Posdru, suflete moarte

mina autor-pngJulien Sorel

De mai bine de 4-5 ani în universitatea în care am rămas parțial din comoditate, parțial din interes pentru ce fac, se tot derulează proiecte structurale europene.

Ceea ce este de remarcat aici și ce voi încerca de altfel să punctez în următoarele rânduri este felul în care aducerea acestor proiecte în universități a modificat parțial valorile comunității academice și a schimbat o parte din scopurile unei instituții superioare de învățământ.

Menționez din start că o parte dintre proiectele Fondului Social European au avut un impact pozitiv, prin acordarea de burse mai mari și burse de mobilitate pentru unii doctoranzi ai universității. Situația mai dificilă o avem însă pentru cele post-doctorale unde, crescută miza (e vorba de burse de aproximativ 1000 de euro/pe lună), crește și competitivitatea, adică devin importante sistemul de pile și recompensele de loialitate: asistent/profesor/administrație.

Ce se întâmplă însă când acționezi în calitate de instituție ca ”actor rațional” participând ca partener sau aplicant la proiecte care nu au nicio legătură cu profilul tău academic ori cu capacitatea de a produce schimbare în domeniile respective: de ex. piața muncii pentru femei rome, angajabilitate pentru personalul din întreprinderi, etc?

Astfel, dacă în primii ani de facultate se discuta despre cum îmbunătățim curriculumul și la ce cercuri academice chemăm studenții, romantismul relației student-profesor al acelor vremuri este dat pe mult mai ierarhica și nedreapta relație de putere, în care ne gândim la ce proiecte mai aplicăm și ce bani mai aducem în universitate. Cu alte cuvinte, universitatea devine un soi de ong, pe o piață tot mai roditoare a accesării banilor europeni. Din păcate, toate astea în detrimentul cercetării și pregătirii studenților. De obicei, ca-ntr-un sistem de castă, doctoranzii și postdoctoranzii aplică și implementează, coordonatorii folosindu-și sistemul de relații (de obicei de vasalitate politică) aduc proiectele și se bucură fără a mai face vreun alt efort, de pe urma acestora.

Între timp, primii produc zeci de kilograme de hârtii, livrabile numai bune pentru a legitima și legaliza fiecare oră din pontajele pe care le fac pentru cei din urmă. O cerere de rambursare făcută de un grup de tineri cercetători, deveniți birocrați care muncesc pentru ei și pentru marea masă de profesori din universitate, e desprinsă din Modern Times ori dintr-o piesă de Ionesco.

Se fac pontaje și rapoarte pe bandă rulantă pentru câteva zeci de ”experți”. Copiem copii ale unei copii. Se corelează pontajele fiecărui expert cu celelalte proiecte în care acesta mai ”prestează” munci intelectuale, astfel încât să nu depășească 13h pe zi. Se fac livrabile care acoperă aceste sute de ore și se imprimă pentru auditor. Managerul pune ștampila ”conform cu originalul” apoi semnează fiecare pagină din aceste câteva kilograme de hârtii, de obicei ajutat de câțiva asistenți. Auditorul verifică dacă orele au fost puse corect și trimite eventuale clarificări.

Aceleași acte sunt reimprimate peste câteva săptămâni și trimise la Posdru. Clarificările sunt iarăși legate de ore și de ștate de plată, niciodată de calitatea implementării ori a originalității sau utilității zecilor de livrabile ori rapoarte. Ești un fel de muncitor dintr-o tipografie de compus și tipărit livrabile. Totul curat, totul legal. Între timp te mai uiți să vezi dacă kilogramele de dosare sunt conforme cu obiectivul și indicatorii proiectului și te întrebi:

  • am reintrodus pe piața muncii n femei rome?” – cum sa nu!
  • Avem n doctoranzi gay cu teza finalizată?” – da!
  • Avem infinit mai multă democrație în regiunea Sud-Vest Oltenia?” – Categoric!!

Și tot așa la infinit, ca într-un carusel al birocrației absurde pe care dacă o refuzi nu vei intra niciodată în sistemul de pile despre care vă povesteam.

Când se deschid call-urile pentru noi axe e greu să mai scoți pe cineva care lucrează la posdru la o bere. Înainte de a aplica, două zile durează brainstoming-ul despre inventarea unor potențiale probleme care s-ar potrivi cu logica axelor. Apoi următoarele două zile e brainstorming pentru găsirea soluțiilor la problemele din zilele 1 și 2. Odată schema pusă la punct, se trece la scrierea propriu-zisă, aplicându-se de multe ori pe proiecte identice, unde se schimbă o frază sau două la nivel de grup țintă. Astfel, dacă într-un proiect avem studenții din anul I, la al doilea îi includem pe cei din anul II ori III.

Toată lumea înțelege, inclusiv Bruxelles-ul (sau cel puțin așa aș vrea să cred) că proiectele Posdru nu-s altceva decât o recompensare a intelighenției nou integrate, ca să rămână loială Lumii Civilizate. Problema este că remunerearea reproduce și acutizează diferențele de venit și de putere dintre asistenți și profesori. Astfel, dacă Statul plătește un lector cu 250-300 de euro, acesta este obligat la muncă_posdru pentru a se putea întreține, un profesor între timp, ”coordonând” aceste proiecte structurale poate ajunge la 6-7.000 de euro (asta dacă aruncăm un ochi pe declarațiile de avere ale câtorva universități). Astfel, minunatul slogan: ”Investește în Oameni” s-ar putea ușor traduce cu ”Investește în Rectori” (și cei imediat de sub ei).

Ca și școala etnografiată de Willis[1], proiectele Posdru în plină expansiune capitalistă reprezintă un bun studiu de caz de mediere și reproducere a conflictului de clasă în ordinea capitalistă pe cel puțin trei nivele: la nivelul cel mai de jos avem grupurile țintă, de obicei formate din defavorizați care profită din puținele resurse pe care ”armatele de experți” se îndură să le aloce. Relația de subordonare și ”diferențiere” se va perpetua la nesfârșit, iar proiecte scrise de reprezentanți ai unei comunități pentru propriul grup nu vor exista atâta timp cât ”defavorizații” nu vor învăța ”posdrugheza” și mecanismul de funcționare al sistemului: ”Un submanager de proiect mi-a explicat chiar, la un moment dat, că, fără e, eu nici n-aş fi în stare să duc la capăt un doctorat; m-am enervat, apoi am tăcut şi am continuat să-l plătesc din banii proiectului coordonat, chipurile, de mine…” (Mihailescu, Dilema nr 531). Apoi avem clivajul dintre asistentul care face munca de jos versus profesorul care ”aduce” de multe ori ”politic” proiectul și în sfârșit, profesorul mogul/ expertul de București versus profesorul din Manchester. Primul condamnat la proiecte sociale ”de dezvoltare” și ”civilizare” a propriei societăți, față de al doilea, cu câteva zeci de articole Isi, și cărți ce s-ar putea să reprezinte chiar baza teoretică pentru studenții primului: „aceasta este schimbarea crucială și mistificarea în diverse forme a schimbului social și cultural între teritorii inegale în capitalismul târziu: acela că natura obiectivă a ‚echivalenților’ este transmutată în ceața angajării morale a umanismului și responabilității sociale. ” (Willis 1977, p. 69).

Asta cred că se-ntâmplă, situația Posdru de azi fiind un bun exemplu de post-ideologie aplicată: strategia de implementare Posdru nu are în sine niciun vector ideologic, căci nu se discută în termeni de meritocrație vs egalitate sau dreptate socială, ci despre cum aducem resurse și cine își menține pozițiile de putere pentru a avea acces la cât mai multe. E un soi de oligarhie de castă ce parazitează cinic instituții de stat. Și pentru că vorbim de o cultură instituțională bazată pe raționalitate, reciprocitățile sunt încurajate, adică te iau în proiectul meu, pentru ca tu s-o faci la rândul tău, apoi. Dar și contradar, posdru și contra-posdru.

Acesta-i un bun exemplu al eșecului statului minimal, care ridică mâinile a neimplicare, căci nu-i așa, subsidiarul ar trebui să funcționeze perfect: ”capacităm” instituțiile statului și ong-urile și le dăm un soi de autonomie formală normativă. Odată externalizate serviciile sociale proaste sau lipsă, ne ”spălăm pe mâini” în fața amărâților. .

Ceea ce nu realizează însă universitățile de la noi este strategia păguboasă pe termen mediu și lung a acestei configurații. Privind structural, Posdru nu e altceva decât resturile rămase de la ”masa bogaților” aruncată dulăilor loiali și ”în curs de domesticire” de la Est. Este confirmarea statutului de outsider, de marginalitate, de colonie pe care o are România la ora asta în raport cu Bruxelles-ul. Proiectele de cercetare pe bani mulți de tipul FP7 (care implică proiecte de cercetare cu alte 6 universități/centre de cercetare din Europa) sunt complet ignorate de universitățile românești atât din cauza birocrației extrem de stufoase, a lipsei de parteneri dar mai ales a lipsei de profesori cu CV-uri suficient de bune pentru a îndeplini condițiile minime de eligibilitate. Astfel, decalajul dintre Estul-Sălbatec și Clubul Select al academiei occidentale devine tot mai mare: primii n-au decât să devină un fel de ong-uri sociale, cei din urmă trăiesc din cercetare pe bani mulți și-și văd liniștiți de treabă aplicând la noi burse de studiu.

În Top 10 QS World University Rankings 2014/15, scorul dintre Sua și UK este de 6:4. În Top 100 vin puternic universități din Asia (Hong Kong, Singapore, Corea, China). În Top 500 gasești ce vrei, inclusiv exotisme de tipul Belarus, Kazahstan ori Costa Rica. Destul de multe din America de Sud, chiar cîteva din Venesuela ori Columbia.
Prima universitate din Romania e pe 650+! Universitatea de București, urmată de Iași (701+), Cluj și Timișoara. Poate-i de contestat metodologia (printre altele), dar cam asta cred că-i situația cu învățământul superior românesc. Aplicăm la Posdru, facem un ban cinstit, cercetarea poate mai încolo.

Totodată universitățile joacă astfel ca niște firme private pe o piață a proiectelor. Își calculează șansele, convoacă echipe de (post)doctoranzi la scriere de proiecte etc. Mai nou, chiar unul dintre criteriile de eligibilitate și punctare pentru postul de lector în universitate este cel de ”scriere și câștigare de proiecte pentru universitate”. Pentru o asemena performanță se acordă 10 puncte, un articol academic însemnând doar 5 puncte. Acest fapt va duce ca în câțiva ani universitățile să ”nască” dictatura ”tehnocraților_scriitori_de_proiecte”, care se pricep la toate și la nimic și care din experiența pe care am avut-o cu această categorie, pot scrie și câștiga proiecte care acoperă orice zonă cu potențial de finanțare: de la comunitățile de romi căldărari la păstrăvul auriu din Deltă[2]. Asta-i paradoxul iraționalității raționalității: facem ”dezvoltare durabilă” și aducem la pachet democrație pe pâine cu mercenari fără niciun Dumnezeu care-ți vând contra cost servicii de legitimare a unui sistem.

Își vor măsura timpul în ron/h și la petreceri vor veni cel mai des cu laptopul, poate mai lucrează la strategii naționale ori hârtii despre eliminarea sărăciei. Mai mult, tot ei îți vor vinde ideea că nu poți lua vreodată post la universitate dacă nu faci ”sacrificiul” administrării de proiect. Empiric asta se întâmplă: asistenții ”romantic-naivi” cu zeci de seminarii pe săptămână, care duc greul unei facultăți au același statut ierarhic de ani buni, băieții_de_proiect – capătă și mai multă putere, căci nu-i așa, capitalul economic pe care-l administrează și într-un fel generează devine monedă de schimb pentru parvenire instituțională și acumulare de titluri.

Și aici se potrivește teza lui Zizek[3], care, vorbind despre definiția cinismului, îl aduce în discuție pe Peter Sloterdijk. Ultimul pornește de la forma standard a ideologiei care este: ”eu nu știu ce fac, dar fără să-mi pese, o fac”, cînd în epoca cinică, ai cărei promotori sunt personajele de mai sus, premisa este: ”o fac, dându-mi seama de ceea ce fac și fiind absolut conștient de consecințe.” Zizek spune că poziția cinică nu există în realitate: chiar dacă pretinzi că nu crezi în nimic, te raportezi inconștient la factori externi (la un fetiș) care-ți intermediază credințele ascunse reprimate. Prima parte a teoriei este evidentă, acest scurt articol încearcă s-o demonstreze parțial. Întrebarea este: ”care este fetișul noilor ciocoi, ce-și reprimă și în ce cred ei? și cum putem, pornind de la a afla asta, să-i umanizăm, să-i scoatem din extinderea domeniului luptei?

__________

[1] Willis Paul – Learning to labour: How Working Class Kids Get Working Class Jobs, 1981

[2] Două articole în această zonă au fost scrise de Vintilă Mihăilescu:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/baronii-cunoasterii

și Costi Rogozanu:

http://www.criticatac.ro/26374/noul-oportunism/

[3] http://vimeo.com/12234635

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.