Să o spunem din capul locului: a trece o ordonanță de urgență, oricare ar fi ea, în fapt de noapte și a o publica imediat în Monitorul Oficial e o practică cel puțin suspectă care merită tot blamul. E o datorie civică de a spune cât mai răspicat celor ce exercită puterea că așa ceva nu se face. A modifica legislația penală în asemenea condiții, cu atât mai mult cu cât urgența pare să țină mai degrabă de interese particulare legate de cauze încă pendinte în fața instanțelor penale decât de un interes cel puțin verosimil general, e, pentru un partid cu istoria PSD un act de suicid în contextul de azi.
Înainte! Cu circumspecție.
Însă nu e nimic nou. Din mai 2012, pentru cine mai are memoria acelor zile, până azi, PSD pare să insiste într-o serie de acțiuni autodistructive, care dau tot creditul posibil criticilor constante, difuze, și, la urma urmei, plate, care reîncălzesc aceeași poveste a luptei anticorupție. Cam asta e scena acestor zile: un subiect politic suicidar, care răspunde cât se poate de clar interpelărilor și fantasmelor unui Mare Celălalt cu sute de mii de voci. Pe deoparte, practici și luări de poziții sulfuroase, desprinse dintr-un timp aparent demult depășit, pe de alta idealurile pure ale unei clase care se constituie și se afirmă ca subiect constituțional fundamental. Tirania corupției și justiția poporului. Înaintea relației pur formale dintre cele două reacția omenească a multora dintre noi, e de bine, de rău, să ne raliem părții care cel puțin teoretic apără nu un interes particular, ci măcar urme ale unei onestități publice. E, până la urmă, un moment de adevăr în această ridicare față de o putere percepută ca fiind coruptă și care forțează regulile jocului cu un arsenal de comicării avocățești.
O întreagă istorie ne învață că locul stângii e acolo unde se dau lupte împotriva despotismului, forței brute, injustiției și raptului. Dar o altă istorie, de data asta a înfrângerilor și căderilor (și una mai recentă, a recuperării la dreapta a insatisfacției generale) ne face circumspecți. În fond, nu avem oare de-a face acum cu o simplă tensiune în interiorul clasei dominante, ce se va termina cu o schimbare de cadre? Va pune asta capăt urgenței și/sau infiltrării intereselor particulare în sfera publică? Nu e doar același joc de-a hoții și vardiștii pe care politica spectaculară românească îl servește din 2004? De ce ar trebui să ne mai batem capul? Prinși între cele două poziții putem la fel de bine să ne întoarcem la treburile noastre. Numai că lucrurile astea ne privesc pe toți. Iar valurile de confuzie care deja s-au lăsat ca gazele lacrimogene peste Piață au tot potențialul de a ascunde și mai mult momentul de adevăr al răzvrătirii. Să încercăm, deci, să desfacem câteva din ochiurile păienjenișului ideologic care ne încurcă vederea.
„Ciuma roșie” și trecutul negru
Că PSD-ul se comportă așa cum ideologia postcomunistă îl descrie nu face ca enunțurile despre el să fie mai puțin marcate ideologic sau să reflecte altfel decât distorsionat realitatea socială pe care acesta o ocupă. După cum suna o replică din Sopranos: ‘Just because I’m paranoid and I think everyone hates me, doesn’t mean they don’t !’ Da, PSD-ul e un partid care a susținut constant o relație cel puțin ciudată cu limitele constituționale (dar care partid nu a făcut-o?), ai cărui membrii s-au plasat constant în tensiune cu legile (din nou, care partid nu a făcut-o?) și așa mai departe. Unde mai pui că istoric chiar e continuatorul unui anumit tip de politică quasi-autoritară, paternalistă și, la nivelul biografiilor, al nomenklaturii din comunismul real. A-l defini însă ca „ciumă roșie” după cum circulă de ceva vreme pe rețelele de socializare sau în sloganurile pieței, nu e doar problematic în termeni discursivi (conotațiile istorice ale sintagmei fac foarte puțină onoare celui ce o folosește), ci și extrem de inexact. Chiar această confuzie construită și întreținută de ideologia anticomunismului autohton și de revizionismului global ne oprește din start posibilitatea de înțelege atât natura socialismului real, cât mai ales, țesătura prezentului.
Confuzia, o știm prea bine, are aproape o structură matematică: comunismul real e rezultatul utopiei marxiste (și eventual stângiste), PSD e continuatorul comunismului real, prin urmare întruparea erorilor și ororilor comuniste. Subiacent se insinuează două alte poziții: tranziția petrecută în mare parte sub guvernări proto-PSD a fost viciată, rezultatul ei e un capitalism murdar (dacă e capitalism at all). Umbra PSD-ului stă în spatele oricărei critici asupra inegalității, inechității și injustiției capitaliste, iar, undeva în spatele ei stau nu doar mineriadele, ci și „fenomenul Pitești”, Gulagul și decăderea civilizației europene. „Ciuma roșie” e intersecția anticomunismului postcomunist cu un soi de pro-occidentalism revanșard, la care se adaugă ingredientele neoliberalismului auster. Dar nu asta face termenul atât de problematic, cât ignorarea constantă și sistematică a unei istorii materiale, o amnezie ale cărei ponoase le tragem de câteva decenii. Ea privește înainte de toate un salt logic de la critica (dacă acesta e cuvântul potrivit) unei anumite experiente istorice la cea a unei istorii intelectuale, altfel spus, de la opoziția post-factum față de stalinismul birocratic la marginalizarea (dacă nu cenzurarea) tradiției marxiste.
În al doilea rând e vorba de o negare a istoriei pur și simplu, o ștergere a experienței comunismului real și un refuz de a-l înțelege dincolo de coordonatele unei condamnări morale de pe poziții teoretice confuze. Mai precis, cu ce avem de-a face e doar o platitudine ce repetă la nesfârșit cum comunismul a fost rău (dacă nu Răul absolut). Sursele sale sunt multiple și nu e locul potrivit de a le enumera aici, în schimb putem nota cum ceea ce este ignorat e atât contextul venirii la putere a comunismului în România (în condițiile postbelicului), cât și natura regimului pus în practică, ce a cunoscut schimbări ideologice multiple, până la punctul de a putea cu greu fi pus înăuntrul orizontului comunist. Pe scurt, în condițiile economice și istorice concrete ale României secolului trecut, transformarea socialistă, atât cât a existat, a mers doar până la un punct, determinant ce-i drept, dar nu până la capăt. Prin abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție (pentru cine e de acord că s-a întâmplat) s-a creat nu o socializare a acestora, ci mai degrabă un vid semiotic și juridic[1] (vezi Pavel Câmpeanu), atâta vreme cât poporul nu a devenit subiectul dreptului de proprietate cu toate atributele sale, ci doar un subiect pur nominal, ce exercita dispoziția și administrarea prin intermediul statului, iar posesia prin organele acestuia. Cu alte cuvinte între popor și bunurile sale (dar, chiar erau ale sale?!), s-a interpus o clasă de administratori. Toate bune, numai că în condițiile locale clasa cu pricina a fost catastrofal venală și a abuzat (termenul e foarte contemporan) de prezumțiile ideologice de infailibilitate ale statului și partidului. Ca să rezumăm, sistemul era unul hibrid, iar clasa de administratori era partea ce mai puțin socialistă din interiorul său. În tranziție ea a constituit grupul central de beneficiari. Să notăm distincția, în vreme ce PMR-ul a naționalizat mijloacele de producție, FSN-ul și urmașii săi au supravegheat și dirijat privatizarea acestora. În vreme ce unii urmăreau abolirea proprietății private, ceilalți o re-creau. Cam atât despre culoarea roșie a social-democrației postcomuniste românești. Ar mai fi puncte de notat despre modurile în care teroarea obsedantului deceniu a fost pusă în practică. Să spunem în treacăt că sentințele date de tribunalele militare în 1946-1947 erau încă pronunțate în numele regelui (sigur, pur simbolic, dar simbolurile contează), și în baza unui Cod penal scris și intrat în vigoare în luminosul interbelic. Ciudată formă de a sfârși cu trecutul negru.
Prezentul gri și gulerele albe
Dacă într-adevăr există o linie care să lege practicile PSD-ului de autoritarismul pre-89, ea stă nu în convingeri ideologice marxizante sau socialiste, ci în modul de a exercita puterea fără opoziție și fără înțelegerea limitelor. Ea vine dintr-un mod testat cu succes în anii 90 când transformarea capitalistă a luat forma „constrângerii nemijlocite extraeconomice” a acumulării primitive de capital. La urma urmei, binomul politică-business funcționează tocmai pe această logică, și are nevoie de continuarea unui vid juridic. Senzația acută de pervertire a statului și a dreptului care s-a propagat în spațiul public ca urmare a ordonanțelor nu trebuie citită doar în cheie pur ideologică. La limită, ea atinge adevărul procesului de privatizare a statului și a instituțiilor sale juridice. Numai că lucrurile nu sunt nici simple și nici clare, cum mai întotdeauna e cazul înăuntrul orizontului capitalist. Abuzul de ordonanțe de urgență nu e de azi de ieri, ci se află ca o constantă a guvernărilor de la 1992 încoace. La el se adaugă o lungă perioadă de utilizare a unor măsuri ce au împins multe limite constituționale din 2004. Dacă mergem și mai departe și ne gândim la situația juridico-politică internațională, marcată de derive autoritare, de o generalizare a stării și a discursului excepției, a măsurilor expeditive ce au jalonat istoria recentă de la 9/11 la decretele lui Trump, vom fi obligați să constatăm că în 2017 trecerea unei ordonanțe de urgență noaptea, nu e ceva atât de extraordinar, ci din contră, consonează cu un trend global în care distincțiile democrat/nedemocrat și-au pierdut din forța orientativă.
Asta ar fi un alt palier al ideologiei: și anume încrederea în posibilitatea de a distinge între poziții și practici legitime și reversul lor. Cea mai facilă bază a acestei distincții ar fi raportarea la cadrul juridic și constituțional. Pleiada de specialiști și experți în drept care se perindă zilele astea în jurul protestelor vine nu atât să clarifice lucrurile cât să creeze comfortul necesar că suntem de partea bună a lucrurilor. O lectură atentă atât a conținutului actelor juridice în cauză, cât și o rememorare a practicilor constituționale din ultimul deceniu, ne arată că opoziția nu are o fundament juridic, ci unul politic (asta nu o face mai puțin importantă, din contră). E un act de decizie politică de a se opune unei practici considerate ilegitime, un act care își are partea sa de adevăr, dar care nu poate sta în afara criticilor. Să o spunem altfel, unde au fost apărătorii statului de drept și ai instituțiilor statului în ultimii 14 ani? Unde, și până la ce punct practicile para-juridice din jurul aparatului de stat al anticorupției nu sunt ele însele parte a dispozitivului ce gestionează ilegalismele înauntrul societății și au participat efectiv la slăbirea statului și a democrației procedurale? E pe undeva ironic că tocmai noi, cei de la stânga, trebuie să facem inventarul practicilor și mecanismelor prin care statul de drept a devenit efigia propriei dispariții. Dar fie, lupta era dusă pentru o cauză justă, și anume stârpirea corupției.
Ceea ce ne duce la ultimul punct, și anume faptul că anticorupția a funcționat și funcționează ca opiumul principal local: să fim bine înțeleși – cu excepția câtorva oportunișt – nu cred că e nimeni în rândurile stângii independente care ar cauționa acte și fapte de corupție. Problema e că discursul anticorupției vine să oculteze aspectul fundamental al tranziției de care vorbeam mai sus – și anume faptul că toată acumularea originară de capital se fundamentează pe un act a-legal în cel mai bun caz, și cel puțin problematic moral. Anticorupția ne dă posibilitatea să distingem între capitalul bun (de cele mai multe ori străin, nu că ar fi ceva rău în asta) și capitalul rău (local, primitiv, balcanic). Corupții sunt rudele necioplite ale exploatării cu servietă și guler alb. Ei sunt păcătoșii care continuă să muște din mărul lui Adam, după ce regulile s-au impus pentru întreține respectabilitatea și limitele exploatării. Mai grav, cu mijloacele lor primitive riscă să dezvăluie secretul de nespus și de nerecunoscut al sistemului. Furia publică față de PSD își are prin urmare origini foarte legitime, dar suferă aproprieri ideologice aproape instantanee: limbajul juridic și aparatele ideologice sunt acolo să captureze și să limiteze potențialul disruptiv al demascării corupției. E un act de profanare ce trebuie oprit cât mai repede. Atâta vreme cât operația funcționează, ruptura între clasa de mijloc și cei care suportă efectele profunde ale corupției va continua să se adâncească. La limită, protestul își va atinge scopul de clasă, acela de a întreține iluzia respectabilității și onestității sistemului, dar mai ales caracterul natural al diviziunii între „oamenii harnici și inteligenți și vagabonzii leneși”. Numai că nu își va atinge adevăratul scop politic, acela de a bloca reproducerea corupției, căci departe de a lua forma unei serii de tranzacții singulare (așa cum o codifică limbajul juridic), ea e o formă economică ce face parte din țesătura realității materiale. Altfel spus banii circulă, sunt ascunși și curățați în bănci și paradisuri fiscale, sunt tranzacționați mai departe, se transformă în rente, sunt reinvestiți și așa mai departe, ad infinitum.
Pe acest drum creșterea rolului executivului ca un garant al legalității și eventual ca o formă de reprezentare directă a unei clase care altfel întreține în mod conștient și voit cât mai puține legături cu statul, s-ar putea să ne aducă noi surprize, după cum la fel creșterea faliilor sociale ne vor pune în față cu încercări dificile. Amatorismul guvernului ar fi putut să ne aducă poate împreună împotriva unui mod de exercita puterea în interes pur personal. Ar fi trebuit să ne aducă împreună împotriva unei clase impropriu numit „politice” care susține un sistem de inegalități și injustiții. Dar a devenit repede, mult prea repede, doar o problemă legală.
[1] Felipe García Casals (Pavel Câmpeanu), trad. Alfred G. Meyer și Irina Livezeanu, „Theses on the Syncretic Society”, (1980) 9 Theory and Society 233, p. 246.