Repere la stânga: suveranitate, drept și criza europeană

Acest text face parte dintr-un grupaj mai amplu despre dilemele, la stânga și nu numai, cu privire la relația cu UE, în siajul Brexit dar și al crizelor de tot felul ce marchează perioada actuală. Este o încercare de a contura posibile scenarii, perspective și resurse teoretice și practice cu care să abordăm situația de față, locală și europeană (redacția). Citește și Cornel Ban

 

Unul dintre cele mai utile sfaturi pe care l-am putea primi de la altfel reacționarul european Nietzsche este acela că e bine să tratezi un subiect serios ca o baie rece: repede înăuntru, repede afară. Problema pe care vreau să o discut aici se poate rezuma la un îndemn de a ne ține cât mai departe de Europa, atât ca temă cât și ca ideologie, dublată de un îndemn de a locui și ocupa Europa ca proiect politic propriu stângii. Afară cât mai repede din hățișul de false probleme aruncate înaintea noastră de alții. Înăuntru atât cât putem pentru a susține orizontul pe care Europa l-a deschis fără voia ei.

 

Să mă explic: perspectiva din care scriu nu urmărește atât încurcătura economică în care ne aflăm de cel puțin 9 ani, cât mai degrabă modul în care realitatea întunecată a economicului vine să se reflecte în aranjamentele politico-juridice ale Uniunii Europene, precum și felul în care structurile ideologice ne organizează posibilitatea de a gândi Europa. În încercarea de a desface nodurile simptomului european pe care la stânga îl resimțim tot mai dureros, o să încep prin a mă opri asupra câtorva locuri comune care au ajuns să constituie materialul confuz al dezbaterii asupra multiplei crize de pe continent.

Ni patrie, ni patron: în căutarea unor repere

Să o spunem de la început, subiectul nu este al nostru. Terenul pe care ne mișcăm nu ne aparține atâta vreme cât „Europa” despre care vorbim acum și aici nu a fost istoric un proiect inerent emancipator, ci s-a legat și continuă să fie legat de o tradiție, o istorie și o memorie în cel mai bun caz construite pe valurile entuziaste ale vagului consens neoliberal post-comunist și încă păstrând ceva din urmele reconcilierii postbelice. Pe de altă parte, infuzia de naționalism și suveranism pe care o resimțim în ultimii ani, ar trebui să ne fie la fel de străină. Problema crizei europene nu e a noastră, atâta vreme cât nu forțe de stânga i-au stat la origini, iar termenii dezbaterii ne sunt impuși. Nici, nici. Ar trebui să avem probabil la fel de puțină înțelegere și răbdare atât pentru triumfalismul european proferînd banalități despre piața comună, reformă și competiție și susținînd tot mai mult distrugerea reală a comunului, pe cât ar trebui să avem față de revizionismul identitar și obscurantismele celebrând mitologia națională. Altfel spus, nici patriotism constituțional, nici sânge și pământ.

Asta ar presupune dacă nu o retragere organizată din spațiul și spectrul nevrozei europene, cel puțin o rezistență aprigă la presiunea continuă pe care ideologia crizei europene o aruncă înaintea noastră. Ceea ce înseamnă a dezvolta, pe deoparte ca un reflex intelectual o luptă constantă cu formele prin care Europa se reprezintă și gândește, dar mai ales cu spectrul în care problema crizei europene este conturată, iar pe de alta, concepte apte de a gândi o strategie de a refonda forma politică europeană. Oricât de seducătoare ar fi o asemenea poziție, și probabil cât de urgentă este, s-ar putea să fie prea târziu. Timpul nu mai are răbdare nici cu proiectele neterminate, și cu atât mai puțin cu ceea ce nici măcar nu am început. În confuzia, urgența, criza și mai ales lipsa de organizare și de forță politică în care ne aflăm – căci, să fim siguri, continuăm să cumpărăm timp de la forțele reacțiunii – s-ar putea ca singura miză ce ne rămâne este să mai fim capabili să ne orientăm. Nu o să repet întreaga litanie de înfrângeri și iluzii ce au marcat ultimii ani, de la retragerea și diluarea Occupy, la domesticirea mișcărilor anti-austeritate (își mai amintește cineva de ianuarie 2012?), la înfrângerea Syrizei, la debandada Brexit, Trump și așa mai departe. Pe scurt, forțele progresiste sunt politic în retragere, iar condițiile impun altceva decât exodul, rezistența prin cultură și încercările de depășire a orizontului îngust al prezentului prin acte ratate sau reverii. Ceea ce ne lipsește este nivelul minim de repere.

Welcome to the machine: locul gol al suveranității

Ținând minte suspiciunea față de termenii dezbaterii, s-ar putea să fie nevoie să ne lăsăm puțin contaminați de morbii ideologici care o susțin. Pro sau contra? Liber schimb sau protecționism? Globalizare sau stat-națiune? La care, cum am mai spus-o, replica ar trebui să fie I want a third pill. Altfel spus un refuz al șantajului între înăuntru și afară. Numai că prinși în fundătura de față s-ar putea să fim împinși înăuntrul jocului, atâta vreme cât istoria ne impune să acționăm în circumstanțe existente, transmise și determinate de trecut.

Dar care sunt structurile despre care vorbim și care marchează teritoriul politic, juridic, ideologic și imaginar al bătrânei Europe? Asumând riscul de a fi aproape didactic, cred că trebuie să fim capabili să separăm cel puțin provizoriu trei structuri înauntrul mașinăriei europene. Pe de-o parte realul politicilor economico-sociale, pe de alta armatura juridică, iar undeva la mijloc punctul de sutură dintre cele două surprins în Tratatul de bază, care vine să instituie adevăratul nomos european.

Asupra realului politicilor europene nu știu cât se mai poate scrie. Am reușit să-i cunoaștem fața traumatică în austeritatea servită din 2010 încoace. Centrul său continuă să rămână în pofida resturilor de securitate socială, a faimosului dialog social și a redistribuției regionale, deja vechea obediență față de ideologia piețelor și anume dezvoltarea prin deschidere, creare și suport al piețelor chiar acolo unde nu își au locul. Toate astea cu un twist social din ce în ce mai absent. Suprastructura juridică vine în mare ca un paliativ la realitatea tot mai dură a flexibilizării și precarizării muncii, creșterii inegalităților, scăderii securității sociale. Ea se constituie într-o bază pur ideologică ce ne interpelează pe de-o parte ca subiecți de drepturi puși aparent într-o poziție privilegiată și măgulitoare în raport cu statul în măsura în care acesta este agent al dreptului european. În același timp, se prezintă și ca o supra-codare a realităților economice pe care mai degrabă le susține și instituie decât le limitează.

La întâlnirea dintre cele două structuri regăsim paradoxul central al articulării ideologiei juridice europene: suntem deodată cetățeni ai unei structuri supranaționale, dacă și numai dacă suntem consumatori, salariați, prestatori de servicii, altelf spus, agenți economici. Cam asta stă în spatele protecției juridice pe care o oferă Carta fundamentală, și pe care articolul 51 îl expune explicit. Statele și instituțiile europene, sunt în principiu limitate doar în măsura în care au înaintea lor nu indivizi, cetățeni europeni, sau simpli subiecți ai drepturilor fundamentale, ci subiecți deja interpelați de dreptul european în codarea pe care o face realității economice. Cumva subrepticiu o anumită realitate economică e ridicată la rangul valorilor generoase ale venerabilei tradiții liberale europene.

Joncțiunea dintre politic, economic și juridic se produce la nivelul principiilor Tratatului și ale Cartei, care, la rândul lor, sunt traversate de o tensiune importantă: proclamarea valorilor democratice ca bază a Uniunii în relație cu o cele patru libertăți fundamentale. Acest ultim punct ne dezvăluie probabil incertitudinea constitutivă nu doar a proiectului european, cât a constituționalismului sau a imaginarului constituțional contemporan în context neoliberal. Confuzia voită sau nu între economic și juridic surprinsă în chiar conceptul de libertăți fundamentale e revelatorie: nu e vorba după cum ne-am aștepta nici de drepturi de bază în vechea tradiție liberală (care în principiu rămân în sfera statului sau eventual a Convenției Europene), ci de o formă de garantare și instituire a circulației mărfurilor, capitalului, serviciilor și a persoanelor. Nu e locul să insist, dar modul în care „persoanele” sunt prinse în această sferă, e ca subiecți înscriși în cadrul relațiilor de producție, în pofida exsitenței reziduale a cetățeniei europene. Nu suntem europeni, decât prin poziția specifică din cadrul exploatării instituite și garantate de state. Istoria liberei circulații e cu siguranță marcată de o recunoaștere a dimensiunii sociale a persoanei – de la simplul „muncitor” la beneficiar al serviciilor sociale, membru al unei comunități, etc. Dar marca, inițial ordo-liberală și mai apoi neoliberală, rămâne prezentă. „Persoanele” sunt o altă formă de declinare a forței de muncă, prinse în legătura ei cu mărfurile, serviciile și capitalul.

Mai mult decât atât, în bună logică neoliberală, democrația și respectul pentru drepturile omului au ele însele o funcție duală: de susținere și protecție a relațiilor de producție, cât și de legitimare. Anatomia instituțională, cu cele patru organe – Comisie, Consiliu, Parlament și Curte – se conturează la interfața celor trei câmpuri, reproducând la toate nivelurile ambiguitățile centrale ale confuziei dintre economic, juridic și politic – și, la limită – între paliere de istorie juridico-politică. Să rezumăm, pe undeva criticile ce văd în UE o mașinărie neoliberală nu sunt total nefondate. În centrul său se află un mecanism care lasă foarte puține margini de mișcare pentru politici sociale, ce instituie forma iluzorie a unei cetățenii goale de conținut și care aparent pune statul într-o poziție liminară. Dar să nu ne înșelăm – puterea de decizie, rămâne încă formal, dar mai ales real, statelor ca simple comitete manageriale ale capitalului. Punctul acesta e esențial, dacă vrem să ne rupem de poncifele suveraniste și de lamentările conservatoare despre dictatura de la Bruxelles. Nu doar că instituțional și formal Consiliul, adică literal reprezentanții statelor și nu popoarelor, continuă să exercite cea mai mare putere reglementată, înăuntrul unui consens relativ adupra direcției Uniunii, ci angrenajul insituțional de față reprezintă ecranul perfect pentru a ascunde faptul că deciziile sunt luate în altă parte.

Spectacolul trist al politicii europene și al melodramei eurosceptice e montajul prin care se întreține în negativ iluzia că suveranitatea ar putea fi reinstituită și că ea ar mai aparține cumva poporului, după cum consituțiile continentale burgheze proclamă solipsist din zorii liberalismului. Prin plângerile constante față de tirania birocratică și de prozaicul legislației europene, ni se ascunde adevărul mult mai dureros că decizia finală în spațiul european e always already luată în zone care au scăpat dintotdeauna reglementării juridice în istoria constituționalismului modern, și înăuntrul orizontului capitalist, și anume în realul economic. Mai mult, sfera în care Uniunea există nu e doar limitată de arcanele juridice ale competențelor atribuite, ale subsidiarității și proporționalității – sursă a unui conflict mimat continuu cu statele – dar e inerent cea în care dintotdeauna statele capitaliste au încercat să se țină departe. Altfel spus, mitul omnipotenței europene e doar atât: un alt paravan care ascunde dislocarea politicului și disoluția controlului mașinăriei statale asupra piețelor. Paradoxul capitalismului în context european e fascinant în felul în care cere constant să fie susținut de o mașinărie supra-statală pe care o bombardează în același timp cu cereri de dereglementare ascunse sub critica birocrației.

Capitalism steampunk și „socialism pe un singur continent”

Să o spunem din nou, protecția pe care o avem înăuntrul Uniunii e una determinată până la saturație de presupozițiile capitalismului contemporan. Dar, la limită e una care există nu doar abstract în ideologia juridică pură a unei cetățenii supranaționale, ci chiar în formele liminare ale protecției consumatorului, drepturilor călătorului, ale lucrătorului transfrontalier și așa mai departe. Funcția și locul acestei protecții față de forțele corozive ale capitalului ar trebui să ne intereseze. După cum ar trebui să ne intereseze modul în care singura forță politică paneuropeana din ultimii 20 ani a fost una cu o agendă profund reacționară, care a acomodat și ascuns sub pancarta eficienței, austerității, memoriei și „europenității” poziții ideologice extrem de problematice și coterii periculoase.

Trăgând linie, în sfera spectacolului politic între înăuntru și afară diferențele sunt aparent minore. Farage și Verhofstadt sunt sigur de acord asupra beneficiilor pieței libere, după cum May și Merkel sunt de acord asupra limitării drepturilor salariaților. Singura diferență e că odată afară protecția minimă, în parte un reziduu al unei epoci mai bune în care modelul european însemna altceva decât austeritate generalizată, în parte efect al fricțiunilor dintre aparatele ideologice, e pusă sub semnul întrebării, dacă nu ștearsă de-a dreptul. Ceea ce mă duce la punctul nevralgic al poziției pe care vreau să o apăr aici.

Dacă într-adevăr este ceva pe care stânga al trebui să-l apere și eventual să-l salveze coborând din spațiul infailibilității morale e simplul principiu al liberei circulații a persoanelor. Sigur, nu e nimic simplu în acest principiu, după cum nici încercările de a-l izola de spațiul discursiv și de istoria intelectuală care l-au produs nu pot fi ușoare. Ceea ce ar trebui să fie simplu însă este posibilitatea de a indica punctul în care atât poziția de susținere și apărare a proletariatului cât și propria istorie a mișcării de stânga ar trebui să ne plaseze în dezbaterea privind Uniunea Europeană. Protecția pe care libera circulație o oferă în momentul de față milioanelor de muncitori din Est, Sud și Vest, ar trebui să fie minimul non-negogiciabil al proiectelor pe care să le susținem. Și poate linia de ruptură capabilă în a ne clarifica ideologic alegerile. Evident că sunt argumente valide care pot demonstra cum fluxul de forță de muncă ieftină din Sud sau Est a dinamitat protecția socială de care beneficia Vestul, că falsa conștiință a făcut din muncitorii țărilor sărace agenții capitalului și așa mai departe. Dar ele deja ne plasează în interiorul unei logici naționale care distinge între categorii de exploatați pe baze de atașament identitar care ascund politicos (atunci când o fac) accente mult mai întunecate vecine cu rasismul.

La cât de la stânga se află poziția asta am ceva rezerve: socialismul într-o singură țară, și pe criterii apartenență la comunitatea națională împrumută cam mult din hainele ideologiei statului națiune, a cărui poveste ar trebui să o știm deja. Altfel spus, ce ar merita să susținem, ca posibil punct de continuitate cu proiectul de față e ruptura formală dintre individ, teritoriu și mitologia națională pe care libera circulație a adus-o. În condițiile de față orice pas înapoi în sfera asta riscă să ne aducă înapoi nu doar către tensiunile interbelice ale cărui umbre sunt tot mai prezente, ci chiar în logica pre-liberală, undeva într-un univers steampunk în care reacțiunea fascizantă se suprapune pe o realitate socială de secol 19.

Să o spunem mai clar, orice proiect al stângii trebuie să fie internaționalist. Ar rămâne desigur de dezbătut locul și rolul pe care geografic, simbolic și cultural Europa l-ar putea juca. În contextul de confuzie în care ne mișcăm, susținerea suveranității în forma ei de teritoriu și cetățenie e cel puțin periculoasă atâta vreme cât poziția centrală a reacțiunii fascizante și ultranaționaliste își flutură steagurile xenofobe în jurul frontierelor. Da, circulația liberă în condițiile economice și politice actuale, numai liberă nu e în sensul în care e determinată de precaritate, insecuritate și sărăcie. Dar libertatea formală impusă prin lege ascunde măcar o limitare față de abuzurile administrațiilor și angajatorilor. Sunt exploatat, dar exploatarea are niște limite. Negarea acestei libertăți formale nu poate reinstitui comunitatea pierdută din zorii capitalismului, ci poate însemna doar exploatare fără limite. Cazurile de sclavie din diferite părți ale Europei stau mărturie atât pentru limitele libertății formale, pe cât sunt ferestre către viitorul distopic al generalizării ilegalității circulației persoanelor. Cu alte cuvinte, dacă e ceva de păstrat din aranjamentul de față e posibilitatea de a ține deschise granițele și a permite forței de muncă să rupă legăturile cu glia.

Dincolo de punctul acesta lucrurile devin mult mai complicate și presupun o reflecție serioasă asupra sensului pe care îl dăm democrației, asupra modului în care vrem să gândim viitorul și al tipului de organizare pe care l-am susține. Cetățenia europeană ar putea fi un început, o constituție europeană (sic) pe baze sociale emancipatoare nu ar fi ceva esențial problematic, instituții europene care să poată ține forțele capitalului în frâu ar fi poate de dorit. Dar ele sunt totodată tipul de utopie față de care ar trebui să fim extrem critici, atâta vreme cât ea rămâne tributară de ideologiei prezentului – după cum vedem în cazul DIEM25, al discursului împăciutor despre dezvoltare durabilă sau în partidele care continuă să uzurpe insolent denumirea de socialist. Și pentru că vorbim de utopie, rămâne evident problema centrală a stângii, pierdută nu doar în proverbialele diviziuni ideologice, ci și prinsă în iluzia statului. Poate că e timpul să ne amintim că dacă ar fi să funcționeze, socialismul într-o singură țară o poate face doar atâta vreme cât țara e un continent. De bine de rău acum avem o țară pe și din hârtie. Mai rămâne restul.

 
CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *