Print-capitalism

Pavel Sebastian-RaulCartea este un operator simbolic într-un câmp cultural şi social al distincţiilor şi relaţiilor de putere şi legitimare. Apariţia ei marca constituirea unui câmp[1] nou de producţie culturală. Dependenţa sa de privilegiile extra-economice tipice relaţiilor feudale dispare treptat, făcând loc libertăţilor şi constrângerilor pieţei. Câmpul internalizează condiţiile existente în momentul formării sale, reproducându-le logica şi integrându-le propriei supravieţuiri prin prisma necesităţilor sale de conservare. Ca atare, presiunile economice îi pot părea drept evenimente contingente de care se poate dispensa printr-o producţie şi consum şi mai accentuat de bunuri, sau chiar prin asumarea contextului economic drept consecinţă a organizării interne deficitare – ceea ce va constrânge la inovaţie şi modificarea relaţiilor de producţie. Piaţa de carte, apărută în secolul al XV-lea, ulterior apariţiei tiparului, nu face excepţie. A spune despre cărţi că sunt “singurele noastre feluri de a rezista într-o lume urâtă”[2] ignoră distincţia dintre cartea ca obiect produs şi valoarea ei culturală ataşată, dintre cartea ca suport si mediu de transmitere a cunoaşterii şi cartea ca reprezentare simbolică a cunoaşterii. Ar părea că, de la început, cărţile ar fi fost nişte artefacte speciale, încărcate de subtilităţi metafizice şi ciudăţenii teologice. Doar odată ce producţia lor a ajuns la o magnitudine suficientă pentru a asigura autonomia celor implicaţi în ea, putem vorbi de un câmp nou, desprins de vechile relaţii sociale tipice feudalismului. Dar numai în urma acestei autonomii economice este cartea investită simbolic în felul în care îl cunoaştem şi astăzi.

Iniţial doar o contingenţă tehnică într-un orizont politic şi economic relativ constant la nivelul organizării şi funcţionării sale, tiparul, prin transformările aduse odată cu apariţia lui, face parte din evenimentele ce pregătesc depăşirea organizării de tip feudal[3]: scăderile demografice de la mijlocul secolului XIV, desele revolte ţărăneşti, conflictele dinastice, expansiunea economiei monetare, centralizarea puterii. Suveranitatea parcelizată[4] tipică feudalismului şi relaţiile senioriale ce constituiau proto-guvernarea unui teritoriu, dispar pe măsură ce se răspândesc — deşi cu mari diferenţe de la o ţară la alta — practicile de producţie standardizată, schimb crescut de bunuri la nivel local şi internaţional, organizare orientată către raţionalizare şi noi tropi culturali[5]. Deşi se afirmă că piaţa de carte ar fi apărut cu adevărat doar în secolul al XIX-lea[6], avându-şi geneza odată cu perioada Iluminismului, doar caracterul ei de piaţă de mărfuri este într-adevăr format în acest timp. Natura capitalistă a pieţei de carte nu se reflectă doar în magnitudinea circulaţiei produselor sale sau în modul în care valoarea este creată. Fernand Braudel identifică pieţe cu caracter “modern” — cu preţuri fluctuante ce pot afecta o reţea întreagă de schimburi, cu forţe ale cererii şi ofertei — încă din secolul al XII-lea[7], fără a le numi capitaliste. Pieţele şi târgurile medievale nu funcţionau în cadrul unei economii generalizate de piaţă. Capitalismul industriei de carte de secol XV rezidă altundeva decât în schimbul de bunuri. Dar unde?

Piaţa de carte din secolul al XV-lea conţinea la nivel “celular” trăsăturile esenţiale ale modului de producţie capitalist, chiar dacă producţia de mărfuri nu era predominantă în acea perioadă: proprietatea privată a mijloacelor de producţie, acumularea capitalului prin mecanisme de piaţă, diviziunea accentuată a muncii, utilizarea pe scară largă a creditului (ceea ce obligă la producţie continuă). Noua industrie a cărţii era una dintre primele care a utilizat plata la oră, termenele fixe de predare (deadline-uri), creşterea productivităţii zeţarilor prin eliminarea poziţiei aşezat în timpul muncii, limitarea mobilităţii socioeconomice a ucenicilor (ce nu erau plătiţi). Era una dintre întâiele ramuri industriale în care au loc greve organizate (secolul al XVI-lea) şi se emit revendicări ce nu ar fi fost “dezaprobate de către sindicaliştii de 300 de ani mai târziu”[8]. Pentru a scădea din costuri, hârtie de proastă calitate era deseori utilizată[9], se tipăreau cărţile ce se vindeau indiferent de contextul economic — în speţă cărţile religioase — şi, dacă exista capital, se puneau în vânzare mai multe titluri deodată, pentru a nu-l gripa. Elementul ce diferenţia cartea de orice alt produs din acea perioadă era dependenţa de sfera tranzacţiilor culturale. Pentru prima dată în istorie, cunoaşterea şi artefactele culturale scrise deveniseră bunuri cărora li se putea ataşa o valoare reprezentată prin bani. Desigur, se cumpărau si vindeau manuscrise inclusiv în perioada Greciei Antice, dar noutatea adusă de apariţia tiparului era rolul secundar pe care îl jucau uneltele producţiei de carte faţă de procesul cumpărării şi vânzării. Uneltele fiind scumpe, ele sunt rentabile numai producând o cantitate mare de bunuri, „ele pot fi folosite fără pierderi doar dacă distribuţia bunurilor este asigurată în mod rezonabil şi dacă producţia nu trebuie să fie întreruptă din lipsă de bunuri primare”[10]. Iar pentru ca producţia să nu fie întreruptă era nevoie de o cerere constantă şi de prospectul unei cereri crescânde care să acomodeze o competiţie tot mai mare. Pentru ca editorul şi vânzătorul de cărţi să facă faţă competiţiei tot mai mari, trebuiau să aibă controlul asupra replicării bunurilor şi distribuţiei lor pe piaţă. Iar pentru aceasta era nevoie de relaţii şi de capital. Ceea ce făcea ca producţia şi vânzarea de carte să poată fi numită capitalistă încă din secolul al XV-lea era modul în care surplusul era apropriat şi distribuit: nu de către producătorii direcţi, muncitorii, ci de către proprietarul mijloacelor private de producţie.

Constituindu-se ca autonom, începând cu secolul al XV-lea — în sensul în care surplusul e extras prin deţinerea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie şi a creşterii productivităţii forţei de muncă, nu prin mijloace extra-economice precum privilegiile sau jurisdicţiile senioriale — faţă de sistemul de caste şi privilegii feudale, câmpul producţiei de carte îşi trasează, timid, poziţionările sociale şi relaţiile interne. Acestea răspund la dinamica economică a schimburilor deja existente (materii prime, forţă de muncă, comenzi), dar şi condiţionărilor proaspetei pieţe de carte (productivitate ridicată, inovaţie, scăderea costurilor), precum şi diferitelor forţe externe ce reacţionează la rândul lor la autonomia noului câmp (oficialităţile religioase şi politice). Deşi comercianţii de carte reuşesc să-şi dobândească o oarecare autonomie, nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre scriitori, care sunt în continuare dependenţi de patronajul unui mare senior până în secolul al XVIII-lea.[11] Piaţa de carte din secolele XV-XVI este restrânsă în tipul de cărţi comercializate, în mare parte traduceri din clasicii greci şi romani, patristică, comentarii teologice. Nivelul general redus de educaţie, lipsa unei prese cotidiene şi a genurilor de literatură afiliate, consumul simbolic limitat la clasele superioare, au orientat politicile de selecţie pentru publicare către titlurile cu grad ridicat de rotaţie a capitalului. Aceasta nu înseamnă o dependenţă completă, existând multe exemple contrare, însă delinează condiţiile în care cartea este mai întâi un bun printre alte bunuri, înaintea consacrării sale simbolice ca diferenţiator social.

Odată cu găsirea unei surse constante de venit (oraşe universitare, centre economice sau ecleziastice) apar punctele de vânzare fixe — librăriile — şi editorii, aceştia din urmă fiind comercianţi de carte ce deţineau şi un atelier de tipărit cu una sau două prese[12], acumulând singuri sau prin asociere suficient capital pentru a-şi finanţa publicarea unor titluri. Aceştia tipăresc deseori la comandă, iar fonturile, literele ornamentale şi plăcile în relief aparte — cele mai scumpe unelte dintr-un atelier — erau utilizate doar în cărţile finanţate şi promovate în mod special.[13]În secolul al XV-lea existau deja editori cu distribuţie în Paris şi Londra, cu titluri publicate în două limbi.

Jean Petit, unul dintre editorii de la final de secol XV şi început de secol XVI, tipărise mai bine de 1000 de titluri, adică 10% din întreg comerţul cu cărţi din Paris. Pe bună dreptate este numit “capitalist” de către Lucien Febvre şi Henri Jean-Martin[14], dar nu pentru că Franţa ar fi urmat o dezvoltare economică şi socială de tip capitalist — importată doar după Revoluţia din 1789, în urma constrângerilor politice externe[15] —, ci pentru că raţionalizase producţia în vederea creşterii profitului, pentru că se comporta cu produsul său precum cu o marfă (cartea este printre primele produse în serie cu mijloace mecanice din istorie, după turnarea metalelor si gravare) şi era prins într-o competiţie continuă cu ceilalţi editori: calitate înaltă la preţuri mici. Petit nu a fost o excepţie. În Germania se întâmpla acelaşi lucru, vânzătorii de carte angajând tipăritori în toate oraşele majore unde aveau puncte de vânzare, construind reţele de distribuţie şi tipărire ce se întindeau în afara graniţelor naţionale. Piaţa de carte devenise internaţională.

Koberger, unul dintre cei mai mari editori din Germania la începutul secolului al XVI-lea, avea nu mai puţin de 24 de prese în slujba sa şi peste 100 de oameni. Legătoriile sale foloseau un model standard, iar aspectul şi formatul carţilor beneficiau de sugestiile prietenului său Dürer.[16]În Antwerp, se găsea cea mai mare editură din punctul de vedere al investiţiei capitale, de dinainte de secolul XIX, cea a lui Plantin. Într-o scrisoare către Papa Gregorie al XIII-lea, la final de secol XVI, acesta îşi explica aprecierea faţă de oraşul în care a ales să-şi desfăşoare activitatea, numind ca factori esenţiali accesul la o piaţă internaţională, disponibilitatea materialelor necesare tipăririi, suficienta forţă de muncă şi o piaţă la îndemană — tipărirea de manuale şi cursuri pentru universitatea din Louvain. Monopolul deţinut asupra tipăririi şi distribuţiei Bibliei Poliglote, dar şi a cărţilor liturgice autorizate de Conciliul de la Trent, finanţate de către Filip al II-lea, i-a oferit lui Plantin controlul asupra vânzărilor acestora în Spania şi în coloniile ei.[17] Oferind privilegii, comenzi şi, uneori, monopol, statul îşi asigura loialitatea editorilor împotriva apariţiei cărţilor interzise, eretice sau cenzurate, controlând astfel ideile ce ameninţau ordinea socială şi gradul lor de difuzare.

Cartea ca marfa, cartea ca fetiş

Chiar şi acum, vânzarea de carte este rareori percepută public drept o investiţie şi o afacere de retail precum oricare alta[18]. Investirea simbolică a cărţii şi falsa ei extragere din circuitul economiei politice este direct legată de modalităţile prin care câmpul producţiei de carte încerca să-şi aproprieze un tip de legitimare culturală.

Ceea ce Marx denumea “marfă“ – un lucru foarte ciudat, plin de subtilităţi metafizice şi fineţuri teologice – definea un obiect generic ce, odată cu multiplicarea sa industrială, devenea separată de personalitatea specifică muncitorului care a produs-o. Valoarea obiectului, separată de munca necesară producerii lui, devenea un index abstract al valorii, o “hieroglifă socială”. Cartea se află la întretăierea dintre marfă şi cultură, fiind în mod special expusă transformărilor simbolice şi culturale. E dificil, prin urmare, să o identificăm ca fiind de partea capitalului sau de cea a culturii, fiind vorba de o infrastructură socială aflată la intersecţia relaţiilor materiale, tehnice, interpersonale, instituţionale şi discursive. Caracterul mistic al cărţii nu se trage din valoarea ei de întrebuinţare, iar orice critică de factură morală la adresa ei ca “marfă” ratează complet realitatea istorică şi relaţiile de forţă în care este captivă. Ceea ce în ochii oamenilor ia forma fantasmagorică a unui raport între lucruri – cărţi şi alte obiecte – nu e nimic altceva decât raportul social determinat dintre oamenii înşişi.[19] A critica amestecarea cărţii cu alte tipuri de produse sau valoarea lor “pur” comercială[20], atestă un dublu standard apropiat de ipocrizie. Căci toate sunt o imensă colecţie de mărfuri. Pentru ca orice carte să poată fi cumparată, este necesară egalizarea muncii necesare producerii ei cu un alt volum de muncă echivalent. Iar aceasta se face prin bani, denominatorul comun al tuturor mărfurilor. Excepţionalitatea cărţii rezidă în ocultarea comensurabilităţii ei şi în focusarea unilaterală pe aspectul ei calitativ abstract, nu concret[21].

Raporturile de producţie ale indivizilor “capătă un caracter obiectual, independent de controlul lor şi activitatea individuală conştientă”, în momentul în care produsele lor iau forma de marfă. Munca concretă depusă în producerea cărţii este absorbită în caracterul abstract al valorii mărfii. Fetişismul acesteia, precum al oricărei alte mărfuri, nu este doar o simplă abstracţie ce sintetizează caracterul comun al oricărui produs drept “muncă”, ci negarea realităţii sociale de la baza producţiei, o abstracţie care devine realitate.[22] În acelaşi timp, raporturile sociale dintre muncile particulare din care rezultă marfa sunt invizibile, având aparenţa unor “raporturi materiale între persoane” (simplul schimb comercial) şi “raporturi sociale între lucruri” (valorile sociale pe care utilizarea lor le reflectă). Abstracţia este investită cu conţinuturi simbolice pentru a masca simpla ei echivalare cu oricare altă marfă, oferind distincţie socială atât producătorilor ei cât şi consumatorilor. Orbiţi de continuitatea istorică a cărţii ca obiect, de funcţionalitatea sa materială confundată cu reprezentarea fizică a cunoaşterii şi, recent, de cultul autorului individual, cărţile apar ca purtătoarele înseşi ale raţiunii şi culturii, nu ca simple mijloace de intermediere a unui conţinut pus în vânzare. Artefact, cu o aură istorică şi culturală puternic exploatată, cartea e o iconogramă cu valoare simbolica adaugată.

Critica morală a comercialismului

Exceptând apariţia recentă a marilor retaileri on-line precum Elefant şi E-mag, în piaţa din România, comercianţii de carte au trecut neobservaţi. Librăriile par a fi distincte în conştiinţa publică de circuitul capitalului, de relaţiile de muncă şi de formele extragerii de profit pe care funcţionarea acestora le implică. Apariţia recentă a librăriilor de mall şi a lanţurilor pare a fi modificat oarecum această percepţie, însă critica îndreptată împotriva lor exprimă o reacţie fetişistă şi întârziată la o presupusă recentă comercializare a valorii cărţii. Valoarea socială a cărţii ca posesiune ce conferă status şi distincţie, ar fi ameninţată cu dispariţia. Ceea ce se deplânge în România (dar şi în alte ţări) este decăderea cărţii dintr-un obiect cultural privilegiat (cu excluziunile sociale pe care privilegiul le aduce), ignorându-se funcţionarea industriei din spatele acesteia, a practicilor şi relaţiilor sale de muncă, a influenţei pe care o exercită asupra alegerilor noastre qua consumatori şi indivizi, precum şi a tipurilor de forţe ce îi modelează producţia de conţinut.

Comercialismul este lezarea, prin practici comerciale, a unor valori sau seturi de valori deţinute de către un grup de consumatori şi înlocuirea elementelor calitative ale valorii cu atribute ce ţin de valoarea de schimb (cantitativă) dintr-o piaţă. Odată ce aceste valori intră în logica schimbului de piaţă, contestarea nu este direcţionata către piaţă sau economia de schimb, ci către entitatea care pune în circuitul comercial acele valori, sau care le deturnează înţelesul lor “original” asumat de către grup, deşi deturnarea are aproape întotdeauna drept cauză constrângerile câmpului în care organizaţia funcţionează şi imperativul acumulării de profit. De aceea, revolta împotriva practicii comercialiste a unui retailer sau altul nu reuşeşte să meargă dincolo de dorinţa de a păstra nealterate nişte valori culturale cu care consumatorul se identifică. Iar în cazul cărţii ca obiect cultural, noţiunea asumată de cultură are un sens de excelenţă şi prestigiu, adică de distincţie socială şi clasă. Latura identitară a unei astfel de revolte este preeminentă şi sfârşeşte deseori doar în schimbarea sursei de achiziţie a bunurilor sau serviciilor, fără a mai examina câmpul. Totul se transformă într-o perversă critică morală, în care clasele implicate în producţia culturală sunt aceleaşi ce-i deplâng “diluarea” şi penetrarea de către membrii altor categorii de gust şi cultură. La nivel identitar, se confluează identitatea individuală cu cea organizaţională: în timp ce o entitate economică are ca ţel principal supravieţuirea într-o piaţă concurenţială (minim) reglementată şi acumularea de profit (indiferent de faptul că membrii acesteia îşi pot asuma un set comun de valori după care îşi ghidează activitatea, altul decat profitul), individul poate să trăiască în mirajul libertăţii alegerii valorilor după care îşi conduce viaţa.

Faptul că e absentă orice solidarizare între edituri şi librarii, de exemplu un angajament comun al editurilor ce specifică un preţ net de vânzare[23], a făcut imposibilă orice cooperare ce ar fi fost în interesul industriei de carte “pe criterii calitative şi nu cantitative, spirituale şi nu comerciale” (art. 6 din statutul Asociaţiei Editorilor din România). În România nu am ajuns încă în situaţia Statelor Unite, unde 80% din piaţa de carte este controlată de 6 mari corporaţii multimedia. Dar aceasta e direcţia în care se îndreaptă, la nivel european, industria de carte. Ea nu poate fi apărată prin transformarea în sfinte moaşte de către societatea de consum capitalistă. Să ne concentrăm deci pe modul în care calităţile cărţii – modul de organizare a conţinutului, accesibilitatea, portabilitatea – poate fi adaptată noilor condiţii. Nu apărarea cărţii-obiect este miza, ci păstrarea în circulaţie a conţinutului ce doar în cărţi putea să apară.

 

[1]    Folosesc noţiunea de “câmp” în sensul utilizat de către Pierre Bourdieu, acela al unui cadru în care agenţii şi poziţiile lor sociale sunt localizate. Poziţia fiecărui agent este determinată de către interacţiunile dintre aceştia şi regulile specifice ale câmpului, precum şi în funcţie de capitalul lor social, economic şi cultural. Înainte de a fi normativ, câmpul descrie tipuri de relaţii.

[2]    Gabriel Liiceanu, la lansarea uneia dintre cărţile sale în cadrul Bookfest 2010, https://www.youtube.com/watch?v=u-GP9FEgbd4.

[3]               Dacă în Anglia secolului XVI-XVII putem vorbi deja de o trecere către capitalism, în care profitul depindea de piaţa şi se făcea în condiţii de competitivitate ridicată (“capitalism agrar”), în Franţa nu era vorba de aşa ceva, absolutismul monarhic francez reprezentând mai puţin o centralizare de tip capitalist în care se redefineşte proprietatea şi nivelul de interferenţă al statului în proprietăţile private productive, cât mai mult o extensie a extragerii de surplus prin taxe şi mijloace extra-economice (privilegii, status, jurisdicţii senioriale etc). Ellen Meiksins Wood, Liberty & Property.

[4]    Perry Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, Verso, 1996.

[5]    În Anglia secolului XVII, de exemplu, apare o întreagă literatură dedicată îmbunătăţirii productivităţii agrare. Ellen Meiksins Wood, Liberty & Property, Verso, 2012, p. 14.

[6]    Donald Sasoon, The culture of the Europeans, Harper Press, 2012.

[7]    Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Meridiane, 1985, p. 14.

[8]    Lucien Febvre, Henri Jean-Martin, The coming of the book, p. 128.

[9]    Hârtia era extrem de costisitoare. Lucien Febvre şi Henri Jean-Martin oferă exemplul celebrei Encyclopédie (tipărită într-un prim tiraj de 4250 de cópii), în care costurile de imprimare (matriţeri, zeţari, fonturi, vopsea) erau doar o treime din costul hârtiei, iar profitul se ridica la jumătate din costurile de imprimare, adică o şesime din preţul de achiziţie al hârtiei. op. cit.

[10]  Karl Polanyi, Marea Transformare, Tact, 2013, p. 105.

[11]  Bourdieu apud L. L. Schücking, Economia bunurilor simbolice, Meridiane, p. 34.

[12]  În secolul al XV-lea, o presă avea nevoie de 5 muncitori pentru a fi la nivelul maxim de producţie.

[13]  Lucien Febvre, Henri Jean-Martin, The coming of the book, p. 120.

[14]  Idem, p. 121.

[15]  Ellen Meiksins Wood, Liberty & Property. Pentru a întări această afirmaţie, să ne gândim doar la faptul că în timp ce Banca Angliei emitea bancnote încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea (ce depăşeau cu mult depozitele reale), în Franţa secolului XVIII, Louis-Sébastien Mercier deplângea continua utilizare a monedelor din metal, iar maşina de produs bani, Banca Franţei, apare doar in 1801. Fernand Braudel, Civilization and Capitalism, Vol. I, pp. 471-474.

[16]  Koberger avea agenţi în Frankfurt, Leipzig, Viena, Koln, Basel, Strasbourg, Budapesta, Varşovia, Veneţia, Florenţa, Antwerp, Bruges, Leiden şi Paris. Lucien Febvre, Henri Jean-Martin, The coming of the book, pp. 124-125.

[17]  Idem, p. 125.

[18]  Nu există o analiză a pieţei de carte din România sau date despre aceasta. Deşi Asociaţia Editorilor din România (AER) a încercat să iniţieze o analiză a acesteia, niciun raport nu a fost făcut încă public deşi este stipulat în statutul său, art. 6, că “va realiza şi va publica studii, sondaje, rapoarte, baze de date specializate, privitoare la industria de carte din România, sau la activităţi colaterale acesteia”. Chiar dacă ar fi ieşit un astfel de raport, natura competiţiei din piaţa de carte din Romania este de o asemenea natură încât cifrele şi statisticile ar trebui abordate cu suspiciune. Dar despre aceasta într-un articol viitor.

[19]  Karl Marx, Capitalul, Vol I, p.100, Editura Partidului Comunist Roman, 1947.

[20]  Obiceiul de a publica lucrări scandaloase cu scopul de a creşte vânzările nu era o practică necunoscută editorilor de secol XVI. Lucien Febvre, Henri Jean-Martin, The coming of the book, p. 150.

[21]  Adică preţul unei cărţi nu se bazează pe valoarea conţinutului sau a muncii concrete necesare producerii ei. Este problematică utilizarea acestei distincţii în cazul carţilor de beletristică, dar acestea sunt produse recente în istoria producţiei de carte şi nu fac obiectul cercetării noastre.

[22]  Anselm Jappe, Aventurile mărfii, Tact, 2014.

[23]  Net Book Agreement a fost un angajament informal iniţiat de către Macmillan în 1890, la finalul unei perioade intense de competiţie a preţurilor, la care au aderat toţi marii jucători de pe piaţa editorială şi librăriile din Anglia. În el se specifica un preţ net de vânzare, făcând imposibilă orice campanie de discounturi sub acel preţ, reglând astfel competiţia dintre librăriile independente şi lanţuri. În 1997, în urma presiunilor venite dinspre marii retaileri precum supermarketurile – Tesco, Asda, Sainsbury’s – şi lanţurile mari de librării, a fost declarat ilegal de către Curtea Practicilor Restrictive. John B. Thompson, Merchants of Culture, cap. I.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.