cum spune Slavoj Zizek, reversul numelui Tatălui, stăpânul plăcerilor, care îşi sodomizează supuşii, pe scurt dictatorul. Dar carisma nu e neapărat incompatibilă cu democraţia, după cum îşi propune să demonstreze un prof de ştiinţe politice aici.
Astăzi personalitatea e înlocuită de expertiză, mai mult percepută decât reală. Greu se mai poate imagina un preşedinte al SUA care să nu fi fost la Yale, Harvard ş. cl. (nu multe) sau un preşedinte francez care să nu fi absolvit pepiniera de elită Ecole Nationale d’Administration. Dacă jos sunt structuri rizomatice, sus sunt oligarhiile, ale banului sau ale cunoaşterii. Personalitatea carismatică, atât de profund individuală, bulversează ordinea şi de jos în sus şi de sus în jos. Aş îndrăzni o concluzie : dacă mai sperăm să întreprindem transformări radicale ale ordinii actuale, trebuie să ne obişnuim cu ideea că încă avem nevoie de conducători cu viziune şi îndrăzneală care să răstoarne gândirea convenţională. Fraternitatea Sfântului Duh pe care o teoretizează Zizek rămâne poate linia luminoasă a orizontului, dar pe drumul încolo mai trebuie încă să subscriem iluziei fundamentale a numelui Tatălui. Altfel, după cum sugerează Lacan printr-un joc de cuvinte iscusit, les non-dupes errent – cei ce nu se lasă amăgiţi rătăcesc.